UN FILM SUPERB, DUPĂ UN FAPT REAL

Video de mohamad nor syafiq mohd rusli

„Hachiko” e unul din motivele pentru care îl iubesc pe Richard Gere.

Filmul se reia mâine, la ProTV, de la ora 11. Iar la 15, „Lassie”.

SFÂNTUL VASILE CEL MARE

Foto via http://www.radio-resita.ro

1 ianuarie este sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare, întemeietorul Vasiliadei – filantropie creştină, călugărie familială.

Ar fi atât de multe de scris şi de trăit despre marele sfânt al zilei, dar nu mă învrednicesc.

Era pâinea lui Dumnezeu, sfânt din bunătatea lui nemărginită, continuu dăruitoare. Şi apărătoare a umanităţii.

Sfântul Vasile cel Mare e cel mai puternic sfânt împotriva răului. El ne învaţă că blestemele sunt exclusiv la adresa diavolului şi că e un păcat să-ţi blestemi aproapele. E un blestem de sine.

Apropo, molitvele Sfântului Vasile nu pot fi oficiate decât în condiţii speciale – post, pregătire duhovnicească. Deci, bine a făcut Sf. Sinod că a sistat citirea lor la slujba de Anul Nou. Mă mir cum de antecesorii Patriarhului Daniel nu şi-au dat seama că e păcat înfricoşat să oficiezi asemenea rugăciune grea după petrecerea de Revelion. Aşa încât căinelile unor extremişti că Patriarhul Daniel „a stricat tradiţia” sunt fariseice. Şi stupide. Dacă e să-i reproşăm ceva Întâistătătorului, altele sunt. Dar nu-i nici locul, nici momentul.

La mulţi ani onomasticilor! Şi tuturor!

CE TINERI ŞI FRUMOŞI ERAM!

Foto: wowbiz.ro

Întâmplător am revăzut „Declaraţie de dragoste”.  Cu Teodora Mareş, Adrian Păduraru, Ion Caramitru, Tamara Buciuceanu-Botez, Adela Mărculescu, Constantin Diplan. Regia: Nicolae Corjos. Absolut coios, nu-mi cer scuze în faţa fariseilor.

Nu m-am mişcat din faţa ecranului, am iubit filmul la fel ca atunci când l-am văzut prima dată. Nici acum nu înţeleg cum a driblat cenzura. Pentru că singurul compromis a fost folosirea termenului de tovarăş în câteva scene. În rest, artă. Şi viaţă. Adevărată. Şi chiar subversiune a regimului comunist. Mereu am crezut că tatăl Ioanei a fost, de fapt, deţinut politic.

Ne identificam total cu personajele, a fost filmul românesc al adolescenţei noastre.

L-aş revedea oricând.

Şi chiar nu mă interesează alţii cum sunt. Dacă sunt din generaţia mea ( elevi, studenţi pe atunci) şi spun că nu le-a plăcut, ori mint, ori sunt făcuţi din iască.

Şi nici nu trebuie să fii din generaţia mea ca să-ţi placă un film fără vârstă. O capodoperă, în felul ei. Unic şi inimitabil.

S-A STINS PETER O’TOOLE. STEAUA RĂMÂNE

Peter O’Toole a dispărut, discret, la Londra, după o suferinţă lungă şi grea pe care şi-a purtat-o la fel de discret, ca un domn ce a fost mereu. A fost o sărbătoare.

Un artist colosal, o mare stea care nu se va stinge vreodată.

L-am iubit din copilărie, mereu l-am considerat un aristocrat al artei. E una dintre primele fiinţe pe care mi le amintesc.

Era total, şi pe ecran, şi pe scenă – a jucat mult Shakespeare şi poate că dacă nu avea şi cariera cinematografică, epuiza toate personajele grandioase ale marelui Will.

Peter O’Toole era unul dintre motivele pentru care iubesc irlandezii. Şi britanicii. Va rămâne mereu în memoria mea şi am să-i revăd filmele. De altfel, a driblat boala şi moartea fiindcă, deşi anul trecut îşi anunţase retragerea, în toamna acestui an a turnat un ultim rol, în „Katherine of Alexandria”, care va avea premiera la anul, cu el în rolul oratorului roman Cornelius Gallus.

Din păcate, marii dispăruţi sunt adesea expediaţi în clişee. Se spune că s-a definit prin rolul din „Lawrence al Arabiei”. Nu-l poţi reduce la acea realizare epocală de la 27 de ani fără să greşeşti. Ca un veritabil artist complet, a reuşit roluri perfecte, cu alura lui magnifică. El însuşi a spus că nu consideră consacrarea cinematrografică din „Lawrence”, ca determinantă pentru cariera lui artistică. A jucat o mulţime de roluri, foarte diferite şi toate infinitezimal de reuşite. Ca şi umorul lui, fin, mereu adaptat situaţiei. Chiar şi celei tragice.

Juca la fel de magistral comedie şi dramă, istorioară cotidiană şi istorie epică, personaj contemporan şi figură mitică-istorică.

Era absolut delectabil. Pur şi simplu o iubire de om. Chiar dacă uneori juca distanţa inaccesibilă. Putea fi pe cât de flegmatic, pe atât de pasional.

Era un spectacol în sine. Avea arta teatrală şi cinematografică în sânge, în trăsături, în toată alcătuirea-i sofisticată: însăşi apariţia lui era o poveste, o operă de artă. Încântătoare şi incitantă la tinereţe şi devastatoare la senectute. O mărturie continuă a condiţiei umane conştiente de sine. O conştiinţă vie, contorsionată, mult prea chinuitoare ca să şi-o poată stinge în tăriile alcoolului, cu care a coabitat, o vreme. În aşa fel încât a ajuns să joace un rol de alcoolic atât de natural pe scenă de-ai fi zis că un alcoolic joacă rol de actor: povestitor de sine (un jurnalist, Jeffrey Bernard: artistul a fost, de altfel, el însuşi jurnalist în adolescenţă).

Irlandez şi britanic, o alcătuire unică şi inimitabilă. Era superb şi în comedie, şi în dramă, şi în tragedie. Şi-a trăit rolurile până la consum de sine. Roluri atât de diferite şi diverse, pe care deopotrivă le stăpânea şi îl devorau. Mereu a fost o alcătuire shakesperiană, din stofa viselor, longilin, subţiratic, cu ochi de un albastru impenetrabil. Şi pătrunzător. Scânteietori în tinereţea-i cuceritoare şi coborâţi în sine însuşi ca lumina de candelă, la senectutea care l-a consumat ca o boală.

A fost unul dintre cei mai introspectivi artişti, dăruit cu darul rar de a te face părtaş la istoria-i interioară. De altfel, interioriza istoria şi aşa o povestea spectatorului. Rolurile lui regale sunt memorabile – Regele Henric al II-lea, personaj care l-a iubit atât de mult încât i-a dat voie să-l joace în două filme  („Becket”, în tandem de gală cu Richard Burton şi „The Winter of the Lion”, în cuplu cu Katharine Hepburne), Papa Paul al III-lea, în serialul tv „The Tudors” (într-o licenţă artistică, îl excomunică pe Henric al VIII-lea, pentru divorţul de Catherine de Aragon ca să se însoare cu Anne Boleyn, excomunicarea fiind de fapt decizia suveranului pontif antecesor), Hamlet (pe scenă, sub direcţia lui Laurence Olivier).

Era la fel de convingător ca spirit răzvrătit şi înger divin. Saltul de la rolurile istorice antice şi medievale, la cele ale istorice contemporane au fost pentru el la fel de fireşti ca salturile mortale pentru acrobaţii fără plasă de siguranţă.

Era un jucător în artă, alegea miza mare. Mereu. Ştia că poate reuşi acolo unde artişti consacraţi înaintea lui refuzaseră să rişte. Aşa, de altfel, s-a născut şi „Lawrence al Arabiei”.

Şi câtă diferenţă faţă de „Lord Jim”! Roluri antologice a reuşit şi în comedie, de exemplu, „Cum să furi un milion”, în cuplu cu Audrey Hepburn. Şi cât de diametral diferit de rolul din „Noaptea generalilor”!

Era colosal ca artist, dar era uman şi nimic din ce e omenesc nu i-a fost străin. Nici eşecul. A avut şi câteva eşecuri, la fel de răsunătoare ca reuşitele. Dar cine le mai ţine minte?

Toate filmele lui geniale ne rămân nouă. El rămâne doar cu sufletul întors la Dumnezeu. A fost catolic, de la copil de altar, la rătăcitor al credinţei. Dar a spus mereu că nimeni nu i-l poate lua pe Iisus.

Dumnezeu să-l odihnească!

MERLIN, ULTIMUL EPISOD

Dacă nu l-aţi văzut aseară, nu rataţi şansa azi, de la 12:40, pe AXN. Eu sigur îl revăd. 🙂

Un serial genial, cu scenarişti de-o inspiraţie magnifică, realizatori pe măsură şi o distribuţie perfectă.

E ca şi cum legenda Albionului şi-ar fi visat personajele şi ele s-ar fi întrupat aievea.

Colin Morgan – Merlin, Bradley James – Arthur, Katie McGrath – Morgana, Angel Coulby – Guinevere, Richard Wilson – Gaius. Şi nedreptăţesc restul distribuţiei, mai ales Cavalerii Mesei Rotunde.

Un regal fără egal.

AM FOST LA ŢARĂ

La ţară, da. Acolo e ţara.

Când ne-am întors, mi se părea un haos în urechi şi ceva irespirabil.

Totuşi, iubesc Bucureştiul. Şi el e ţara. E inima ei. Atât de zbuciumată.

Despre Fox, Rex, Pongo, Laika, Michi, Bobo şi Mărgel, ce să vă mai povestesc!

O să vă arăt câte ceva când primesc pozele.

A fost atât de frumos. Dureros de frumos. Şi prea puţin. Prea puţin timp. Şi un aer, o puritate perfectă. Chiar dacă şi acolo sunt tâmpiţi care mai dau foc aiurea la toxine şi aruncă tot felul de lucruri în şanţuri. Că aşa a devenit România, o groapă de gunoi.

Dar e încă, încă, atât de frumoasă. Şi va fi mereu. Are milioane de oaze, istorie vie, oxigen, respiraţie a privirii. Şi cimitirele, cimitiruţele vechi, miniaturale, care cântă melodii ancestrale, din altă lume. Cimitirele albe din curţi de biserici şi bisericuţe.

Nimeni nu va reuşi vreodată să distrugă România. Deşi au făcut-o.

REGELE MIHAI ÎMPLINEŞTE 92 DE ANI. LA MULŢI ANI, SIRE! LA MULŢI ANI ŞI ARMATEI ROMÂNE!

Aanacondas

Video de Manuel Avramescu

TRĂIASCĂ REGELE!

Iar ARMATA ROMÂNĂ să redevină REGALĂ!

P.S. Vă daţi seama cum era ţara noastră azi dacă păstra continuitatea monarhică?

AM MAI FURAT O ZI DE VARĂ

Video de doktorul

Din nou în tricou. Cu mânecă scurtă.

Încă o zi de vară furată, în toamnă. După atâtea zile prea reci, atipice pentru septembrie şi octombrie româneşti, tradiţional, atât de calde.

Toamna în România era un supliment de vară.

Blaga, de altfel, are un volum de poezie superbă, „Vară de noiembrie”.

Sper să-l actualizăm.

P.S. Am trecut şi pe la cimitir, era prea frumoasă ziua. La plecare, ceva mic, o umbră de şopârlă, pui sau miniatură, cenuşie, bijuterie vie. A trecut peste un mormânt, s-a oprit un pic, a ridicat căpşorul, după care a făcut un salt în frunziş, etalându-şi coada. Sigur că am vorbit cu ea. Cu vietatea. Evident că sunt nebună. 🙂

SIMONA HALEP: SÂNI MICI, VICTORII MARI :)

Simona Halep a avut un an grozav, a urcat fulminant, iar ieri a câştigat turneul de la Moscova.

Campioana din Constanţa a făcut salturi mari şi rapide pe scala performanţei. De când s-a făcut amazoană, în ciuda fanilor care o implorau să n-o facă. 🙂

Serios, Simona Halep e un exemplu de femeie determinată să-şi urmeze vocaţia, în cazul ei, tenisul. Pentru care a făcut exact pe dos decât fac femeile disperate să cucerească artificial şi pentru care îşi bagă silicoane, care mai de care mai dolofane, cum a făcut Nicoleta Luciu, care era oricum atât de frumoasă încât n-avea nevoie de două kile agăţate de piept – singură a declarat că atâta cântăresc silicoanele longlife, plantate după ce a născut tripleţii. Dar, treaba ei! N-are importanţă că mie mi se pare extrem de stupidă chestia-asta cu botox-ul, silicoanele şi alte plastii ca liftinguri ori liposucţii (care pot fi şi letale, prin pericolul de embolie, cum s-a şi întâmplat în mai multe cazuri), fiecare e (încă) liber să decidă ce vrea.

Foto 1,2 via http://www.gsp.ro

Simona Halep a decis să-şi micşoreze drastic sânii care îi stăteau ca două pietre de moară în calea performanţei sportive. La propriu. Acum arată armonios şi joacă neincomodată. Iar cine o iubeşte, o iubeşte pentru ea.

Felicitări şi succes în continuare! Îi urez mult de tot s-o bată pe Serena Williams! Un motiv să ieşim în stradă cu şampanie şi să desfacem sticlele cu dopurile spre maşina lui Daniel Barbu. 😛

OCHI DE CÂINE

Ea e Penelopa lui Zamfir, de-şi zice Turdeanu’. Că de-acolo este.

E puică. Are şi blog: http://penelopa1.wordpress.com

Oglindiţi-vă!

FIŢI ATENŢI CE-I FACE PONTA LUI NĂSTASE!

Adrian Năstase, pe blogu-şi, azi, un text antologic http://nastase.wordpress.com/2013/10/11/propunerile-ministrului-cazanciuc-pentru-conducerea-dna/:

„Mai mulţi prieteni m-au sunat astăzi să mă întrebe dacă este adevărat că procurorul Daniel Volintiru, propus de către ministrul justiţiei, Robert Cazanciuc, pentru a fi adjunctul secţiei de combatere a corupţiei de la DNA, este cel care a instrumentat dosarul “trofeul calităţii”, referitor la afişele electorale din alegerile prezidenţiale şi parlamentare din 2004, în care eu am fost candidatul PSD.

Răspunsul este Da, procurorul Volintiru a fost adus de la Tg Jiu, de către Daniel Morar, special pentru acel dosar”.

😆 Un text antologic, absolut perfect. 😆

Micul Titulescu, mare caracter.