“Republicanii” de azi: nişte troglodiţi
Degradarea în continuare – parcă tot mai accentuată – a încrederii populaţiei în „elita politică” de la Bucureşti face tot mai posibil ca, într-o perspectivă nu prea îndepărtată, să devină de neevitat să se apeleze la o soluţie implicînd Casa Regală. În ultimii ani, consolidarea instituţională a Casei Regale, a raporturilor sale cu elita intelectuală, cu mediile academice, universitare şi ale societăţii civile se întâmplă să suplinească fericit o parte a involuţiilor din plan politic. Asumată în urmă cu un an şi jumătate, „Viziunea pe 30 de ani” a început să dea roade. Ideile şi mesajele Casei Regale ajung tot mai mult, mai clar şi convingător în casele şi mintea tot mai multor români; contribuţia din păcate în continuare modestă a presei este suplinită în bună măsură de un apostolat impresionant al celor mai importanţi reprezentanţi ai Familiei Regale.
Că evoluţiile de la acest nivel, despre care am mai scris în ultimul timp, sunt tot mai semnificative ne-o confirmă între altele – ca adevărate hârtii de turnesol – atacurile tot mai dese la adresa Casei Regale. În urmă cu câteva săptămâni, m-am referit la câteva dintre ele. Aşa cum m-am aşteptat, altele le-au urmat la scurt timp.
După ce vreme de mai bine de un deceniu nu a reuşit, ca primar, să dea foc Clujului, deşi s-a străduit, camaradul PRM-ist al lui Vadim Tudor, senatorul Gheorghe Funar, a iniţiat un proiect de lege vizînd suprimarea finanţării activităţii Reprezentantului special al Guvernului pe probleme de integrare. Se ştie, timp de şapte ani Principele Radu a acceptat calitatea amintită, conferită prin lege, şi care a constat într-un efort remarcabil, într-o pledoarie calificată în plan cultural, diplomatic şi politic pentru integrarea României în NATO şi Uniunea Europeană. Efortul său şi al Principesei Margareta s-a adăugat celui al Regelui Mihai şi al Reginei Ana. Începînd cu anii cei mai grei, 2001 – 2002, dar şi mereu până atunci, Familia Regală a făcut din integrarea euro-atlantică a României un obiectiv pentru a cărui împlinire nu a precupeţit nimic. Istoria este deja scrisă, şi nimeni nu mai poate s-o rescrie. Presa, documentele oficiale şi ale Casei Regale vorbesc toate de o contribuţie specială. Familia Regală a dus în zeci de cancelarii occidentale mesajul că locul României este în rândul ţărilor democratice şi prospere. Mesajul că românii au fost, ca şi Regele lor, victime ale unei istorii care astăzi trebuie să le facă dreptate. Că românii nu trebuie judecaţi după un gest sau altul, necivilizat şi profund nedrept, pe care unii dintre politicienii „post-comunişti” de la Bucureşti l-au făcut cândva faţă de Regele lor.
Pentru Gheorghe Funar, toate astea nu există. Există numai ura şi frica Sistemului din care el a făcut şi face parte că revenirea la normalitate reprezintă un pericol de moarte. Pentru Funar, Principele Radu este „numitul Radu Duda, ginerele ex-regelui Mihai, un super-privilegiat, un ilustru necunoscut, personajul respectiv şamd”. Nu contează că suma alocată pentru toate activităţile Reprezentantului Guvernului şi ale biroului său (deplasări în străinătate, deplasări în ţară, telefoane, internet, logistică etc etc) nu a fost niciodată mai mare de 100.000 – 130.000 de euro pe an (echivalentul în lei). Nu contează că rapoartele anuale consemnau rezultate impresionante (inclusiv prin comparaţie cu resursele disponibile). Nu contează că aceleaşi rapoarte dădeau socoteală – câţi demnitari români au mai făcut aşa ceva? – pentru fiecare leu cheltuit. Nu a existat an în care să nu fie returnată Guvernului o sumă rămasă necheltuită. Iar asta în condiţiile în care indemnizaţia lunară a oficialului în cauză abia dacă depăşea 1.000 de euro. În sfârşit, nu contează că înainte ca senatorul PRM-ist să facă mare caz în presă de iniţiativa sa Principele Radu anunţase public, demult, intenţia de a solicita Guvernului încetarea mandatului pe care îl avusese. „A fost prea mult, sunt deja şapte ani”, a spus Alteţa Sa. „Prefer să continuu aceste lucruri de pe un alt temei. S-au încheiat anumite lucruri pe care le-am avut ca deziderat. România a intrat în NATO, a intrat în UE. Acum instituţiile trebuie să îşi facă treaba lor, iar nouă ne rămâne de făcut ce ni se potriveşte mai bine”. Cât despre profesionalismul „iniţiatorului legislativ”, ajunge un exemplu: în Expunerea de motive la proiectul de lege s-a contestat inclusiv legalitatea numirii Principelui Radu – „fără concurs” – în recenta funcţie de consilier de stat al Primului-ministru. Or la Senat ştiu până şi femeile de serviciu că numirea în funcţia respectivă chiar aşa se face – fără concurs, prin Decizie a Primului-ministru. Legea aplicabilă în acest caz era şi este cea privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României (nr 90/2001), şi nu Legea nr 188/1999 a statutului funcţionarului public, cum îşi închipuie Funar – iar asta dintr-un motiv simplu, consilierii de stat nu sunt funcţionari publici.
Sigur că da, atacul PRM-ist la Casa Regală a fost dat inclusiv sub pretextul grijii pentru, citez, „banii contribuabililor români”. Ca de fiecare dată, însă, şi aici avem de-a face cu o crasă impostură. Pentru că am mai vorbit şi cu alte ocazii despre asta, n-aş mai da decât un singur exemplu. De aproape două decenii, folosindu-se de poziţia sa politică şi de demnitar al statului, Vadim Tudor şi-a făcut şi îşi face afacerile (edituri, trust de presă etc) în spaţii de lux ale Regiei Protocolului de Stat, pentru care plăteşte nişte chirii de batjocură. Numai din diferenţa dintre chiria efectiv plătită şi cea care ar fi trebuit plătită în mod normal, arhanghelul moralist şi-a creat avantaje de ordinul a milioane de euro – împrăştiind în schimb, în viaţa publică, mai ales prin fiţuicile sale, calomnie, ură şi tot răul pe care îl ştim. Dintre atâtea, îmi aduc aminte cum în urmă cu doi sau trei ani, în „România mare” s-a tipărit, cu chiote de bucurie, „ştirea” că Regele Mihai ar fi fost diagnosticat cu o boală fatală.
Fiind obligat legal să formuleze un punct de vedere la iniţiativa legislativă PRM-istă Guvernul Tăriceanu a conchis că nu o susţine. S-a argumentat, deplin raţional şi cu maxim bun-simţ, că integrarea euro-atlantică a României nu s-a încheiat odată cu aderarea la UE şi NATO, ci este un proces care trebuie consolidat şi în cadrul căruia Guvernul apreciază ca necesară funcţionarea în continuare a instituţiei Reprezentantului special. Nu de aceeaşi părere a fost, însă, preşedinta Comisiei juridice a Senatului, nimeni alta decât – frumoasă supriză! – colega de partid a Primului-ministru, Norica Nicolai. Doamnă „liberală”, cot la cot cu secretara aceleaiaşi Comisii, PRM-ista (sic!) Verginia Vedinaş, s-a declarat în dezacord cu punctul de vedere al propriului Guvern şi şi-a asumat iniţiativa lui Funar, Vadim&Co.
Aplauze a primit iniţiativa zdruncinaţilor PRM-işti şi din partea unui consilier al aşa zisului preşedinte Băsescu, Cătălin Avramescu. Personajul e un recidivist în varii porcării, despre care am mai scris, încât în ce mă priveşte n-a fost deloc o surpriză. O surpriză ar fi fost dacă Băsescu şi Sistemul securisto-mafiot în fruntea căruia el se află nu s-ar fi dedat la încă un atac la adresa Casei Regale. Şi pentru că în zilele noastre nici surprizele nu mai sunt ce-au fost odată, prea tare nu mă mir nici că atacul lui Avramescu a fost găzduit de „Bursa” lui Florian Goldstein ori că autorul lui e un membru de frunte al GDS (alături de Doina Cornea, din păcate, că în rest…).
Dar iată câteva „argumente” cu care omul Cotrocenilor a pornit-o în contra Casei Regale. Cel mai grav lucru pe care Guvernul l-a făcut prin înfiinţarea instituţiei Reprezentantului special, zice el, este că „a admis oficial că există o <Casă Regală> în condiţiile în care acest stat este organizat permanent (sic! – de la 30 decembrie 1947 încoace) ca o republică”. Apoi că, faţă cu Monarhia, Republica are o legitimitate istorică netă (başca avantajul, ştiut bine, că nu mai plăteşte nimenea bir şi că se face lege de murături). „Cel mai vechi stat european aflat în existenţă continuă”, mai scrie el, „este Republica San Marino, presupus fondată în anul 301, în timp ce Regatul Marii Britanii datează din 1707”. Dar la noi, bobocule – îl întrebi – la noi, cum a fost? Şi primeşti răspunsul: „România a devenit monarhie constituţională abia în 1866, sau în 1859 dacă socotim şi domnia lui Cuza (sic!), adică după ce au apărut maşina de scris, calea ferată, aparatul de fotografiat, stiloul şi sticla de Johnny Walker.”
Iată, aşadar, cine ne sunt azi „republicanii” – nişte troglodiţi, dacă-mi e permis, mai proşti decât Conu Leonida şi mai canalii decât Vîşinski. (New York Magazin, 7 mai a.c.)
