Aşa am eu parte, probabil că asta trebuie să mi se întâmple.
Cu puţine minute înainte de a mă apuca să scriu, am fost martora unui eveniment abisal.
Eram peste drum de o staţie de tramvai, când am ajuns, acolo era un om prăbuşit pe refugiu şi un echipaj SMURD care făcea manevre de resuscitare.
Am împietrit, am plâns şi m-am rugat. Salvatorii erau trei băieţi şi o fată, polişiştii de la circulaţie aveau grijă ca lumea să nu-i incomodeze.
Nu mă puteam mişca, simţeam că timpul s-a oprit. Vedeam şosetele omului şi panfofii negri, fără şireturi, pantaloni tot negri şi bluză albă, nici tânăr, nici bătrân. Şi îmi venea să urlu gândindu-mă la familia lui dacă moare, îmi era milă de el de nu mai puteam suporta gândul că se întâmplă în faţa mea, dar cel mai milă îmi era de familie, de cei dragi ai lui, care îl aşteaptă şi care pot primi oricând o veste cumplită. Pe neaşteptate.
Şi ne facem planuri, şi de enervăm adesea fără sens, pentru chestii derizorii, şi credem că avem o eternitate în această viaţă. Oricând ni se poate întâmpla. Şi ce-i mai trist, şi ce-i mai insuportabil, oricând li se poate întâmpla celor dragi. Atunci, în egoismul tău te gândeşti că mai bine să te duci tu decât cei mai dragi pe lumea asta.
Deci, i-au făcut masaj cardiac, după care injecţie în inimă, respiraţie gură la gură, intubaţie şi deşi omul nu mişca, n-a mişcat nici un milimetru şi nici eu – mi se părea o impietate să fac vreo mişcare, totuşi, a fost ridicat cu grijă, pus pe targă şi dus cu ambulanţa în viteză maximă, cu tot dispozitivul de urgenţă activat – sirenă, girofar.
Am mulţumit în gând şi am plecat – dacă nu-l resuscitau, n-avea sens să mai bage alerta. Pentru morgă nu-i nevoie de girofar.
Am un cult pentru dr. Raed Arafat. Şi pentru echipa lui. De mult.
P.S. Acasă, am deschis televizorul şi l-am închis la loc, pe toate canalele – deşertăciune.
Sâmbătă vă povesteam de credinciosul nostru drag, scump, iubit, înţelept şi inegalabil, că a împlinit 20 de ani. De fapt, împlinise deja şi eu am neglijat să scriu despre asta. Atunci am ţinut neapărat să scriu, am zis că trebuie categoric. Cred că îngeraşul lui mi-a şoptit asta, ca să apuc să o fac şi să nu regret când e prea târziu.
Vă scriu acum privind prin două cepe. Şi nici voce nu mai am. Dacă atunci când strig la mitinguri nici nu se simte, de data asta, glasul e suspendat.
Grivei a plecat, prin gard – după ce l-aa forţat – sâmbătă dimineaţa, chiar în timp ce eu scriam despre el, la aniversară.
Când am aflat, m-am temut că a plecat să moară, ceea ce până la urmă s-a întâmplat.
De fapt, moşulică al nostru falnic, plecase – ca de atâtea ori înainte când era în putere şi umplea satul de roşcovani şi morcoveţe – la o nuntă. Şi a murit după luptă.
L-a găsit o persoană atât de dragă mie şi care de atâtea ori a avut parte de aşa ceva.
Murise liniştit, ca dovadă că avea ochişorii închişi, într-un lan de grâu sau ceea ce ar fi trebuit să fie lan de grâu, fără secetă.
Partea proastă e că el totuşi se întorsese ca să moară acasă, dar l-a alungat cineva. Şi tare ne temem că pe lângă urmele din bătălie – ca dovadă coiţele compostate şi botuţul uşor rănit, – l-a lovit şi un aşa zis om, cu ceva tare, pe spinare – aşa relatează unii că l-au văzut bătut şi aşa părea. Să mă ierte Dumnezeu dacă l-am blestemat pe cine a făcut aşa ceva, cu tot neamul lui în veacul vecilor. Pedeapsă aş vrea să le fie, din neam în neam, conştiinţa răului făcut. Atât.
Fox şi Rex au rămas sideraţi, trişti şi tăcuţi când a fost adus. Şi lăsat la priveghi, sub cerul liber, înainte de îngropăciune. Şi înainte de furtună. Ploaia l-a plâns, imediat ce trupul i-a fost îngropat. La pragul casei bunicilor mei.
Bun rămas, Grivei! Iubirea mea pe care atât de mult aş mai fi vrut să apuc s-o văd o dată! Mă iubea nemeritat, îl pupam pe fruntiţă. Şi el mă îmbrăţişa, dar cu grijă, să nu mă dea jos.
Acum sigur e cu mama Lila şi cu unchiul Cici, şi cu Lăicuţa, mama lui, şi cu Azorel, frăţioru-i otrăvit, şi cu Michi şi Pichi, motanii lui prieteni, şi cu Fetiţa, şi cu toată imensa fericire a fiinţei, şi zburdă în nemărginire. Perfecţiunea de la începutul lumii, care încă n-a apucat să ştie de păcat. 😥
Din păcate, am tot amânat să scriu despre un om minunat, pilotul-erou AURELIAN COJOCARU, pilot militar, care, ieri, lângă Craiova, în momentul în care avionul a înregistrat o avarie, a preferat sacrificiul suprem pentru a salva vieţile celor aflaţi în casele pe care, cu un ultim efort magistral, le-a ocolit. Putea să se catapulteze şi să-şi salveze viaţa. Cu preţul vieţii altora.
Soţia lui, o persoană la fel de deosebită, jurnalista Andrada Cojocaru, de la Radio Craiova, a declarat, pentru Antena 3, că bărbatul ei şi-a dat viaţa aşa cum a trăit: pentru ceilalţi. Iar întâmplarea a făcut să fi fost trimisă la reportaj în calitate de specialistă în domeniu. Atunci s-a rugat să nu fie Relu al ei, deşi ştia că va constata iremediabilul.
Cu durere demnă, cu atitudine dumnezeiască.
Condoleanţe, Andrada! Dumnezeu să-l odihnească pe eroul tău! Va fi mereu cu tine, ai să vezi, chiar dacă acum poate nu crezi. Been there!
Astăzi, ministrul Apărării, Corneliu Dobriţoiu, a organizat o ceremonie de comemorare la Ministerul Apărării, simultan cu evenimente similare în toate unităţile militare din ţară şi din teatrele de război în care se află misiuni româneşti.
Aflu că preşedintele Crin Antonescu îl va decora pe pilotul-erou post-mortem, cu o înaltă distincţie.
Şi Doamne ajută să fie salvat copilotul, aflat la Spitalul Militar Central! Să ne rugăm pentru el!
De câte ori moare un pilot – cu atât mai mult un pilot de încercare – inima omului plânge.
Cu o zi înainte, murise un preot, asasinat în biserică, părintele-paroh Tudor Marin, considerat un părinte sufletesc al Focşaniului.
Ieri a murit – revoltător de stupid – un pilot de încercare, unul dintre cei mai buni din toate timpurile şi din toate locurile, Petru Lazăr, de la Aerostar Bacău.
Nu doar Moldova e în doliu. În doliu e întreaga Românie. Pentru că astfel de oameni şi asemenea profesii fac parte din paradigma eroică a unei naţiuni: în particular şi a umanităţii, în general.
Asemenea profesii nu se practică, nu se prestează: ele se oficiază. Au caracter misionar.
Când un erou în viaţă moare înainte de vreme, el devine martir. Moartea e în misiune e sublimă – a trăit-o şi artistul Emil Hossu.
Părintele Tudor este martirul unui psihopat, agent satanic (despre care în continuare nu am certitudinea că nu a fost montat de o mână lungă). A fost martirizat chiar în pragul hramului bisericii-monument istoric pe care a renăscut-o din praful abandonului comunist, după ce a venit din Mirceştiul veselului Alecsandri, unde oficiase ca preot de ţară (ascultaţi rezonanţa expresiei!). Hramul este Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul – 24 iunie.
Pilotul Petru Lazăr poate fi considerat martirul cauzei de a-şi delecta semenii – aţi constatat că, pe timp de pace, imensa majoritate a piloţilor care mor în legătură cu aparatul de zbor îşi găsesc sfârşitul în cadrul unor spectacole aviatice.
N-are importanţă vârsta în această cauză. Pilotul era experimentat, avea sub 60 de ani, era comandor în rezervă, un as.
De fapt, pilotul de elită este victima unei mari nesimţiri iresponsabile. Ce vreau să spun? Aceea că Petru Lazăr nici măcar n-a avut şansa de a muri în aer, aşa cum până la urmă îşi visează zborul la Dumnezeu orice pasăre de om. A murit fiindcă roţile avionului s-au împriponit în nişte cabluri lăsate de izbelişte pe pista de aterizare. La Băneşti.
Chiar credeţi că (doar) „Dorel” e de vină pentru asta? El e doar un biet efect, cauza sunt şefii sau patronii doreilor, nesimţiţi iresponsabili bolnavi după avere şi putere.
Deci, nu doreii care au lăsta cablurile pe pistă trebuie să răspundă. Sau nu doar ei – fiindcă responsabilitatea e, totuşi, personală, nu poţi da vina pe celălalt care te-a instigat la crimă, fără să-ţi asumi partea ta de vină: executarea.
Ar trebui să răspundă exemplar – pentru ca AŞA CEVA să nu se mai poată întâmpla NICIODATĂ în România – cei care au organizat mitingul aviatic. Nişte privaţi, n-am avut timp să aflu care – şi n-are importanţă, chiar de-ar fi prietenii mei, tot i-aş blama, deşi cred că prietenii mei n-ar fi în stare de asemenea indolenţă criminală.
Nu Aerostar Bacău şi nici Asociaţia Sportivă aferentă sunt, deci, organizatorii. Asta, conform declaraţiei directorului Aerostar, Grigore Filip, pentru site-ul bacau.adevarul.ro: “L-am cunoscut bine pe Petru Lazăr. Era un pilot de excepție care a zburat pe multe tipuri de avioane. Nu știu când trupul neînsuflețit va fi adus acasă, la Bacău. Acțiunea la care a participat pilotul nu era organizată nici de Aerostar, nici de Asociația Sportivă. Era ceva privat. Dumnezeu să-l ierte!”
Tristeţea sobră a directorului de la Aerostar spune multe: despre tăcere. Cine a organizat reuniunea fără să fie capabil să asigure condiţii e ca un mire manelist care îl angajează pe Caramitru să-i cânte la nuntă. Sigur, o să spuneţi că artistul ar fi de vină dacă ar participa. Nu veţi putea spune, însă, că pilotul de încercare – adică mortul – e de vină că a acceptat participarea, pentru că visul lui e ca în timpul liber să delecteze oamenii sau să-i ajute în diferite misiuni, inclusiv sau mai ales de salvare.
Ce vreau să spun e că în ţara asta cel mai tare lipseşte responsabilitatea. Avem nevoie ca de aer să învăţăm să fim responsabili. Fiecare, de la mic la mare. Şi să creştem copiii de aşa natură încât să înţeleagă de la primele clipiri de conştiinţă că e o creatură socială.
Nu doar inima plânge. Ci şi mintea se revoltă. 👿
Dumnezeu să-i odihnească pe părintele Tudor şi pe încercatul pilot Petru! 😥
P.S. Despre ce înseamnă pilot de încercare, întrebaţi-l pe M.S. Regele Mihai: şi-a câştigat pâinea pentru Familia Regală în exil din această profesie, de risc cotidian pentru ceilalţi. După care a crescut găini. Şi nu s-a ruşinat că munceşte. Munca e nobilă şi ea trebuie respectată ca atare. Cu condiţia să fie şi asigurată în consecinţă.
Aş putea divaga, aş putea scrie că visez zile cu industriile aeronautică, aviatică şi de apărare româneşti redevenite înfloritoare, şi cu multe altele…
Oricum, avem multe de povestit azi, am timp pentru câteva alte postări.
Părintele Tudor Marin, paroh al bisericii „Sf.Ioan Botezătorul” din piaţa centrală a Focşaniului, a fost înjunghiat mortal, chiar în biserică! Avea 69 de ani, preot unic, slujea de zeci de ani, era foarte cunoscut, iubit şi respectat.
Poate faptul că aduna enoriaşii în biserică o fi fost cauza actului satanic. Conform femeii de la lumânări, singura martoră a crimei abominabile, asasinul este un tânăr înalt, cu cămaşă neagră şi răvăşit la chip.
El a venit cu cuţitul în biserică şi când a plecat toată lumea, s-a îndreptat spre părinte şi l-a înjunghiat profesionist, drept la ţintă, în inimă – ca dovadă că manevrele de resuscitare au eşuat. Un act sinistru şi care, pe lângă caracterul patologic, poate avea multiple ţinte.
Una fiind îndepărtarea oamenilor de biserică, teama de a mai intra, mai ales în zile obişnuite şi a se ruga în linişte, tocmai atunci când nu e nimeni în afară de personalul de serviciu. Numai că pe creştinii practicanţi asemenea martiriu e departe de a-i demobiliza. Dimpotrivă. Îi motivează.
Părintele Tudor e acum un sfânt-martir. A murit după ce s-a împărtăşit, la sfânta liturghie, care a fost ultima lui oficiere, urmată de slujba de parastas din fiecare sâmbătă dimineaţa, pentru cei care îşi pomenesc adormiţi.
Mormântul părintelui Tudor în mod sigur va fi loc de pelerinaj şi izvor de binefacere.
Dumnezeu l-a luat în misiune, tot aşa cum militarii mor la datorie. Părintele Tudor e un atlet al lui Hristos. Numele lui va fi în veci binecuvântat.
Îmi pare rău pentru familia îndurerată, dar ei ştiu că preotul misionar şi-a încheiat viaţa pământească, la propriu, apoteotic.
Asasinul, însă, va trebui judecat în proces public, televizat ca la americani. Trebuie neapărat să aflăm cine, de ce şi pentru ce a putut comite asemenea monstruozitate.
Uciderea unui slujitor al Binelui. Blasfemie criminală.
Şi fiindcă nu mă pot astâmpăra în supoziţii rapide, crima asta cu premeditare să aibă, oare, vreo legătură cu trecerea Sorinei Plăcintă la PNL? În sensul că trebuia să ne amintim violent de apartenenţa satanistă a fiului ei? Sorina Plăcintă a ridicat o biserică, dar nu se ştie dacă Andrei s-a convertit. Şi cum problemele de familie sunt cele care au determinat-o s-o rupă cu gruparea infracţională – abominabilă – pe nume PD-L, e posibil ca ea să fie ţinta morală a asasinatului? Şi mai ales, PNL? Implicit, USL? Şi nu în ultimul rând, Crin Antonescu – omul politic care nu se ruşinează să-l mărturisească pe Hristos?
O fi vreun meseriaş din servicii care l-a executat pe părinte în scopuri multiple, inclusiv politicianiste, cu preţul vieţii unui om?
Dumnezeu să-l bucure pe părintele Tudor în lumina fără de sfârşit! Şi să ne ocrotească pe toţi, din veşnicie! Sărut mâna, părinte! 😥
UPDATE. Părintele e socrul lui Vasile Marica!
Cine are nevoie de o diversiune de proporţii? Marica – n-are importanţă că e şmecher – a declarat că e filat şi a fost ameninţat cu moartea.
Hai, domnu’ Rus, daţi-vă proba competenţei! În ce-l priveşte pe Marian Oprişan, care s-a declarat oripilat şi a promis că a închis judeţul ca să fie prins criminalul, poate se spală cu el pe cap.
Exploziile de la Sighet, soldate cu 17 arşi, sunt rezultatul corupţiei criminale. O degradare incredibilă, o dovadă a faptului că interesele financiare primează, în detrimentul vieţii şi sănătăţii oamenilor.
Preşedintele CJ Maramureş, Mircea Man, afirmă în direct la Antena 3, că e vorba de „instalaţii care pot să producă o catastrofă în orice moment”. El dezminte, totodată, ştirea că s-ar fi găsit o nouă acumulare de gaze şi confirmă că se sapă din metru-n metru.
Să tot aibă de lucru magnaţii astfaltului!
Reţeaua de gaze e din 2006 şi a explodat. Eugenia Godja, primarul Sighetului, declară că licitaţia cu firma instalatoare a reţelei şi distribuitoare de gaz a fost încheiată cu Ministerul Industriilor.
Site-ul Actual Maramureş anunţă că firma cu pricina Berg Sistem Gaz este deţinută de Anumersus Co. Ltd., un offshore înregistrat la Limassol, în Cipru, cu sediul într-un apartament şi care nu plăteşte taxe statului român.
De ce Ministerul Industriilor a centralizat licitaţia, fără ca măcar să consulte autorităţile locale, după cum declară primăriţa? De ce o firmă care în mod evident nu prezenta garanţii a primit concesiunea pentru distribuţia de gaze în Sighet şi pentru construirea reţelei de distribuţie? Pe ce bază a primit firma autorizaţiile ulterioare? De ce nimeni nu a urmărit cum se face instalaţia – care s-a dovedit absolut criminal? De ce nimeni nu a notificat firma să adauge imperativ mercaptan în gaz – substanţa care dă mirosul de alertă, o măsură preventivă elementară? Ghici, ghicitoarea mea?
Celălalt aspect al problemei – halul în care s-a acţionat într-o situaţie cu potenţial de dezastru. SMURD şi-a făcut datoria, ca de obicei. Dar lipsa de coordonare a echipei tehnice a fost criminală. Indolenţa în acest caz a avut echivalenţă de crimă cu premeditare. A doua explozie s-a produs după mai bine de 10 ore, pentru că nu s-a sistat distribuţia! Şi nu s-a sistat imediat nici după recidivă! S-a dat vina pe ger, ca şi cum nu constructorul ar fi de vină pentru lipsa de măsuri preventive. Iar faptul că trebuie să se sape din metru-n metru pentru a se depista eventuale alte avarii, din lipsa mercaptanului, reflectă acelaşi primitivism pe care-l constatăm şi prin Bucureşti, când obiceiul e să fie sparte străzile tocmai reabilitate, pentru reabilitare de instalaţii subterane – a păţit-o primarul Chiliman în campania electorală şi se repetă tot timpul, în toată capitala.
Azi dimineaţă, în timp ce haosul continuă la Sighet, o îngrijitoare a descoperit scurgeri de gaze la o grădiniţă din Piteşti – noroc că firma în cauză folosise mercaptan, iar femeia a simţit mirosul şi au fost evacuaţi zeci de copii, plus personalul.
Nu-i exclus ca incidente similare să fie raportate şi din alte localităţi, inclusiv Bucureşti. Nu doar pentru că buba e la guvernanţi – vezi ordonanţa guvernului Boc, prin care se centralizează licitaţiile autorităţilor locale, opoziţia ce-o fi păzit de n-a sesizat Curtea Constituţională?! Ci şi cumva ca să fie pregătit terenul pentru o limitare drastică a consumului de gaze? Guvernanţii actuali sunt în stare de orice, aşa cum au făcut-o şi când Băsescu a moşmondit guvernul Ungureanu, în timp ce mureau oameni sub zăpezi. La fel acum se poate induce o psihoză a fricii de explozii, iar guvernul să reducă draconic consumul de gaze pe seama înfricoşării populaţiei.
Ironie: cel mai grav rănit în explozie şi singurul cu prognostic rezervat este chiar directorul firmei care distribuie gaze la Sighet. I s-a întâmplat la a doua explozie, venise să verifice. Deci, se poate spune că în cazul lui şi al celui de-al doilea lot de arşi a fost fie omor din culpă, fie crimă cu premeditare, deci, asasinat.
Chestorul Liviu Popa, şeful Poliţiei Române – lângă care n-aş avea încredere nici să trec strada – anunţă că s-a declanşat o anchetă penală asupra firmei distributoare. Serios? Dar Guvernul cu ordonanţa? Dar Ministerul Industriilor, cu licitaţia?
Sigur, se scoate din cauză corupţia guvernamentală. Ea nu se pune. Se face anchetă penală la adresa firmei, ghici de ce? Pentru că din 18 octombrie 2011, administratorul firmei este Costin Berevoianu, consilier al primarului Capitalei, Sorin Oprescu. Berevoianu a condus ARBAC (Administraţia Apă-Canal din Bucureşti), postură din care negocia amenzi şi contracte cu Apa Nova, informează Actual Maramureş.
Se impune demisia lui Costin Berevoianu, dura lex. Vor fi multe mizerii în campania electorală pentru locale, fiindcă miza e capitală. De rezultatul lor depinde însăşi libertatea unora care se joacă fără scrupule cu vieţile oamenilor şi calcă pe cadavre pentru interese materiale.
Acumularea de gaze e rezultatul acumulării oneroase de capital. Iar exploziile vor fi şi sociale. De aici şi noua campanie de intimidare pe care o lansează regimul infractor.
Ridzi a fost trimisă-n judecată pentru că a folosit banii Ministerului Tineretului şi Sportului pentru publicitate. Interesant e cine a fost cu foloasele necuvenite, DNA nu precizează că EBA. Oricum, ce-a făcut Ridzi e nimic faţă de mizeria comisă de Udrea, cu plătitul TVR pentru campanie publicitară cu ea, Boc şi Flutur pe bani de la Ministerul Turismului. Jegăria a fost atât de flagrantă încât până şi CNA s-a sesizat şi a amendat TVR (cu mai nimic faţă de amenzile aplicate Antenei 3, care funcţionează pe banii ei, nu ai noştri).
O veste extrem de tristă ne-a îndoliat dimineaţa: s-a prăbuşit avionul prezidenţial polonez, un Tupolev 184, cu 87 de persoane, delegaţie condusă de preşedintele Poloniei, Lech Kaczinsky, un om admirabil pentru ţara lui şi pentru comunitatea internaţională, conservator devotat valorilor creştine şi principiilor democraţiei.
Şeful statului polonez zbura către Smolensk, unde urma să se comemoreze împlinirea a 70 de ani de la masacrul de la Katyn, unde, la ordinul lui Stalin, armata roşie de sânge nevinovat a masacrat elita Armatei Poloniei, zeci de mii de ofiţeri. Masacrul nu a fost recunoscut de urmaşii URSS.
Anul acesta era prima oară când un înalt oficial rus ar fi participat la comemorare, asumându-şi, implicit sau explicit, trecutul asasin, însuşi premierul Vladimir Putin, cel care şi-a asumat tocmai continuitatea cu Rusia stalinistă, promovând nostalgia trufaşă pentru imperiul sovietic.
Moartea preşedintelui Poloniei – şi a fratelui său geamăn, fostul premier Jaroslav Kaczinsky, împreună cu o parte din guvernul ţării, este tragică nu doar pentru că e vorba de înalţi oficiali, ci mai ales prin încărcătura simbolică, de natură să confere acestei catastrofe o aură de martiriu pentru ţara lor: faptul că s-a petrecut chiar întru comemorarea a 70 de ani de la Katyn. Şi tot într-o pădure.
În delegaţie se aflau numeroase oficialităţi poloneze, printre care şi doi lideri de partide.
Foto: Kacper Pempel – Reuters
O ţară demnă, un popor vertical, reprezentat cu cinste de demnitari, care, indiferent de culoarea lor, au apărat mereu interesele Poloniei şi ale Europei foste comuniste, în tratativele euro-atlantice.
Polonia, ca şi România, a fost răstignită între puterea comunistă şi cea nazistă. Polonia este un model de ţară luptătoare.
Tradiţia creştină spune că morţii din Săptămâna Luminată sunt iubiţi de Dumnezeu şi merg direct în Rai, fiindu-le iertate toate lumeştile păcate.
Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească!
Inima mea plânge împreună cu Polonia.
Foto: Mediafax
UPDATE. O veste minunată: Jaroslaw Kaczinsky nu a mai participat la călătorie. Trăieşte, din fericire şi va fi, probabil, viitorul preşedinte al Poloniei.
UPDATE 2. Preşedintele Federaţiei Ruse, Dmitri Medvedev, a dispus constituirea unei comisii de anchetă conduse de premierul Putin. Comisia vehiculează o nouă dată privind numărul victimelor: 132.
UPDATE 3. Hai să fim un popor frumos şi să mergem cu o floare şi o lumânare la Ambasada Poloniei! Cu toată dragostea.
UPDATE 4. Surse poloneze preluate de Antena 3 au relatat că Jaroslaw Kaczinsky a fost salvat de mama lui, în sensul că n-a mai plecat pentru a avea grijă de ea, fiind internată în spital.
UPDATE 5. Oraşele poloneze sunt pline de flori şi candele. Oamenii plâng pe străzi.
UPDATE 6. În Polonia va fi doliu naţional vreme de o săptămână.
UPDATE 7. La catedrala din Cracovia are loc o slujbă în memoria preşedintelui Kaczinsky şi a celorlalte victime.
UPDATE 8. Duminică. Varşovia, mesă în aer liber şi o mare de oameni care îşi poartă durerea în tăcere.
UPDATE 9. Un film excepţional cu portretele victimelor, pe blogul lui Romulus Cristea.
Aveam o simpatie, o stimă şi o sinceră compasiune faţă de doamna Maria Băsescu. Se vede că e terorizată şi traumatizată. Interviul din 1995 cu Irina Corduneanu arată cât e de nefericită. Şi că în familia Băsescu se practică violenţa.
Dar, sincer, dacă e terorizată, poate striga. Poate fi ajutată. Mă tem că se complace, fiind captivă în propria-i resemnare. Prinsă cu uşa şi de cele două fiice profitoare de pe urma „vânzărilor anterioare” şi a traficului de influenţă practicat de tatăl lor.
Extrem de trist, lamentabil să-ţi foloseşti nevasta în campania electorală, din disperare. În fiecare zi îţi zici că nu mai există treaptă a josniciei pe care să o poată coborî Băsescu, în infernul propriei disperări de om dezumanizat prin setea nemăsurată de putere nelimitată.
Îl voi iubi mereu pentru delectarea care a fost. Şi va rămâne.
Singurul lui DVD de la un concert live a fost cel de la Bucureşti, din 1992. Un spectacol magnific.
Nu am postat nici un video de la acel super-spectacol şi nici două din piesele mele preferate cu el – „Dirty Diana” şi „Man in the Mirror”, pe care le-am postat imediat după ce ne-a părăsit.
Aflăm că a fost ucis, în sensul că medicul lui personal i-a administrat – în supradoză – un anestezic puternic. În loc de analgezic şi sedativ. Mare păcat. Nu doar pentru că nu mai e printre noi. Ci şi pentru că n-a apucat să-şi desfăşoare visul final: turneul-maraton. This is it.
Cu privire la puţini oameni se poate rosti cuvântul perfecţiune. N-am ezitări să-l rostesc referitor la Michael Jackson ca artist. Perfect. Un corp perfect, un dansator perfect, un chip adus la perfecţiune, o voce perfectă, de la Dumnezeu, lucrată ca pe un dar de preţ şi dăruită spectatorilor.
Un om care n-a trăit niciodată pentru el. Ci doar pentru spectacol. Pentru ceilalţi. Pentru asta a sacrificat totul. Şi poate că aşa cum privighetoarea cântă când nu mai are vedere, la fel şi Michael a performat când n-a mai avut o viaţă a lui. De foarte mic. Cu toate traumele copilăriei, din cauza unui tată odios.
De aici şi pretinsele tendinţe pedofile. Nu cred asta. Dacă de regulă copiii abuzaţi îşi abuzează la rândul lor copiii sau alţi copii, la Michael cred că a fost o formă de sublimare, o dorinţă irepresibilă de a mângâia, acolo unde el a fost bruscat şi abuzat. De a dărui ceea ce el n-a avut: copilărie. Şi s-a copilărit cu copiii la Neverland. De acolo i s-au şi tras. Acuzaţiile din partea unora care şi-au exploatat copiii ca să primească bani de la star. Care avea oroare să se dea în spectacol.
Viaţa o voia discretă şi liberă. Şi nu mai putea beneficia nici de discreţie, nici de libertate. Uneori plângea, în singurătate. Spunea că e greu să fii în pielea lui. Să fii artist şi să dărui, să trăieşti pentru asta, dar să vrei să ai parte şi de viaţă personală, de intimitate.
Avea prieteni, relaţii cu suflet de copil. Mărturia lui Brooke Shields e revelatoare.
Avea copii, pe care îi iubea şi care îl adorau.
Avea mamă şi fraţi, pe care nu i-a uitat niciodată. Toţi au profitat de el, dar nu în sens blamabil. Ci normal. Chiar dacă unii îi acuză de rapacitate.
Avea o echipă cu care performa. Dar şi una care îl exploata.
În rest, singurătate. Şi demonii captivităţii în geniul lui artistic, din care nu se elibera decât atunci când îl elibera: pe scenă. Unde era suveran. Cu adevărat rege. Liber, cuceritor, iubit aşa cum respira. De-o graţie care-i permitea orice mişcare. Cel mai lasciv gest la el se sublima artistic. Nu sfida gravitaţia, ci gravitaţia îi făcea reverenţe. Nimeni n-a mai dansat aşa. Cu greu i s-ar mai putea găsit un egal poate în baletul clasic. Dar balerinii sublimi nu cântă. El şi cânta. Şi tot aşa: din toată fiinţa. Parcă se juca, atât era de natural.
Sigur, a lucrat imens pentru naturaleţea asta. De-aia îl durea tot corpul, toate articulaţiile, muşchii, ligamentele. Şi de-aia lua analgezice puternice. Şi sedative. Şi de-aia nici nu putea dormi fără ele. De durere. Şi de dor de a putea trăi aşa cum trăieşte un om normal. Ştiind că acest vis atât de simplu îi va fi mereu refuzat.
Nu mânca. Lua energizante în loc. Unii se grăbesc să-l blameze, într-o pornire egoistă măruntă. O făcea pentru frumuseţe. Pentru a fi perfect. Din respect. Pentru spectacol. Pentru noi. Puţini artişti au manifestat un respect atât de total faţă de spectatori ca Michael Jackson. Nu era moment al vieţii să nu se raporteze la ei. De aici şi metamorfoza figurii. Voia să aibă un chip pe măsura făpturii eterice, a personajului care era.
S-a spus că avea vitiligo şi că din această cauză s-a albit. Şi faţa, şi corpul. Orbitor.
Alţii spun şi eu îi cred, că Michael a vrut să fie alb. Era foarte frumos şi creol. Dar şi-a sculptat chipul nu doar pentru că a avut complexul din copilărie, de la ticălosul de taică-său, care îl blama mereu că are nas borcănat. Şi s-a albit, nu doar ca să-şi nege originea, din aceeaşi cauză, a tatălui terorist. Michael a iubit toţi oamenii şi pe toată lumea, indiferent de rasă – asta s-a văzut clar, se simţea. Cred, deci, că în principal nu de asta şi-a perfecţionat făptura.
Ci pentru a fi tot mai aproape de lumină. Eu aşa îl văd. Nu-l idealizez, nu-i nevoie – a plătit pentru demonii lui şi eu cred că i-au fost iertate toate păcatele: pentru bunătatea lui, pentru dăruirea lui şi viaţa ca sacrificiu pentru artă ca act de iubire.
De ce a vrut el să fie alb înţeleg imediat cei care iubesc porumbeii. Eu îi iubesc pe toţi – sunt infinite modele, nuanţe, combinaţii. Dar aţi văzut vreodată, de foarte aproape, un porumbel alb? Alb, simplu, nu neapărat de rasă. E un înger. Un înger întruchipat.
Michael Jackson asta a vrut să fie: un porumbel alb. O apariţie din altă lume.
Welcome to Roxania 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.