Archive for the ‘Animăluţe’ Category

Jimmy e înger

Miercuri 24 Iunie 2015

jimmy-221006

Anunțuri

S-A DUS ŞI FOX

Sâmbătă 26 Iulie 2014

Olimpia 1IMG_0388

S-A DUS MĂTUŞA MEA MARTIRĂ, OLIMPIA

Luni 27 Ianuarie 2014

Olimpia 1

Absolut deloc nu exagerez în titlu.

S-a dus subit, pentru că punea prea mult la inimă, pentru că toată viaţa ei a fost pentru ceilalţi, foarte mult, pentru mine, pentru că avea pe umeri o povară insuportabilă, de mult prea mult timp.

Nu mai vreau şi nici nu mai pot să zic nimic altceva, doar atât că nu concep viaţa fără ea.

Era ca şi mama. Şi era cel mai cinstit om. Şi cea mai credincioasă.

IMG_0369

Se enerva uneori, dar asta era din pricina altora. Şi a Sistemului. Nu a blestemat niciodată, deşi ar fi fost atâţia.

Dumnezeu s-o odihnească! Şi să mă ierte. 😥

P.S. Prima poză e dintr-un unghi scurt, de fapt, avea o mână foarte frumoasă. Şi fină. Şi-a distrus-o pentru ceilalţi. 😥

Şi dacă vreţi să vă rugaţi pentru ea, rugaţi-vă pentru Ioana! Numele de botez. De onomastică, şi-a dus la biserică, făcuţi de mâna ei, cartofi de ciocolată. 😥

UN FILM SUPERB, DUPĂ UN FAPT REAL

Joi 2 Ianuarie 2014

Video de mohamad nor syafiq mohd rusli

„Hachiko” e unul din motivele pentru care îl iubesc pe Richard Gere.

Filmul se reia mâine, la ProTV, de la ora 11. Iar la 15, „Lassie”.

MĂRGEL ALEARGĂ PRINTRE ÎNGERI

Marți 24 Decembrie 2013

IMG_0467

Mărgel s-a stins pe neaşteptate, azi noapte, după ce s-a urcat pe pat ca să doarmă pentru marea trecere. Care, din fericire, i-a fost lină, liniştită, parcă doarme.

Mărgel e motanul de la ţară, unde s-a şi născut. Motanul cu mutriţă de şmecher prietenos, mare crai, ca şi tatăl lui, Pichi. Cel mai mult îi plăcea să se alinte pe lângă oameni şi în braţele lor, era cel mai voios şi sociabil motan pe care l-am cunoscut.

Nu-mi vine să cred că s-a dus, intenţionam să-l aduc tovărăşel pentru Jimmy şi din păcate, am amânat.

Nu împlinise 9 ani şi era însăşi întruchiparea bucuriei de a fi. Parcă îl văd la trap cu coada pe sus, ar(z)ând repede holul mare, după care obişnuia să inspecteze camerele şi după tură, să mănânce din mâncarea lui Bobo de pe o fereastră a sălii şi pe urmă să meargă val-vârtej la uşa odăii mari în care dormea el şi îşi petrecea mare parte din timp.

HPIM4761

Era alb, pufos, cu nişte zbenghiuri corai pe ochi, cu picioare lungi şi ochi aurii. O alintare de pisoi, dar natural, fără fiţe de răsfăţ – ca Bobo sau Michi. A fost golan de ulucă până anul trecut, când mătuşă-mea nu i-a mai dat drumul şi nici el n-a insistat, fiindcă ne aducea pe toţi la fibrilaţie cu absenţele lui nupţiale care băteau, uneori, trei săptămâni-o lună. Şi nu de celelate vietăţi ne era, ci de bipezi. Unii sunt o insultă la adresa condiţiei umane. Ne gândeam că tocmai fiind atât de cumsecade cu oamenii e vulnerabil. Cu colegii lui, motanii, se descurca, de regulă, controla tabela de marcaj. Venea victorios, cu urme mândre de turniruri pe urechi, pe nas. Bobo şi Michi îl miroseau îndelung, el se lăsa întâmpinat, după care înfuleca şi se lăsa lat.

Ieri încă de dimineaţă n-a mai vrut să mănânce – total atipic pentru el, un mâncău lungan şi suplu. N-a mai mâncat, n-a mai băut, n-a mai patrulat cu steagul sus, ci a mers direct în dormitor, unde s-a urcat pe pat, ceea ce el nu făcea nici rugat cu suplicaţii. Mesajul era dureros de clar. Şi neaşteptat. Şi m-am rugat să nu se chinuie. Mulţumesc lui Dumnezeu că a fost pentru el atât de uşor, de parcă ar fi trecut, prin somn, dintr-o lume într-alta.

Bun rămas, Mărgel drag! Pupă-i pe Pichi, Miki, Gogu, Mişu, Grivei, Laika, Fetiţa, Nelson, Gipsy, Lori, Titu, Titircă, Picioare-Albe şi toată pisicimea, şi toată cuţimea dusă dintre noi! Avocaţii noştri pe lângă Doamne-Doamne.

Îmi pare nespus de rău că s-a întâmplat şi că v-am întristat de Moş Ajun.

Fie ca Moş Crăciun să vă bucure!

21 DECEMBRIE. UN AN FĂRĂ MIŞU. LORD JIM

Sâmbătă 21 Decembrie 2013

misu-fotoliu-3

Se împlineşte un an de când l-am pierdut pe Mişu, motanul meu drag. Era o mândreţe şi ajunsese o mânuţă de pisoi, doar lungimea membrelor şi frumuseţea feţei mai aminteau de el. Avea 12 ani şi jumătate. A fost bolnav în ultimul lui an, dar i-a fost în continuare drag să trăiască. Aşa cum putea şi el. I-a fost greu în ultima lui lună şi jumătate, cât mi-a fost redat, fapt pentru care mereu am să-i mulţumesc unui profesor drag, ca nimeni altul, salvator de animăluţe nu doar pentru că ştie, ci şi pentru că le iubeşte. Ce face domnia sa e medicină cu iubire şi adesea face imposibilul. Cum a făcut şi cu Mişu, îi era aşa de rău încât îmi era frică să nu moară pe masa de consultaţii sau pe drum. Vestea oricum m-a luat pe neaşteptate, nu mi-a spus, fiindcă e extrem de delicat, dar nici nu era nevoie, a ştiut să mă facă să înţeleg că şi dacă ar putea face minuni, ele nu pot însemna decât o amânare.

Şi chiar a fost o minune, deşi provizorie. Partea proastă rău e că din pricina tratamentului care i-a prelungit viaţa, atât de dragă lui, s-a chinuit foarte mult până şi-a dat sufletul. Să ştiţi că animăluţele nu doar că au, ci chiar sunt sufleţele. S-a luptat ore în şir pentru viaţa lui, se agăţa, la propriu, de ea, ştia că mai trecuse prin crize similare şi credea că se va scoate. Ei nu ştiu ce-i moartea şi nici n-ar trebui să ştie. Totul e din vina omului, din cauza (de)căderii lui din condiţia edenică. Animalele suferă din cauza noastră. Şi pentru noi. Nu-mi imaginam că o pisică, o făptură mică şi nevinovată poate suferi atât. Goguţu, motanul meu imperial, s-a topit pe picioare rapid şi mi-a murit în braţe. În zori, trist că pleacă, dar liniştit. Asta arăta şi chipul lui, cu ochii larg deschişi. Că aşa se duc pisicile. Cu lumea pe retină.

Mişu, în schimb, şi-a trăit moartea. A fost un calvar, se lupta devastator, sleit de puteri fiind şi cu toate semnele morţii care îl lua. Atunci a fost prima dată când m-am gândit că uneori, la animale, e acceptabilă injecţia letală, care curmă suferinţa şi ia durerea lin. Nu e drept ca un animăluţ să se chinuie aşa. A fost o agonie lucidă, înfiorătoare şi de unde mă rugasem să mi-l mai lase Dumnezeu, mă rugam din tot sufletul să-l ia, să nu se mai chinuie aşa. Mă blamam pentru asta, fiindcă injecţia pe care i-o făcusem de dimineaţă ca să-l ajute să respire, cu umbra lui de plămân, îl împiedica să moară. Îi dădea iluzia că va reuşi, ca şi altă dată. Şi răspundea în continuare la stimuli, dădea din vârful codiţei când ziceam: codiţa, ridica boticul să mă pupe, când mă aplecam spre el. Era ca o rugăciune pentru viaţă, am fost terifiată şi m-am simţit extrem de vinovată. E un păcat să înozi aţa când devine străvezie. S-a chinuit din cauza mea. Ore în şir, de dimineaţă până ce începea să se întunece. A vrut jos din braţele mele. S-a ridicat, a vrut să se ascundă, nu se mai ţinea pe picioare. S-a lăsat pe o parte şi şi-a dat sufletul cu toate puterile lui readunate în ultima clipă. Atunci s-a lungit la loc, s-a făcut din nou marele Mişu. Şi când s-a dus, a strigat. Nu a fost miau, a fost strigătul morţii. Ca al lui Iisus pe cruce. Părintele m-a înţeles când i-am spus. M-a aprobat tăcut. Fiindcă e preot cum respiră. M-a aprobat şi când i-am spus că Muţa s-a chinuit pentru mine. Şi că a fost martiruţul meu.

Mă uit pe fereastră şi văd locul unde e îngropat trupuşorul lui atât de chinuit. Faţa lui – atât de frumoasă – rămăsese doar o expresie a durerii, a nedumeririi împietrite în durere şi a refuzului de a accepta moartea. L-am izolat pe Jimmy, era închis în bibliotecă şi s-a agitat impacientat la geamul glasvandului când a strigat Mişu. Cât a stat la priveghi pe taburetul pe care a stat şi Gogu, Jimmy îl ocolea sfios, se uita nedumerit că nu vine să mănânce. Şi nici să bea, el care bea atât de mult ceiuţ, diabeticul meu drag. Geamăna lui, Puşa, s-a comportat ca sora înţeleaptă, a înţeles că fratele ei s-a dus, aşa cum i s-au dus şi puii pe care i-a avut cu Goguţu. Unicul ei. N-a acceptat niciodată pe altcineva, iar Mişu pentru ea era frăţiorul cu care se pupa şi căruia, uneori, îi dădea peste botic. E mai mică decât jumătate din Mişu care era în vremea lui de glorie. Pe Jimmy, în schimb, Puşa abia îl tolerează, când se apropie mai mult de un metru îl mârâie de zici că e sfârşitul lumii. Rareori se pupă. Atât.

Când l-am dus să-l îngroape, l-am pus într-o faţă de pernă din damasc alb. Când îl puneam în înveliş, în faţa uşii de la ieşire, Jimmy a venit îngrozit, la galop. Nu înţelegea de ce-l bag acolo. I-l mai luasem să-l duc la doctor, dar atunci fie au mers împreună, fie l-am pus într-o sacoşă prin care îşi putea scoate capul, cum am făcut ultima oară sau în cuşca mare, cu promisiunea că i-l aduc înapoi. Se mai cafteau – fiindcă Jimmy îl provoca până îl enerva. Dar erau nedespărţiţi. Când m-am întors acasă fără Mişu, nici n-a vrut să se uite la mine. Ore în şir a stat colac şi m-a ignorat ostentativ. Îl mângâiam din când în când şi-l rugam să mă ierte că nu pot să i-l aduc înapoi de data asta, fiindcă acum e îngeraş şi s-a întors la Doamne-Doamne.

Jimmy era înainte jucăuş, pus pe prostii, căpăţânos şi gurmand. Nu mâncău, dar degrabă alergător. De fiecare dată, însă, aştepta să mănânce Mişu primul. Şi când se întâmpla să ajungă înainte la bliduţul lui, se uita în spate să vadă ce face Mişu. După ce s-a dus, nu mai mânca. Şi partea proastă era că nici nu prea mai bea. Slăbise, era abătut. Încet-încet, a reînceput să mănânce. Dar foarte puţin şi mereu uitându-se în dreapta lui, unde altădată era castronaşul lui Mişu. A trebuit ca o vreme să las două castronaşe, ca să se încumete să bea din al lui. Oricum, era pe linia de plutire. Dar tot trist. Şi absent. Nu se mai bucura, nu mai reacţiona la stimuli ludici. Mereu se uita după Mişu. Şi nu-i mai ziceam Jimmy. Îi ziceam Lord Jim.

Luni în şir a fost aşa. Dacă fizic îşi revenise, comportamental rămânea schimbat. Şi atunci m-am prostit de nedescris cu el, am făcut în toate felurile ca să-l readuc la condiţia anterioară. Fiindcă el era un vesel. Şi foarte sociabil. Mi-am amintit de seria din „Beethoven”, nu mai ştiu a câta, în care fusese încurcat cu „Michelangelo”, iar familiile se mirau de comportamentul diametral diferit al căţelului lor. Beethoven, un zănatic dat la dresaj, în zadar. Michelangelo, un lord. Iar familia lui Beethoven, care tot timpul şi-l dorise dresat, era tristă să constate cât „a devenit” de manierat. Taică-său a făcut toate prostiile posibile, s-a pus în patru labe, tot-tot, ca să-l reînveţe să fie nebun. Aşa şi eu cu Jimmy. Care se uita condescendent.

Până la urmă, şi-a revenit oarecum, metoda a fost joaca cu sfoara. O vreme, nici la ea nu reacţiona, ceea ce a fost de natură să mă îngrijoreze. L-am lăsat mai mult cu Puşa, iar caftelile primite de la ea l-au mai distras. S-a reaprins în el scânteia jucăuşă. Dar niciodată n-a mai luminat aşa ca atunci când trăia Mişu. Tovărăşelul lui, camarad de motănie. Mişu, de altfel, a rupt prietenia cu Gogu pentru el. Gogu era pâinea lui Dumnezeu, l-a primit cu drag pe Jimmy, când l-am adus cu manierele de la ţărănişti. Mai mulţi ani au convieţuit fericiţi, pentru că Goguţu trecea aristocratic peste toate provocările lui Jimmy, tupeiste la maximum. Uneori exagera şi atunci Gogu doar se întorcea la el, că Jimmy imediat se ascundea după un fotoliu. Armonia a durat până ce Jimiţu-tembeluţu l-a raşchetat pe un ochi. De atunci, a trebuit să-i separ şi să-i ţin separaţi. Pentru că fusese prea mult pentru motanul imperial, cu atât mai mult cu cât Mişu, pe care îl crescuse de când nici nu deschisese ochii, se aliase cu Jimmy contra lui.

Aşa că Jimmy era nedespărţit de Mişu.

Acum nu mai e aşa de exuberant pe cât era înainte să se ducă Mihuţ, n-a redevenit „Beethoven”, dar nici n-a rămas întru totul „Michelangelo”. E comunicativ şi foarte cuminte.

Deci, anul trecut pe 21 decembrie am plâns deopotrivă pentru martiruţul meu şi pentru martirii din Piaţa Universităţii Bucureşti, din Cluj, Cugir, Arad,Tg. Mureş, ridicaţi din solidaritate cu Timişoara şi căzuţi pentru libertate.

Libertatea noastră pe care nu prea ştim să o preţuim şi de care ne-am bătut joc 24 de ani.

PAN IZVERNA, PE ULTIMUL DRUM, ÎNTR-O ZI CU LUMINĂ DEPLINĂ. „A ONORAT CONDIŢIA DE OM”. IAR PREOŢII I-AU CÂNTAT „HRISTOS A ÎNVIAT”

Miercuri 4 Decembrie 2013

IMG_0361

Se dedică doamnei Mioara Izverna

Ieri a fost înmormântarea domnului Pan Izverna, într-o lumină care apare doar uneori în câte o zi de iarnă ca mesageră a verii eterne. O zi pe care o merita din plin. Cu lumină deplină. Balsam peste suferinţa lui. Cumplită.

Mereu când mă întreb de ce trebuie să sufere oamenii buni îmi amintesc de Hristos.

Pan Izverna – robul numai al lui Dumnezeu, Pantelie Tărăbâc – a fost dintre acei oameni care au făcut foarte mult bine semenilor. A fost şi salvator de animale (am să vă povestesc, într-o zi).

A făcut bine adevărat, adică, necondiţionat. A fost un medic fără de arginţi, misionar, după modelul sfântului lui tutelar, Pantelimon. Şi a făcut medicină la firul ierbii, pentru amărâţi, prin ţară. La ţară. Spunea că asta i-a adus binefacerea de a cunoaşte ţara în cotloanele ei, în locuri neştiute, de o frumuseţe uimitoare. Mi-a povestit că îşi aminteşte de ele când urmăreşte câte o emisiune la „Trinitas” despre preoţi din parohii sărace, clăditori, apostolici, majoritatea lor, foarte tineri şi la început de preoţie, întemeindu-şi familiile în sate depărtate, unele, chiar izolate de lume. Spunea că acolo e adevărata Românie, adevărata preoţie, inima ortodoxiei care ne ţine. Inima mireană.

Aşa era şi el, foarte tânăr medic stagiar. Făcea medicină în astfel de localităţi rămase nealterate şi în comunism, prin ascunzişul lor sălbatic. O făcea cu drag, cu pasiune, cu vie compasiune.

Şi după ce a venit în Bucureşti a continuat să practice medicină misionară. Şi după ce n-a mai lucrat profesional ca medic, pentru a se dedica mai mult scrisului, el tot medic a rămas, tot timpul, până la ultima răsuflare. Ajuta mai mult decât vom putea şti. Fiindcă o făcea ca la evanghelie, fără să se ştie. Dar se afla, pentru că oamenii simţeau nevoia să spună cât bine le-a făcut lor domnul Pan Izverna. Şi vor simţi această recunoştinţă cât vor trăi. Oameni de toate stările, dar mai ales amărâţi. Prieteni, cunoscuţi, simpli oameni. Cu precădere oameni simpli. Se ataşau de el spontan, pentru că simţeau iubirea, bunătatea, generozitatea lui. Dăruirea.

Dăruirea a fost sensul vieţii lui Pan Izverna. De aceea şi părintele Dan Toader, în cuvântul de prohodire, a continuat să-l numească domnul  Pan Izverna. Şi îmi amintesc ce spunea bunica mea, că Domn e numai Dumnezeu. Deci ar trebui să folosim cu grijă acest cuvânt. Părintele Dănuţ a spus că o formă a smereniei creştine e şi discreţia. Iar discreţia l-a caracterizat pe domnul Pan Izverna. Era la antipodul chimvalului sunător.

Reuşea să facă atât de multe, să ajute şi să scrie atât de mult, puternic şi totodată, minuţios. Pentru că le făcea temeinic, aşa ca pentru Dumnezeu. Că ajutând oamenii, el vedea chipul lui Dumnezeu. Şi adesea le dădea jos cununa de spini, iar atunci când ştia că nu se mai poate face nimic medical pentru ei, îi mângâia astfel încât să uite. Să uite că există un hotar între viaţă şi moarte, şi să păşească în gândul că trec de la viaţă la Viaţă.

Era o mână de om, de fapt, o mână de domn, cu energie a dăruirii inepuizabile. Acum rămăsese o părere de umbră, după atâta suferinţă care l-a consumat şi pe care şi-a purtat-o elegant. Vă daţi seama ce înseamnă să fii medic iscusit şi să-ţi petreci agonia? Era credincios practicant. Se spovedea şi se împărtăşea des, la părintele nostru Grigore Mazilescu, preot profesor, un vechi prieten al lui, care îl vizita şi la spital. Şi care e atât de misionar încât s-a ocupat singur de tot parastasul Irinucăi Izverna şi de cel al Irinei Mavrodin, atunci când Pan Izverna nu putea, fiind internat, iar doamna Izverna, fragilă ca o floare. Dar cu sclipire de spirit şi voioşie chiar în suferinţă, aşa cum a fost şi omul dumneaei. În câţiva ani, i-a pierdut pe cei mai dragi, fiica, sora şi soţul ei. O ţine doar puntea, puntea vie, apartenenţa de fiică a Tatălui ceresc şi gândul datoriei faţă de cei care nu-şi mai pot (re)edita şi publica operele. Mioara Izverna însăşi e o traducătoare desăvârşită. Seamănă frapant cu Irina Mavrodin, sora dumneaei.

Îi simt ca pe o familie, am sentimentul unei relaţii de apropiere ca prin rudenie. Domnul Pan Izverna era pentru mine nu doar un prieten mai mare, ci şi un fel de frate patern, pe care nu-l meritam şi care a fost printre privilegiile vieţii mele. Îl situez cu drag şi dor alături de Corneliu Coposu. De fapt, viaţa lui l-a situat alături de mari oameni. Era atât de reconfortant când îl vedeam! El era adevăratul intelectual, omul de rasă, omul între oameni, nu gomoşii aseptici ex-cathedra. Rareori poţi vedea atâta preţuire din partea oamenilor simpli pentru un intelectual, cum vedeam, de exemplu, la florăreasa din faţa bisericii duminicile şi la sărbători. Şi când mă întreba, cu îngrijorare în ochi, ce face Domnul Doctor, de fiecare dată când internările sau afecţiunile de acasă îl împiedicau să vină la biserică. Îngrijorarea din ochii unei femei simple, ca o apă mirată. Acum e tristă fiindcă niciodată nu-l va mai vedea. Nu doar fiindcă nu va mai cumpăra flori de la ea – o făcea adesea, mereu îi ducea acasă doamnei Izverna. Florăreasa pur şi simplu îl îndrăgea. Fiindcă îi inspira afecţiune. Era omul care mereu vorbea cu oamenii, pe lungimea lor de undă. Pe mintea lor. E şi o ţigăncuşă, fiica mai mică a îngrijitoarei de la biserică, pe care o alinta cu dulciuri şi diverse lucruri rămase de la Irinuca, printre care o vestuţă de când era mică. Mă uitam la copilul preşcolar cum i se luminau ochii şi cum se ridica pisiceşte de pe scăunelul din holul bisericii când îl vedea. Şi cum se rupea în figuri, la propriu. Ştii tu ce frumoasă eşti? Îi spunea.

La biserică l-am şi cunoscut. Biserica „Sfânta Parascheva” sau „Sfânta Vineri Nouă”, de pe Şoseaua Titulescu. Mi-a povestit că prima dată când a venit în Bucureşti a locuit în casa parohială. De altfel, părintele Dănuţ a amintit, ieri, că printre ctitorii bisericii se numără şi unchiul lui Pan Izverna, preot care a şi slujit în biserica în care nepotul lui avea să fie prohodit. Au participat scriitori şi medici, colegi, prieteni, învăţăcei.

O doamnă doctor a povestit, în eulogie, că l-a cunoscut în 1967, la un cenaclu select din Bucureşti, Cenaclul Scriitorilor Medici. Şi că de atunci a rămas la fel de devotat oamenilor şi scrisului, reuşind deopotrivă să făptuiască şi să scrie foarte mult. La superlativ. A publicat 15 volume. Părintele Dănuţ a precizat că în cea mai mare parte acest deziderat i s-a împlinit în ultimii doi ani, graţie Editurii „Timpul”, din Iaşi. Care a ştiut să preţuiască scrisul adevărat, dincolo de tentaţiile literaturii comerciale. Domnul Pan Izverna îmi spunea că poeziile plus traducerile poetice şi le-a regrupat în volume şi le-a publicat la insistenţa cumnatei lui, Irina Mavrodin.

Profesorul Ion Coja a amintit că Pan Izverna era un medic foarte bun şi ajuta cât putea, i se zicea medicul scriitorilor. Mai ales al celor bătrâni şi nevoiaşi.

Toţi vorbitorii, de altfel, s-au referit la omenia celui de care ne despărţeam trupeşte, despre disponibilitatea lui permanentă de a ajuta. De fapt, era mai mult decât atât, era solicitudine. De atâtea ori se oferea să ajute, ducea oamenii la colegi medici, pricepuţi şi care nu le luau bani. A dus şi femeile de serviciu de la blocuri, le vedea cu probleme de sănătate şi în imposibilitate de a se trata fiind sărace. La fel s-a ocupat şi de o fată, Laura, lumânăreasă la biserică, foarte bolnavă, cu o formă de cancer care s-a metastazat general şi a murit la 29 de ani. O invita şi acasă, unde se bucura de gingăşia doamnei Izverna, o compensaţie pentru faptul că şi-a pierdut mama de foarte mică. Consolarea era o profesiune de credinţă pentru Pan Izverna. Medicina ca terapie nu în ultimul rând sufletească.

Îmi amintea atât de mult de mama. De fapt, a fost primul om care m-a sunat după înmormântarea ei, cu acea voce dulce, inconfundabilă, cu acel graseiat liniştitor. Şi a reuşit ceea ce nu credeam să reuşească în asemenea situaţii cineva: să mă facă să simt consolarea ca pe o mângâiere pe suflet. M-a ajutat foarte mult în perioada de convalescenţă post-partum – da, la propriu, fiindcă de fapt cordonul ombilicat nu se rupe niciodată. Mă bucuram când ne întâlneam, ştia firesc să mă facă să zâmbesc. Şi chiar când mă durea mai tare. Îmi pare rău că nu i-am spus niciodată cât de mult m-a ajutat în primul an fără mama, dar cred că ştia. Făcea parte din vocaţia lui. Vindecătoare.

Dar ajutorarea se manifesta nu doar în domeniul medical, ci şi scriitoricesc. Îşi ajuta colegii cu sfaturi bune. Exigente şi tot atât de credibile, dată fiind persoana care le rostea. Un om al faptelor pe cât era şi al cuvintelor. Se pricepea şi la vorbe, dar nu era un bavard, nicidecum un manierist al conversaţiei, ci un om al comunicării vii, până la comuniune. Era prin excelenţă ceea ce Octavian Paler numea un polemist cordial. El nu ştia ce-i ura, chiar şi când erau în cauză antipatii. Nu putea uita, însă, trădarea şi colaboraţionismul. Pentru că iubea România aşa cum respira. Şi ca un adevărat iubitor de ţară, n-a făcut niciodată paradă nici de naţionalism, nici de patriotism. Erau pentru el un mod de viaţă cotidiană. Îşi iubea ţara prin tot ce făcea. Pe cât de blând şi bun era, pe atât de intransigent când vitupera micimea de caracter şi impostura. Avea un cuvânt inspirat pentru omul de nimic: secătură. O dată mi-a zis că a apărut o nouă boală, băsida. Şi m-a rugat să dau de veste pe blog. Am dat. În ultimii ani îşi instalase internet ca să citească blogurile prietenilor, site-uri culturale şi de ştiri. M-am ruşinat când am auzit că îmi citeşte blogul, pentru vorbele spurcate pe care trebuie să le scriu, uneori.

Îl ştiu de atâta vreme, era atât de bine când îl vedeam. Nu pot crede că nu se va mai întâmpla în viaţa asta. Adesea, ne întâlneam la un supermarket din apropiere, ne opream din cumpărături şi tot vorbeam, şi tot nu mai terminam de vorbit, despre multe şi de toate, şi nu în ultimul rând, politică. Polemizam, nu o dată, deşi aveam aceleaşi opţiuni. Îmi va lipsi şi nu ştiu cum am să pot suporta lipsa, altfel decât rememorând şi închipuindu-l ca apariţie care urmează, undeva în peisajul vecinătăţii noastre.

O dată, într-o seară de vară, aproape de închidere, la acelaşi Mega, de la parterul blocului scriitorilor în care locuia, eu mă pregăteam să plătesc şi el tocmai venea, căuta coli. Coli de scris. Mi-a spus că-i trebuie neapărat, fiindcă trebuie să scrie în noaptea aia, că altfel nu poate să doarmă. M-am mirat că încă scrie de mână – nici măcar la maşină! – i-am spus că nu ştie ce facilităţi îi oferă computerul, el mi-a răspuns că nu-l interesează, fiindcă scrisul e să-l simţi cum îţi iese din mână pe hârtie. Direct.

Vorbitorii de ieri, de la biserică, n-au vorbit mult, ci au spus mult(e). În cuvinte vii, inspirate de cel care era Pan Izverna. Şi va fi mereu.

Părintele Dănuţ a citit o poezie din volumul „Epifaniile poetului şi ale poeziei”, care se termină cu versul că poetul ştie că trebuie să moară ca să intre în eternitate. De fapt, un verset.

Profesorul Coja a spus că Pan Izverna era un om de onoare şi că a onorat condiţia de om. A mai spus, la fel de esenţial, că e o excepţie între scriitori, fiind singurul care a avut doar prieteni printre colegi. Nici nu putea fi altfel.

Pan Izverna l-a îngrijit pe Petre Ţuţea, erau apropiaţi. Era prieten cu doctorul Pavel Chirilă, care l-a îngrijit de asemenea. A cunoscut atâtea personalităţi, ştia atât de multe şi e păcat să se piardă memoria lui. Atât aş fi vrut să scrie memorialistică şi l-am rugat, încă sper să existe măcar câteva evocări prin sertare. Dacă nu, sunt extrem de vinovată, fiindcă ar fi trebuit să-i pun reportofonul în faţă.

În ultimele luni era slăbit, dar nu se lăsa. Se interna periodic şi când revenea, ţinea să iasă la plimbare, la cumpărături. M-am bucurat mult când ne-am întâlnit de Paşti, la Învierea Mică, eram cu inima strânsă fiindcă tocmai fusese din nou internat şi nu ştiam exact starea lui, mă întorceam acasă şi el mergea măcar să-şi facă o cruce şi să schimbe urări cu preoţii. Îi părea rău că nu mai poate participa la toată liturghia. Ajungea când putea. Uneori, chiar şi după ce se termina. Numai să intre în biserică.

Pe urmă, ne-am întâlnit la Mega mică, l-am aşteptat şi l-am condus spre blocul lui, după care m-a condus el înapoi. Intrase să ia îngheţată pentru doamna Izverna. Flori şi îngheţată – combinaţia ideală pentru femeia iubită. Mereu îi lua flori, am mai spus asta şi o repet pentru că el repeta darul. Până şi pe holul de la intrarea în apartamentul lor sunt flori. Multe, superbe. Când am fost şi l-am văzut ultima oară erau crizanteme lila, mari, somptuoase. Iar în casă, albe.

Înainte să iasă ultima dată din spital m-a sunat imperativ să merg să-mi dea cărţi, că se externează a doua zi. Telefonul a fost dureros, avea voce stinsă, îl simţeam extrem de slăbit – dar mai trecuse cu brio prin asta. Noutatea era tonul de capitulare, a medicului care ştie şi nu se minte. Mi-a spus că viaţa lui s-a sfârşit, dar nu-i e frică de moarte. Că vă întâlniţi cu Irinuca, i-am zis. Una la mână, a răspuns. Există Dumnezeu!

Doamna doctor-scriitoare care l-a cunoscut din tinereţe a făcut ieri o mărturisire în biserică, la cuvântul eulogic. A spus că l-a vizitat la Reanimare, unde l-a auzit rostind, cât de tare putea: Există Dumnezeu! Când şi-a revenit şi l-au mutat la Cardiologie, doctoriţa i-a povestit ce a spus. Şi el s-a bucurat că până şi inconştient l-a mărturisit pe Dumnezeu.

La acelaşi telefon în care mi-a spus că nu-i e frică de moarte, a adăugat sentimentul că n-a terminat tot ce avea de făcut. I-am răspuns că dacă fiecare om ar face măcar un strop din ce a făcut el ar fi raiul pe pământ. Era trist, mi-a spus: „M-au părăsit toţi prietenii! Zic că vin, dar nu vin”. Ieri au venit. Şi până la urmă, unii l-au vizitat şi în ultimele zile, acasă. De fapt, cei care n-au venit nu voiau să-l vadă suferind, nu voiau să creadă că se duce. Am găsit justificarea asta. De fapt, recunosc că şi mie mi-a fost extrem de greu să merg să-l văd ştiind că probabil e pentru ultima oară, dar m-am dispreţuit pentru gândul meschin. Era un egoism incalificabil. Să vrei să-ţi rămână în gând aşa cum era când încă avea puteri. Şi să-l laşi să sufere cu sentimentul părăsirii.

A suferit demn şi credincios. A suferit atroce. A vrut să sfârşească acasă, în patul Irinucăi, cu biroul ei în faţă, pe care acum îl folosea dumnealui şi cu privirea pe pozele ei agăţate pe pereţi în locul tablourilor date jos pentru asta. Şi unele vândute pentru existenţă. A fost medic şi scriitor, iar doamna Izverna, cercetător chimist-doctor şi traducător. Vă daţi seama de nivelul pensiilor, că doar n-au fost torţionari sau activişti comunişti ori securişti ca să primească cvadruplu. Mi-a mai zis la telefon că nu mai ştie nimic din actualitatea politică şi i-am răspuns că e foarte bine, fiindcă n-a pierdut nimic. Dăţile trecute când a fost internat se uita la televizorul din rezervă. De data asta nu s-a mai uitat. Nu mai avea importanţă.

Acasă, era răstignit pe acel pat, urma să vină să-i pună perfuzie. „Îmi pare rău că mă vezi aşa”. N-am ştiut ce să-i spun şi am remarcat stativul improvizat, era amuzantă ingeniozitatea, aşa că am găsit un pretext să râd: o coadă de mătură ataşată de o etajeră. Am trăncănit că am şi eu etajeră ca aia. După care i-am zis că putem face rost de un stativ adevărat şi a spus că nu-i nevoie, vorbea profesional. S-a scuzat pentru braţe, erau pline de vânătăi de la perfuzii. Mi-a spus că nu mai au unde să-i găsească vene, că sunt colmatate – a râs stins. Am trăncănit că ar putea să-i pună la picior. A zis că nu vrea. Doar i-am strâns mâna, i-am spus că nu îndrăznesc să-l pup, fiindcă am fost răcită, motiv pentru care şi întârziasem vizita. Motiv real, dar şi pretext de amânare. De parcă amânarea vizitei mele i-ar fi putut amâna sfârşitul. Ştiam că se duce şi ştiam că nu vreau să cred. Şi nu voiam să cred. Dar teama că pleacă fără să apuc să-i onorez invitaţia era mai mare. Nu mi-aş fi putut ierta. Era seară şi ardea o candelă. Ştia că se poate întâmpla oricând. Am trăncănit despre şapca mea, i-am spus că am venit cu alta, fiindcă n-am mai vrut s-o iau pe-aia pe care a numit-o de anarhistă. L-am salutat cu promisiunea că revin. N-am apucat.

Îl vedeam că se stinge şi îmi era dor de el. Mereu îmi va fi.

Preoţii au făcut o derogare, în finalul slujbei au cântat „Hristos a înviat” – împreună cu mirenii – ceea ce se face doar la prohodirile preoţilor şi călugărilor.

Dumnezeu să-l odihnească în splendoarea fiinţei!

Condoleanţe şi tărie doamnei Mioara Izverna!

Ei sunt din România eternă. Mereu vor fi.

1 DECEMBRIE. LA MULŢI ANI!

Duminică 1 Decembrie 2013

1 decembrie 13 MAX gandul.info

1 Decembrie cutu parada

Foto1: gandul.info

PREMIERUL CHINEZ ŞI AFINITĂŢILE LUI ZGONEA :)

Miercuri 27 Noiembrie 2013

Cine tânjea după plenarele lui Ceauşescu a avut azi ocazia să-şi satisfacă nostalgia urmărind discursul premierului chinez din Parlamentul României. Cu aplauzele finale cu tot. Furtunoase.

Zgonea nu putea rata ocazia să se producă, mai monumental ca oricând, chiar de la microfonul prezidiului plenurilor mobilizate regulamentar: „Avem afinităţi evidente”. 😯  🙄  😆

Măcar de-ar ieşi vreo pricopseală cel puţin comercială, dacă nu şi economică, pentru România! Dar n-aş crede că în afară de piaţă de desfacere pentru rebuturi chinezeşti am putea fi altceva, cu actuala conducere. Cât priveşte importurile româneşti pe care le-a clamat Lică pekinică mă înfior când mă gândesc la bietele animale preconizate să fie trimise la sacrificiu într-un colos de ţară plină de cruzime şi care nu pune nici un preţ pe viaţă, pe vietate, indiferent de numărul picioarelor.

Nu ne pasă că acolo suferă şi mor, atâţia dintre ei, neştiuţi, opozanţi sau pur şi simplu oameni luaţi de pe străzi fiindcă i s-a părut cuiva că n-au fost suficient de supuşi.

Nu ne pasă de represiunea sadică la adresa creştinilor din China.

Şi considerăm compatibilă o ţară în care se mănâncă creier de maimuţă vie. 👿

China e o putere totalitară, care vine evident din interese anti-europene, într-o ţară considerată  cea mai vulnerabilă şi pasibilă de colonizare asiatică – având în vedere şi tipul cel mai crud de tiranie comunistă care a existat la noi: ceva similar fenomenului Piteşti doar în China s-a practicat şi pe urmă au experimentat şi ruşii, dar mai palid. La asta s-o fi referit Zgonea, cu afinităţile. :mrgreen: Experimente fără număr pe o populaţie pasivă. Numai că până să devină aşa, România era chiar o forţă europeană în devenire – „metafora” cu tigrul e stupidă şi ea poate flata doar minţile puţintele.

Până una-alta, China pentru România înseamnă rebuturi importate la tonă şi vândute cu detaliul de comercianţi simili-interlopi, dumpinguri toxice,  mână de lucru eufemistic spus ieftină în detrimentul lucrătoarelor românce din domeniul confecţiilor şi un început de crimă galbenă în curs de organizare.

Singura afacere ar fi să investească în construcţii de autostrăzi şi în reţeaua de irigaţii. În rest, vorbe goale şi poze pompoase. Şi o tentativă de nou C.A.E.R. :mrgreen:

Repet, e bună lecţia administrată UE, numai că am căzut în extrema cealaltă. E pe cât de dezgustătoare, pe atât de stupidă prosternarea în faţa Marelui Zid.

Afaceri profitabile s-ar putea face cu Taiwanul, dacă ar avea cine. Că Japonia e un vis economic prea îndepărtat. Sunt prea cinstiţi şi prea minuţioşi, acolo pentru onoare se face sepukku. Iar noi preferăm balivernele anticorupţiei din China, la fel de viabilă ca şi cea băsecuristă din România. Ca să vezi că are dreptate Zgonea, iacă altă afinitate! :mrgreen: Plus capitaliştii roşii.

Se mai observă că jigodiile de la PD-L n-au venit să asculte discursul Regelui Mihai, dar s-au mobilizat exemplar ca să-l ovaţioneze pe premierul chinez aflat în drum spre Băsescu. Că doar erau împreună cu PSD în FSN când România spărgea embargoul la adresa Chinei după masacrul de la Tiananmen. Altă afinitate, că doar şi la noi se spălase în sânge Piaţa Universităţii.

P.S. Dacă l-am exporta pe Zgonea, l-ar sacrifica sau i-ar mânca de viu conţinutul cutiei craniene?

PAN IZVERNA, SCHIŢĂ DE PORTRET

Sâmbătă 23 Noiembrie 2013

Pan Izverna conexiuni.netPan Izverna Anotimpuri ilazu

Foto via conexiuni.net şi ilazu.blogspot.com

De mult timp tot vreau să scriu despre Domnul Doctor, cum îi spune lumea. Toate nimicurile politice m-au împiedicat, fapt pentru care îl rog să mă ierte. Şi din nou îmi amintesc vorba Fericitului Augustin, din De magistro, pe care o cita atât de des C.Noica, în apărarea preocupărilor lui esenţiale: să nu ne ţină în loc nimicul. Şi – vai! – cât ne ţine. Ne ţine cu ţară cu tot. Pe loc-pe loc.

Pan Izverna e o apariţie interbelică în Bucureştiul peste care au trecut atâtea catasfrofe totalitare. Un domn mereu la costum – costume deschise, cum numai domnii purtau cândva, când România era dintre reginele Europei. Şi bineînţeles, cu pălărie. Vara, pălărie de pai. Delicat ridicată în chip de salut. Aşa onorează el oamenii şi readuce în clipă Micul Paris. Uitasem să vă povestesc despre feluritele-i bastoane, dar cred că v-aţi imaginat deja, cei care nu-l cunosc. Iar cei care îl cunosc, sper că-l recunosc în schiţa mea de portret, pe care îndrăznesc să o creionez: cu emoţii, la propriu, de şcolăriţă, fiindcă mi-a spus că ar trebui să scriu o carte de portretistică. Dacă m-aş învrednici, Pan Izverna s-ar afla la loc de cinste. Ca şi  minunuata-i consoartă, doamna Mioara Izverna.

Şi mai că l-aş şantaja, adică, m-aş angaja să o scriu, dacă şi domnia sa ar scrie sau măcar ar înregistra volumul de memorii – de fapt, volumele – inclusiv episodul pe care mi l-a promis, acela cu o mulţime de căţei salvaţi de la moarte.

Om nu mare de stat, dar mare. Şi care, dacă intra în politică nu doar ca observator permanent şi activ, era certamente om de stat. E vorba de credinţă vieţuitoare, integritate şi cultură asumată ca nobleţe de spirit. Cultura intrată în sânge, educaţia curată. Care te învaţă că esenţial e să fii, mereu, om. Omul lui Dumnezeu.

El e un om privat de ce i-a fost dat mai drag, o fiică genială, Uca şi pe care, precum Iov, a condus-o pe ultimul drum, de fapt, pe drumul ultim, spre Dumnezeu. Are aşa o credinţă tare încât crucea durerii şi-o poartă cum respiră. Nu vrea să bruscheze pe nimeni cu suferinţa lui  – ca şi a Creatorului care Şi-a văzut Fiul pe cruce. Încearcă doar să împărtăşească României – că infinit mai bine cunoscută e în Olanda, Franţa sau SUA – din darurile fiicei sale ale cărei ursitoare gemene trebuie să fi fost Rigoarea şi Libertatea. O rigoare liberă de compromisuri şi o libertate riguroasă, adică, riguros administrată pentru sine, tocmai pentru ca roadele genialităţii ei cultivate să fie mai generos împărtăşite. Dar nu e încă, aici şi acum, loc pentru portretul Irinei Diana Izverna-Tarabac. Mai zic doar că avea o poezie a rigorii – ca mama şi ca mătuşa ei, Irina Mavrodin -, aşa cum tatăl său are o rigoare a poeziei, autoimpusă ca să poată domestici şi ordona luxurianţa unei imaginaţii atât de neobosite încât trebuie să-i fie chinuitoare, dacă nu o guvernează. Asta poate şi pentru că a fost născut şi crescut cu vuietul Oltului alături.

O imaginaţie fastuoasă, fără margini şi care probabil îl asaltează neobosit, în aşa fel încât nu-i mai dă vreme şi pentru scrisul memoriilor. Şi e mare păcat, fiindcă se pierde o istorie trăită, are în sipetul memoriei nescrise mărturii excepţionale despre fapte şi personalităţi.

Pan Izverna e o enciclopedie vie, ştie atâtea fapte şi întâmplări din istoria ţării, istorie trăită şi pe care mi-am permis să-l cert că nu a relatat-o memorialistic. E un gen care lipseşte din opera scriitorului inconfundabil şi din păcate, prea puţin preţuit la valoarea imaginaţiei sale galopante. Precum sumedenie de cai care se aleargă nesupus.

E şi un eseist, şi un traducător eminent – ca toată familia, Irina, Mioara, Irinuca. Traducător inclusiv sau mai ales de poezie, ceea ce nu se poate decât dacă eşti tu însuţi poet. Iar Pan Izverna are deopotrivă fibră poetică şi verb de prozator.

Proza-i creşte din sevele misterului cotidian, neştiut şi gata (de) revelat hărăziţilor cu senzori infrarealişti, ca să-l parafrazez pe Mircea Eliade. Un sâmbure dumnezeiesc e în fiecare strop de timp şi ipostază de viaţă. Proza lui Pan Izverna e ca un oficiant la altarul in-continuităţii făpturii cu fiinţa şi a fiinţei cu făptura, o suită de filme ale contiguităţii de palimpsest a creaţiei dumnezeieşti ipostaziate ontologic, biologic şi istoric (chiar speciile se întrepătrund, printr-o empatie continuă). Pan Izverna are darul rar al scrisului ca revelator al simultaneităţii în succesiune, o poveste a istoriei care se se re-găseşte şi se (re)trăieşte în clipă. Probabil că ăsta-i şi secretul Bătrânului Anticar. Toată viaţa din jurul nostru e o mulţime de cărţi nescrise. În aparenţă. Că în esenţă, toate sunt înscrise în Cartea Vieţii, trecute, prezente şi viitoare, una şi aceeaşi, şi totodată, mereu diferită, în veşnica bibliotecă pantocratoare.

Pan Izverna are acces la secretele întrepătrunderii lumilor – spaţiilor şi timpurilor. Pan Izverna e, de altfel, numele de scriitor al doctorului Pandele Tărăbac şi numele Sfântului patron, Pantelimon, pare că i s-a menit ca sens al vieţii tămăduitoare: în calidate de medic, deopotrivă şi scriitor. Şi mai ales, credincios practicant. Că livresc ar fi tot scrisul fără sângele credinţei. Credinţa inundă opera lui Pan Izverna, o vascularizează cu un patos cronic: precum vinul după zbuciumul din strugure, precum sângele dionisiac subţiat în rază apolinică, precum patimile Mântuitorului mărturisitoare de lumină. Iar, la nivelul senzaţiei, ca şoaptele zeului Pan în savorile vinurilor.

M-am referit la poezia lui Pan Izverna, poezie superbă. De toate formele, clasică, atipică, ritmică, fie cu, fie fără rimă, dar mereu cu acel ritm interior al continuităţii irepresibile, din urma spaţiului şi timpului, şi următoare lor. O poezie plină de toată diversitatea vieţii – şi a morţii iluzorii -, o poezie vie, fie că e un rondel al detaliilor delicate, fie un pastel românesc frapant ca o anamneză, fie o baladă, fie un imn, fie orice fel de alcătuire poetică, a cărei artă o stăpâneşte cu ştiinţă. Acea ştiinţă a însufleţirii, fără de care scrisul, oricât de perfect, e natură moartă.

Pan Izverna a scris şi mi-a dăruit foarte multe cărţi. Ultima pe care am citit-o – şi am iubit-o – e volumul de poezie „Anotimpuri Lumi îngropate”, apărut anul trecut la Editura „Timpul” din Iaşi. Dacă ar fi scris doar cartea asta şi e acolo trăire cât pentru vieţi de secole. Poezia lui e o invocaţie la palimpsest. Şi lumi peste lumi se întrevăd, epoci peste epoci.  O singură inimă bate în toate. A Poetului. Poeziile sunt bătăile inimii divulgate.

Cel mai tare inima lui Pan Izverna bate pentru:

ŢARA RĂNITĂ

„O, Doamne, conştiinţa mi-e o rană/şi frică-mi este să nu mor astfel…

Prietenul – iată-l – mi-l aduce speranţa

Dar parcă e mai îndurerat când mă vede/şi mut aproape-mi spune/că i-au rănit conştiinţa…

Pornim să ne oblojim rănile nevăzute/Dar la ce vraci ajungem/aflăm că şi el are o rană-n cuget…

Străbatem toamne colbuite – /cerşetori ai tămăduirii -/ spre un liman bolnav spre care medic abătut/ce nu se poate vindeca pe sine…

Iernile nu mai sunt ale odihnei/ci ale unei zbateri zilnice fără somn/şi noaptea abia de simţim gerul/căci rănile nu ne lasă să mai avem simţire

O, Doamne Ţara ce-ai binecuvântat-o/Te uită e toată o rană enormă…/Trupul ei sfinţit zace la pământ/în aşteptarea luminii din ochiul vindecătorului…

Călcăm pe ulcerele ei jucăm pe plăgile-i sângerânde/o lovim şi o rănim mai tare…

Lâncezim pe trupu-i prăbuşit şi scheletic/aşteptăm aşteptăm şi nu mai vine nimeni…

Doctorul sănătos e departe/şi cei care l-au văzut nu mai sunt/şi astăzi nimeni nu-l cunoaşte şi nu vrea să-l caute…

Şi obidiţii şi netrebnicii cei mai buni cei mai răi/zac în Valea Plângerii şi aşteaptă înmulţirea rănilor…/Şi rănile cresc şi se-ntind/iar în juru-ne bântuie şobolanii şi hienele

Şi Doamne nu văd unul din spiţa celor sănătoşi/fiindcă aceia au fugit cu rănile-n suflet/şi s-au ascuns ca să-şi oblojească rănile/în vizuini

Râurile cară puroiaie şi ploile cad cu lăcuste/dar nu aducem vraciul şi nu lăsăm ţara/să se ridice de la pământ…

Şi toţi vrem ca ţara să se scoale pentru noi/să se vindece singură cum o putea/şi cu viermii pe ea”

NU RATAŢI!

Sâmbătă 16 Noiembrie 2013

Lassie Laddie cinemagia.ro

Foto poster via http://www.cinemagia.ro

Pe TCM, ora 16:20.