Archive for the ‘Remember’ Category

PĂRINTELE NICOLAE AL BANATULUI A PLECAT LA RAI

Miercuri 1 Octombrie 2014

ips-nicolae opiniatimisoarei.ro

Înalt Prea Sfinţitul Nicolae Corneanu va fi mereu Părintele Nicolae al Banatului, pentru mine. De fapt, al României, ca şi Părintele Nicolae de la Rohia. Dar chiar mai definitoriu decât acela, Părintele Nicolae al Banatului îmi amintea – şi îmi va aminti mereu – cel mai mult de Sfântul Nicolae.

IPS NICOLAE cotid.ro

Ca fizionomie – seamănă uluitor cu sfântul din icoane! Dar şi – sau mai ales – ca mod de viaţă. Cred că de aceea şi-a păstrat numele de botez, ca monah şi sfinţit ierarh. Reper călăuzitor, în viaţa-i nonagenară, dintre care 52 de ani a fost arhiepiscop al Timişoarei şi mitropolit al Banatului.

IPS NICOLAE tion.ro

Cărturar rar şi spirit caritabil. Discret, nobil. Extraodinar de bun. Simţeai bunătatea lui ca pe o vietate diafană care te învăluie. Ocrotitor. Şi consolator. Pentru toate relele lumii. Căci toate relele lumii nu mai au nici o putere în faţa bunătăţii necondiţionate. Şi neîncetate. Bunătatea necondiţionată şi neîncetată e binele care defineşte sfinţenia.

IPS NICOLAE REGELE MIHAI

Asemenea linişte n-am mai simţit decât în proximitatea Regelui Mihai, un înger de om. Sau un om cu suflet de înger. Aşa era şi Părinte Nicolae. Al Banatului. Şi al întregii ţări.

Era dintre spiritele nobile ale umanităţii, avea o cultură cum puţini dobândesc: un mare erudit şi cu atât mai smerit. Teolog, filolog clasic, cercetător, scriitor, tâlcuitor, învăţător, înalt păstor, mereu aplecat spre oile mângâiate cu blândeţe. Suflet generos, spirit comunional. Compasiune de pelican, dispus să-şi hrănească puii cu propriu-i trup, vocaţie martirică, primea cele mai nedrepte lovituri cu aceeaşi bunătate. Avea şcoala dăruirii şi era, de aceea, atât de iubit. Păcat pentru noi că în ultimii ani a fost exilat, tacit, în propriu-i mitropoliat. În Banat. Timişoara, dragostea mea.

IPS Nicolae Corneanu, M S Regele Mihai familiaregala.ro

Îmi amintesc de acolo anul 1991, de Crăciun, în Catedrală, slujba oficiată în absenţa Majestăţii Sale Regelui Mihai, pe care Înaltul Îl invitase în ciuda autorităţilor bolşevice. Eram acolo atât de mulţi, din Timişoara şi din toată ţara, umpleam spaţiile din jurul Catedralei, ca la revoluţia furată. Aveam privilegiul să fiu în interior, privilegiu datorat Înaltului, care ne primise în seara de Moş Ajun la reşedinţa mitropolitană, echipa de jurnalişti de la „România liberă”, pe vremea legendară a adevăratului ziar. Eram cu Sandi Piekalski, Marius Ghilezan, Andrei Antică şi alţi tineri nebuni întru monarhie, ca viitor puternic al României. Viitor furat. Ca totul în ţara noastră.

ips-nicolae

Şi totuşi, „Grădina Maicii Domnului” va dăinui mereu. Pentru că oameni şi sfinţi ca Părintele Nicolae depun mărturie. În faţa lui Dumnezeu.

Dumnezeu să-l odihnească în Gloria lui!

Anunțuri

NULAND L-A UMILIT PE BĂSESCU. PROSTERNAT PATRUPED, BĂSESCU A UMILIT OFICIAL ROMÂNIA

Sâmbătă 11 Ianuarie 2014

Au fost suficiente câteva secunde pentru ca subsecretara de stat Nuland să-l pună la punct pe Băsescu. A fost o execuţie sumară, glacială, ca de la slugă de stăpân la sclav. Pentru ca sclavul să priceapă că pe măsură ce se umileşte mai mult, mai mult e umilit. Chiar de o subalternă a stăpânului. O lecţie care nu-i mai era necesară, a primit prea multe şi nu i-a păsat. Pentru că de fapt, Băsescu e cel mai laş şi umil individ. Repet, fără Sistem n-ar fi nimic. De fapt, ar fi ceva: un număr de penitenciar în regim psihiatric.

Băsescu s-a umilit în modul cel mai înjositor ori de câte ori a avut interesul să prostească pe cineva, după care s-a răzbunat pentru mărinimia sau prostia persoanelor care i-au permis să se folosească de promisiuni mincinoase ca să-şi atingă interesul. Doar că aşa ceva nu ţine cu (stăpânii) SUA. Nuland i-a tăiat, din start, nasul familiarismelor. Deşi trebuia să fie viceversa. 👿

Băsescu s-a declarat onorat de vizita unei subalterne a omologului lui care îl tratează cu partea dorsală. La fel l-a tratat şi sub-subalterna omologului. În engleza-i stâlcită, pocitania a comis o gafă pentru care Nuland l-a lipit de pereţi. Cică: trebuie să fiţi obosită după călătorie. 😯 Nici n-a terminat bine gafa, că şerpoaica l-a şi injectat: Sunt plătită ca să nu fiu obosită, la fel şi dv. 😆 Schema pentru întârziaţi: băi lăbuţă, vezi cum te porţi, nu-mi faci tu mie avansuri, că te bag sub masă la Alcoolicii Anonimi!

Băsescu a făcut sluj crezând că o drege, adică a zis că vor discuta „problemele”. În sensul că e gata să facă delaţiunile. La care ea: important e parteneriatul stetelor noastre. Jucătorul la cacealma s-a umplut de ridicol: sper ca micile neînţelegeri să nu afecteze relaţia. Iar ea: se împlinesc 10 ani de la aderarea României la NATO. 😆 Serios dacă nu mi-ar plăcea să-i fie anchetatoare, când îi sună ceasul.

Şi atât de mândru e de prosternarea lui încât şi-a postat umilirea pe un site al fanilor lui şi pe facebook! Şi chiar n-ar avea nici o importanţă, dacă, oficial, el n-ar fi, pentru SUA, preşedintele României. Iar când preşedintele României e umilit în asemenea hal de o slujnicuţă a administraţiei americane, e umilită, de fapt România. Şi fără absolut nici un drept.

Pe vremea preşedintelui Constantinescu, coropişniţa-asta subalterna Numan n-ar fi fost admisă nici în escorta domesticilor, necum să deschidă gura în faţa lui. Nici măcar ca să-i facă o plăcere aducătoare de herpes.

În România au venit postdecembrist doi preşedinţi ai SUA, care au onorat ţara noastră: în ordine cronologică şi invers ca importanţă, Bill Clinton şi George W.Bush. Acum am ajuns ca o subsecretară de stat să fie primită cu covorul roşu la Cotroceni şi să-l facă de comandă pe primitor.

În rest, rămâne cum am stabilit în postarea anterioară: trebuie să ai un tupeu colosal şi o nesimţire pe măsură ca să dai lecţii cu privire la statul de drept când reprezinţi Sistemul Big Brother. Şi s-a lăudat că „a primit asigurări de la Guvernul României”. Asigurările normale nu puteau fi decât acelea că după ce pică Băsescu, România va face chiar absolut totul pentru ca să redevină independentă justiţia pe care puşcăriabilul de la Cotroceni a prostituat-o ca în stalinism.

Bine a făcut Ponta că nu s-a coborât ca premier al României să aibă o întrevedere cu o subalternă a omologului american. Care e şi prim-ministru. Ministrul de Externe a fost, însă, prea mult pentru ea. Era suficient un subsecretar de stat.

INCALIFICABIL! ŞTIRE FALSĂ DESPRE MIHAI NEŞU

Sâmbătă 28 Decembrie 2013

Nesu Ogararu 513 realit

Foto: realitatea.net

Mass-media din România vehiculează cu iresponsabilitate o ştire falsă despre Mihăiţă Neşu. Cineva grăbit să inventeze o bombă pentru succes de moment în lipsă de evenimente a lansat pe net câteva rânduri conform cărora ar fi avut loc o minune de Crăciun şi Mihăiţă Neşu s-ar fi ridicat în picioare, „după ce timp de doi ani a fost complet imobilizat”.

Ştirea e atât de grosier falsă încât cine a preluat-o – şi au preluat-o toate televiziunile şi presa scrisă (de fapt, online) – ar fi trebuit să-şi pună întrebări numai când a citit ultima parte a „veştii”. În realitate, Mihăiţă Neşu a făcut, în timp, mari progrese pentru condiţia lui, deşi fusese considerat aproape 100% irecuperabil.

Încă din primăvara anului 2011 a început să mişte o mână, de fapt, să-şi simtă partea dreaptă şi chiar să mişte puţin piciorul. Ulterior a început să folosească ambele mâini, după exerciţii tenace, care au urmat operaţiei pe coloană. Prima minune a fost că a putut să vorbească, după care a înfiinţat fundaţia pentru ajutorarea copiilor cu dizabilităţi.

nesu in picioare ghimpele.ro

În 2012 s-a internat la o clinică din SUA, unde a făcut foarte multe exerciţii şi chiar de la început a fost prins pe un aparat care l-a ridicat în picioare, evident, cu membrele inferioare legate kinetoterapeutic. DE ATUNCI (mai 2012) e fotografia pe care răspândacul copiat în masă a prezentat-o ca fiind „minunea de Crăciun” a anului actual. 👿

Presa nu mai are documentare? Ce să mai zici de bun simţ şi responsabilitate! Profesionalismul e prea departe pentru mass media din România. Chiar toţi sunt cu ţuica-n nas şi sarmaua-n gât, atât de îmbibaţi cu nesimţire încât să difuzeze un asemenea fals scandalos? Cine l-a lansat putea fi mangă sau inconştient(ă) în foamea de succes pe cât de rapid, pe atât de efemer, prin senzaţionalismul fraudulos. Dar cine l-a preluat e iresponsabil la pătrat. De fapt, fără număr. Şi – repet – frauda a fost propagată în toată presa. Ce pretenţii am mai avea de la internauţi să verifice ei, din moment ce televiziunile şi publicaţiile scrise nu s-au obosit?

Şi-acum, ce-o să facă? Să iasă toţi pe sticlă, pe net şi să recite în cor refrenul lui Postelnicu? N-ar mai folosi la nimic, doar că ar jigni grav animalele. Cum să faci amendă onorabilă pentru asemenea gogomănie iresponsabilă, de natură să calce în picioare un suflet de luptător care tocmai a depăşit o perioadă de depresie?! 👿

A fost în prima parte a acestui an, când marile aşteptări privind o recuperare locomotorie spectaculoasă după tratamentul din SUA nu s-au confirmat. Atunci, Mihăiţă Neşu a fost, o vreme, deprimat, n-a mai comunicat pe net, şi-a delegat integral coordonarea fundaţiei, dar nu ca să abandoneze lupta, cum s-a grăbit presa noastră urechistă şi guristă să anunţe în primăvară. Ci tocmai ca să se adune şi să lupte din nou. Mai ales că trebuia să depăşească şi momentul divorţului anunţat de soţia lui.

Nesu Ogararu Andreea Eric razbointrucuvant

Sprijin constant în perioadele cele mai grele i-a fost şi îi rămâne prietenul lui cel mai bun, George Ogăraru (foto), care a rămas acelaşi caracter din vremea de la Steaua – de altfel, creştin practicant alături de soţia lui, Andreea şi de cei trei copii ai lor.

Mai amintesc că Mihăiţă Neşu n-a abandonat nici atitudinea civică, s-a dovedit un luptător, ne-a îndemnat să ne exercităm dreptul la vot şi să votăm la referendum. A făcut mai multe demersuri pentru a fi transportat de la clinica din SUA la cea mai apropiată secţie de votare ca să spună DA pentru demiterea lui Băsescu. Nu l-a ajutat nimeni. De fapt, corpul diplomatic securistic avea ordin să saboteze cvorumul.

Acum, cineva i-a lezat, în mod criminal, sentimentele lui Mihai Neşu. A atentat la starea lui de spirit. A jucat fotbal cu moralul lui. De fapt, zeci de presari au multiplicat ştirea falsă, care a ajuns la milioane de oameni de bună credinţă. Era suficient să dateze fotografia ca să depisteze frauda.

Oricum, nemernicia trebuie dezminţită cu cenuşă-n cap. Şi cu scuze în genunchi.

Şi staţi, că asta nu-i totul! Mai e şi vestea că soţia lui Neşu l-a vizitat de Crăciun şi l-a anunţat că renunţă la divorţ. Dacă şi partea asta e la fel de reală! Măcar de-ar fi!

Pentru Mihăiţă Neşu, aceleaşi urări de sănătate, acelaşi respect şi aceleaşi sentimente de solidaritate. Fie ca sfintele sărbători ale Crăciunului şi Anului Nou să-l bucure!

Mihai Neşu a spus ceva memorabil, una din cele mai înţelepte maxime dintotdeauna: minunea trebuie să o meriţi.

El chiar merită. Până la capăt.

21 DECEMBRIE. UN AN FĂRĂ MIŞU. LORD JIM

Sâmbătă 21 Decembrie 2013

misu-fotoliu-3

Se împlineşte un an de când l-am pierdut pe Mişu, motanul meu drag. Era o mândreţe şi ajunsese o mânuţă de pisoi, doar lungimea membrelor şi frumuseţea feţei mai aminteau de el. Avea 12 ani şi jumătate. A fost bolnav în ultimul lui an, dar i-a fost în continuare drag să trăiască. Aşa cum putea şi el. I-a fost greu în ultima lui lună şi jumătate, cât mi-a fost redat, fapt pentru care mereu am să-i mulţumesc unui profesor drag, ca nimeni altul, salvator de animăluţe nu doar pentru că ştie, ci şi pentru că le iubeşte. Ce face domnia sa e medicină cu iubire şi adesea face imposibilul. Cum a făcut şi cu Mişu, îi era aşa de rău încât îmi era frică să nu moară pe masa de consultaţii sau pe drum. Vestea oricum m-a luat pe neaşteptate, nu mi-a spus, fiindcă e extrem de delicat, dar nici nu era nevoie, a ştiut să mă facă să înţeleg că şi dacă ar putea face minuni, ele nu pot însemna decât o amânare.

Şi chiar a fost o minune, deşi provizorie. Partea proastă rău e că din pricina tratamentului care i-a prelungit viaţa, atât de dragă lui, s-a chinuit foarte mult până şi-a dat sufletul. Să ştiţi că animăluţele nu doar că au, ci chiar sunt sufleţele. S-a luptat ore în şir pentru viaţa lui, se agăţa, la propriu, de ea, ştia că mai trecuse prin crize similare şi credea că se va scoate. Ei nu ştiu ce-i moartea şi nici n-ar trebui să ştie. Totul e din vina omului, din cauza (de)căderii lui din condiţia edenică. Animalele suferă din cauza noastră. Şi pentru noi. Nu-mi imaginam că o pisică, o făptură mică şi nevinovată poate suferi atât. Goguţu, motanul meu imperial, s-a topit pe picioare rapid şi mi-a murit în braţe. În zori, trist că pleacă, dar liniştit. Asta arăta şi chipul lui, cu ochii larg deschişi. Că aşa se duc pisicile. Cu lumea pe retină.

Mişu, în schimb, şi-a trăit moartea. A fost un calvar, se lupta devastator, sleit de puteri fiind şi cu toate semnele morţii care îl lua. Atunci a fost prima dată când m-am gândit că uneori, la animale, e acceptabilă injecţia letală, care curmă suferinţa şi ia durerea lin. Nu e drept ca un animăluţ să se chinuie aşa. A fost o agonie lucidă, înfiorătoare şi de unde mă rugasem să mi-l mai lase Dumnezeu, mă rugam din tot sufletul să-l ia, să nu se mai chinuie aşa. Mă blamam pentru asta, fiindcă injecţia pe care i-o făcusem de dimineaţă ca să-l ajute să respire, cu umbra lui de plămân, îl împiedica să moară. Îi dădea iluzia că va reuşi, ca şi altă dată. Şi răspundea în continuare la stimuli, dădea din vârful codiţei când ziceam: codiţa, ridica boticul să mă pupe, când mă aplecam spre el. Era ca o rugăciune pentru viaţă, am fost terifiată şi m-am simţit extrem de vinovată. E un păcat să înozi aţa când devine străvezie. S-a chinuit din cauza mea. Ore în şir, de dimineaţă până ce începea să se întunece. A vrut jos din braţele mele. S-a ridicat, a vrut să se ascundă, nu se mai ţinea pe picioare. S-a lăsat pe o parte şi şi-a dat sufletul cu toate puterile lui readunate în ultima clipă. Atunci s-a lungit la loc, s-a făcut din nou marele Mişu. Şi când s-a dus, a strigat. Nu a fost miau, a fost strigătul morţii. Ca al lui Iisus pe cruce. Părintele m-a înţeles când i-am spus. M-a aprobat tăcut. Fiindcă e preot cum respiră. M-a aprobat şi când i-am spus că Muţa s-a chinuit pentru mine. Şi că a fost martiruţul meu.

Mă uit pe fereastră şi văd locul unde e îngropat trupuşorul lui atât de chinuit. Faţa lui – atât de frumoasă – rămăsese doar o expresie a durerii, a nedumeririi împietrite în durere şi a refuzului de a accepta moartea. L-am izolat pe Jimmy, era închis în bibliotecă şi s-a agitat impacientat la geamul glasvandului când a strigat Mişu. Cât a stat la priveghi pe taburetul pe care a stat şi Gogu, Jimmy îl ocolea sfios, se uita nedumerit că nu vine să mănânce. Şi nici să bea, el care bea atât de mult ceiuţ, diabeticul meu drag. Geamăna lui, Puşa, s-a comportat ca sora înţeleaptă, a înţeles că fratele ei s-a dus, aşa cum i s-au dus şi puii pe care i-a avut cu Goguţu. Unicul ei. N-a acceptat niciodată pe altcineva, iar Mişu pentru ea era frăţiorul cu care se pupa şi căruia, uneori, îi dădea peste botic. E mai mică decât jumătate din Mişu care era în vremea lui de glorie. Pe Jimmy, în schimb, Puşa abia îl tolerează, când se apropie mai mult de un metru îl mârâie de zici că e sfârşitul lumii. Rareori se pupă. Atât.

Când l-am dus să-l îngroape, l-am pus într-o faţă de pernă din damasc alb. Când îl puneam în înveliş, în faţa uşii de la ieşire, Jimmy a venit îngrozit, la galop. Nu înţelegea de ce-l bag acolo. I-l mai luasem să-l duc la doctor, dar atunci fie au mers împreună, fie l-am pus într-o sacoşă prin care îşi putea scoate capul, cum am făcut ultima oară sau în cuşca mare, cu promisiunea că i-l aduc înapoi. Se mai cafteau – fiindcă Jimmy îl provoca până îl enerva. Dar erau nedespărţiţi. Când m-am întors acasă fără Mişu, nici n-a vrut să se uite la mine. Ore în şir a stat colac şi m-a ignorat ostentativ. Îl mângâiam din când în când şi-l rugam să mă ierte că nu pot să i-l aduc înapoi de data asta, fiindcă acum e îngeraş şi s-a întors la Doamne-Doamne.

Jimmy era înainte jucăuş, pus pe prostii, căpăţânos şi gurmand. Nu mâncău, dar degrabă alergător. De fiecare dată, însă, aştepta să mănânce Mişu primul. Şi când se întâmpla să ajungă înainte la bliduţul lui, se uita în spate să vadă ce face Mişu. După ce s-a dus, nu mai mânca. Şi partea proastă era că nici nu prea mai bea. Slăbise, era abătut. Încet-încet, a reînceput să mănânce. Dar foarte puţin şi mereu uitându-se în dreapta lui, unde altădată era castronaşul lui Mişu. A trebuit ca o vreme să las două castronaşe, ca să se încumete să bea din al lui. Oricum, era pe linia de plutire. Dar tot trist. Şi absent. Nu se mai bucura, nu mai reacţiona la stimuli ludici. Mereu se uita după Mişu. Şi nu-i mai ziceam Jimmy. Îi ziceam Lord Jim.

Luni în şir a fost aşa. Dacă fizic îşi revenise, comportamental rămânea schimbat. Şi atunci m-am prostit de nedescris cu el, am făcut în toate felurile ca să-l readuc la condiţia anterioară. Fiindcă el era un vesel. Şi foarte sociabil. Mi-am amintit de seria din „Beethoven”, nu mai ştiu a câta, în care fusese încurcat cu „Michelangelo”, iar familiile se mirau de comportamentul diametral diferit al căţelului lor. Beethoven, un zănatic dat la dresaj, în zadar. Michelangelo, un lord. Iar familia lui Beethoven, care tot timpul şi-l dorise dresat, era tristă să constate cât „a devenit” de manierat. Taică-său a făcut toate prostiile posibile, s-a pus în patru labe, tot-tot, ca să-l reînveţe să fie nebun. Aşa şi eu cu Jimmy. Care se uita condescendent.

Până la urmă, şi-a revenit oarecum, metoda a fost joaca cu sfoara. O vreme, nici la ea nu reacţiona, ceea ce a fost de natură să mă îngrijoreze. L-am lăsat mai mult cu Puşa, iar caftelile primite de la ea l-au mai distras. S-a reaprins în el scânteia jucăuşă. Dar niciodată n-a mai luminat aşa ca atunci când trăia Mişu. Tovărăşelul lui, camarad de motănie. Mişu, de altfel, a rupt prietenia cu Gogu pentru el. Gogu era pâinea lui Dumnezeu, l-a primit cu drag pe Jimmy, când l-am adus cu manierele de la ţărănişti. Mai mulţi ani au convieţuit fericiţi, pentru că Goguţu trecea aristocratic peste toate provocările lui Jimmy, tupeiste la maximum. Uneori exagera şi atunci Gogu doar se întorcea la el, că Jimmy imediat se ascundea după un fotoliu. Armonia a durat până ce Jimiţu-tembeluţu l-a raşchetat pe un ochi. De atunci, a trebuit să-i separ şi să-i ţin separaţi. Pentru că fusese prea mult pentru motanul imperial, cu atât mai mult cu cât Mişu, pe care îl crescuse de când nici nu deschisese ochii, se aliase cu Jimmy contra lui.

Aşa că Jimmy era nedespărţit de Mişu.

Acum nu mai e aşa de exuberant pe cât era înainte să se ducă Mihuţ, n-a redevenit „Beethoven”, dar nici n-a rămas întru totul „Michelangelo”. E comunicativ şi foarte cuminte.

Deci, anul trecut pe 21 decembrie am plâns deopotrivă pentru martiruţul meu şi pentru martirii din Piaţa Universităţii Bucureşti, din Cluj, Cugir, Arad,Tg. Mureş, ridicaţi din solidaritate cu Timişoara şi căzuţi pentru libertate.

Libertatea noastră pe care nu prea ştim să o preţuim şi de care ne-am bătut joc 24 de ani.

ONCE UPON A TIME IN ROMANIA. FUCK OBAMA!

Miercuri 11 Decembrie 2013

tariceanu-bush-mediafax

Realitatea e că Administraţia republicană a respectat România, pe când administraţia „democrată” Obama a batjocorit ţara noastră fără precedent. Şi continuă să o facă. Pentru care ar merita să-i explodeze aroganţa-n faţă.

Puşlamaua de Obama ar trebui să asculte bine „Amazing Grace”. Poate pricepe ceva, înainte să ardă în iad.

PAN IZVERNA, PE ULTIMUL DRUM, ÎNTR-O ZI CU LUMINĂ DEPLINĂ. „A ONORAT CONDIŢIA DE OM”. IAR PREOŢII I-AU CÂNTAT „HRISTOS A ÎNVIAT”

Miercuri 4 Decembrie 2013

IMG_0361

Se dedică doamnei Mioara Izverna

Ieri a fost înmormântarea domnului Pan Izverna, într-o lumină care apare doar uneori în câte o zi de iarnă ca mesageră a verii eterne. O zi pe care o merita din plin. Cu lumină deplină. Balsam peste suferinţa lui. Cumplită.

Mereu când mă întreb de ce trebuie să sufere oamenii buni îmi amintesc de Hristos.

Pan Izverna – robul numai al lui Dumnezeu, Pantelie Tărăbâc – a fost dintre acei oameni care au făcut foarte mult bine semenilor. A fost şi salvator de animale (am să vă povestesc, într-o zi).

A făcut bine adevărat, adică, necondiţionat. A fost un medic fără de arginţi, misionar, după modelul sfântului lui tutelar, Pantelimon. Şi a făcut medicină la firul ierbii, pentru amărâţi, prin ţară. La ţară. Spunea că asta i-a adus binefacerea de a cunoaşte ţara în cotloanele ei, în locuri neştiute, de o frumuseţe uimitoare. Mi-a povestit că îşi aminteşte de ele când urmăreşte câte o emisiune la „Trinitas” despre preoţi din parohii sărace, clăditori, apostolici, majoritatea lor, foarte tineri şi la început de preoţie, întemeindu-şi familiile în sate depărtate, unele, chiar izolate de lume. Spunea că acolo e adevărata Românie, adevărata preoţie, inima ortodoxiei care ne ţine. Inima mireană.

Aşa era şi el, foarte tânăr medic stagiar. Făcea medicină în astfel de localităţi rămase nealterate şi în comunism, prin ascunzişul lor sălbatic. O făcea cu drag, cu pasiune, cu vie compasiune.

Şi după ce a venit în Bucureşti a continuat să practice medicină misionară. Şi după ce n-a mai lucrat profesional ca medic, pentru a se dedica mai mult scrisului, el tot medic a rămas, tot timpul, până la ultima răsuflare. Ajuta mai mult decât vom putea şti. Fiindcă o făcea ca la evanghelie, fără să se ştie. Dar se afla, pentru că oamenii simţeau nevoia să spună cât bine le-a făcut lor domnul Pan Izverna. Şi vor simţi această recunoştinţă cât vor trăi. Oameni de toate stările, dar mai ales amărâţi. Prieteni, cunoscuţi, simpli oameni. Cu precădere oameni simpli. Se ataşau de el spontan, pentru că simţeau iubirea, bunătatea, generozitatea lui. Dăruirea.

Dăruirea a fost sensul vieţii lui Pan Izverna. De aceea şi părintele Dan Toader, în cuvântul de prohodire, a continuat să-l numească domnul  Pan Izverna. Şi îmi amintesc ce spunea bunica mea, că Domn e numai Dumnezeu. Deci ar trebui să folosim cu grijă acest cuvânt. Părintele Dănuţ a spus că o formă a smereniei creştine e şi discreţia. Iar discreţia l-a caracterizat pe domnul Pan Izverna. Era la antipodul chimvalului sunător.

Reuşea să facă atât de multe, să ajute şi să scrie atât de mult, puternic şi totodată, minuţios. Pentru că le făcea temeinic, aşa ca pentru Dumnezeu. Că ajutând oamenii, el vedea chipul lui Dumnezeu. Şi adesea le dădea jos cununa de spini, iar atunci când ştia că nu se mai poate face nimic medical pentru ei, îi mângâia astfel încât să uite. Să uite că există un hotar între viaţă şi moarte, şi să păşească în gândul că trec de la viaţă la Viaţă.

Era o mână de om, de fapt, o mână de domn, cu energie a dăruirii inepuizabile. Acum rămăsese o părere de umbră, după atâta suferinţă care l-a consumat şi pe care şi-a purtat-o elegant. Vă daţi seama ce înseamnă să fii medic iscusit şi să-ţi petreci agonia? Era credincios practicant. Se spovedea şi se împărtăşea des, la părintele nostru Grigore Mazilescu, preot profesor, un vechi prieten al lui, care îl vizita şi la spital. Şi care e atât de misionar încât s-a ocupat singur de tot parastasul Irinucăi Izverna şi de cel al Irinei Mavrodin, atunci când Pan Izverna nu putea, fiind internat, iar doamna Izverna, fragilă ca o floare. Dar cu sclipire de spirit şi voioşie chiar în suferinţă, aşa cum a fost şi omul dumneaei. În câţiva ani, i-a pierdut pe cei mai dragi, fiica, sora şi soţul ei. O ţine doar puntea, puntea vie, apartenenţa de fiică a Tatălui ceresc şi gândul datoriei faţă de cei care nu-şi mai pot (re)edita şi publica operele. Mioara Izverna însăşi e o traducătoare desăvârşită. Seamănă frapant cu Irina Mavrodin, sora dumneaei.

Îi simt ca pe o familie, am sentimentul unei relaţii de apropiere ca prin rudenie. Domnul Pan Izverna era pentru mine nu doar un prieten mai mare, ci şi un fel de frate patern, pe care nu-l meritam şi care a fost printre privilegiile vieţii mele. Îl situez cu drag şi dor alături de Corneliu Coposu. De fapt, viaţa lui l-a situat alături de mari oameni. Era atât de reconfortant când îl vedeam! El era adevăratul intelectual, omul de rasă, omul între oameni, nu gomoşii aseptici ex-cathedra. Rareori poţi vedea atâta preţuire din partea oamenilor simpli pentru un intelectual, cum vedeam, de exemplu, la florăreasa din faţa bisericii duminicile şi la sărbători. Şi când mă întreba, cu îngrijorare în ochi, ce face Domnul Doctor, de fiecare dată când internările sau afecţiunile de acasă îl împiedicau să vină la biserică. Îngrijorarea din ochii unei femei simple, ca o apă mirată. Acum e tristă fiindcă niciodată nu-l va mai vedea. Nu doar fiindcă nu va mai cumpăra flori de la ea – o făcea adesea, mereu îi ducea acasă doamnei Izverna. Florăreasa pur şi simplu îl îndrăgea. Fiindcă îi inspira afecţiune. Era omul care mereu vorbea cu oamenii, pe lungimea lor de undă. Pe mintea lor. E şi o ţigăncuşă, fiica mai mică a îngrijitoarei de la biserică, pe care o alinta cu dulciuri şi diverse lucruri rămase de la Irinuca, printre care o vestuţă de când era mică. Mă uitam la copilul preşcolar cum i se luminau ochii şi cum se ridica pisiceşte de pe scăunelul din holul bisericii când îl vedea. Şi cum se rupea în figuri, la propriu. Ştii tu ce frumoasă eşti? Îi spunea.

La biserică l-am şi cunoscut. Biserica „Sfânta Parascheva” sau „Sfânta Vineri Nouă”, de pe Şoseaua Titulescu. Mi-a povestit că prima dată când a venit în Bucureşti a locuit în casa parohială. De altfel, părintele Dănuţ a amintit, ieri, că printre ctitorii bisericii se numără şi unchiul lui Pan Izverna, preot care a şi slujit în biserica în care nepotul lui avea să fie prohodit. Au participat scriitori şi medici, colegi, prieteni, învăţăcei.

O doamnă doctor a povestit, în eulogie, că l-a cunoscut în 1967, la un cenaclu select din Bucureşti, Cenaclul Scriitorilor Medici. Şi că de atunci a rămas la fel de devotat oamenilor şi scrisului, reuşind deopotrivă să făptuiască şi să scrie foarte mult. La superlativ. A publicat 15 volume. Părintele Dănuţ a precizat că în cea mai mare parte acest deziderat i s-a împlinit în ultimii doi ani, graţie Editurii „Timpul”, din Iaşi. Care a ştiut să preţuiască scrisul adevărat, dincolo de tentaţiile literaturii comerciale. Domnul Pan Izverna îmi spunea că poeziile plus traducerile poetice şi le-a regrupat în volume şi le-a publicat la insistenţa cumnatei lui, Irina Mavrodin.

Profesorul Ion Coja a amintit că Pan Izverna era un medic foarte bun şi ajuta cât putea, i se zicea medicul scriitorilor. Mai ales al celor bătrâni şi nevoiaşi.

Toţi vorbitorii, de altfel, s-au referit la omenia celui de care ne despărţeam trupeşte, despre disponibilitatea lui permanentă de a ajuta. De fapt, era mai mult decât atât, era solicitudine. De atâtea ori se oferea să ajute, ducea oamenii la colegi medici, pricepuţi şi care nu le luau bani. A dus şi femeile de serviciu de la blocuri, le vedea cu probleme de sănătate şi în imposibilitate de a se trata fiind sărace. La fel s-a ocupat şi de o fată, Laura, lumânăreasă la biserică, foarte bolnavă, cu o formă de cancer care s-a metastazat general şi a murit la 29 de ani. O invita şi acasă, unde se bucura de gingăşia doamnei Izverna, o compensaţie pentru faptul că şi-a pierdut mama de foarte mică. Consolarea era o profesiune de credinţă pentru Pan Izverna. Medicina ca terapie nu în ultimul rând sufletească.

Îmi amintea atât de mult de mama. De fapt, a fost primul om care m-a sunat după înmormântarea ei, cu acea voce dulce, inconfundabilă, cu acel graseiat liniştitor. Şi a reuşit ceea ce nu credeam să reuşească în asemenea situaţii cineva: să mă facă să simt consolarea ca pe o mângâiere pe suflet. M-a ajutat foarte mult în perioada de convalescenţă post-partum – da, la propriu, fiindcă de fapt cordonul ombilicat nu se rupe niciodată. Mă bucuram când ne întâlneam, ştia firesc să mă facă să zâmbesc. Şi chiar când mă durea mai tare. Îmi pare rău că nu i-am spus niciodată cât de mult m-a ajutat în primul an fără mama, dar cred că ştia. Făcea parte din vocaţia lui. Vindecătoare.

Dar ajutorarea se manifesta nu doar în domeniul medical, ci şi scriitoricesc. Îşi ajuta colegii cu sfaturi bune. Exigente şi tot atât de credibile, dată fiind persoana care le rostea. Un om al faptelor pe cât era şi al cuvintelor. Se pricepea şi la vorbe, dar nu era un bavard, nicidecum un manierist al conversaţiei, ci un om al comunicării vii, până la comuniune. Era prin excelenţă ceea ce Octavian Paler numea un polemist cordial. El nu ştia ce-i ura, chiar şi când erau în cauză antipatii. Nu putea uita, însă, trădarea şi colaboraţionismul. Pentru că iubea România aşa cum respira. Şi ca un adevărat iubitor de ţară, n-a făcut niciodată paradă nici de naţionalism, nici de patriotism. Erau pentru el un mod de viaţă cotidiană. Îşi iubea ţara prin tot ce făcea. Pe cât de blând şi bun era, pe atât de intransigent când vitupera micimea de caracter şi impostura. Avea un cuvânt inspirat pentru omul de nimic: secătură. O dată mi-a zis că a apărut o nouă boală, băsida. Şi m-a rugat să dau de veste pe blog. Am dat. În ultimii ani îşi instalase internet ca să citească blogurile prietenilor, site-uri culturale şi de ştiri. M-am ruşinat când am auzit că îmi citeşte blogul, pentru vorbele spurcate pe care trebuie să le scriu, uneori.

Îl ştiu de atâta vreme, era atât de bine când îl vedeam. Nu pot crede că nu se va mai întâmpla în viaţa asta. Adesea, ne întâlneam la un supermarket din apropiere, ne opream din cumpărături şi tot vorbeam, şi tot nu mai terminam de vorbit, despre multe şi de toate, şi nu în ultimul rând, politică. Polemizam, nu o dată, deşi aveam aceleaşi opţiuni. Îmi va lipsi şi nu ştiu cum am să pot suporta lipsa, altfel decât rememorând şi închipuindu-l ca apariţie care urmează, undeva în peisajul vecinătăţii noastre.

O dată, într-o seară de vară, aproape de închidere, la acelaşi Mega, de la parterul blocului scriitorilor în care locuia, eu mă pregăteam să plătesc şi el tocmai venea, căuta coli. Coli de scris. Mi-a spus că-i trebuie neapărat, fiindcă trebuie să scrie în noaptea aia, că altfel nu poate să doarmă. M-am mirat că încă scrie de mână – nici măcar la maşină! – i-am spus că nu ştie ce facilităţi îi oferă computerul, el mi-a răspuns că nu-l interesează, fiindcă scrisul e să-l simţi cum îţi iese din mână pe hârtie. Direct.

Vorbitorii de ieri, de la biserică, n-au vorbit mult, ci au spus mult(e). În cuvinte vii, inspirate de cel care era Pan Izverna. Şi va fi mereu.

Părintele Dănuţ a citit o poezie din volumul „Epifaniile poetului şi ale poeziei”, care se termină cu versul că poetul ştie că trebuie să moară ca să intre în eternitate. De fapt, un verset.

Profesorul Coja a spus că Pan Izverna era un om de onoare şi că a onorat condiţia de om. A mai spus, la fel de esenţial, că e o excepţie între scriitori, fiind singurul care a avut doar prieteni printre colegi. Nici nu putea fi altfel.

Pan Izverna l-a îngrijit pe Petre Ţuţea, erau apropiaţi. Era prieten cu doctorul Pavel Chirilă, care l-a îngrijit de asemenea. A cunoscut atâtea personalităţi, ştia atât de multe şi e păcat să se piardă memoria lui. Atât aş fi vrut să scrie memorialistică şi l-am rugat, încă sper să existe măcar câteva evocări prin sertare. Dacă nu, sunt extrem de vinovată, fiindcă ar fi trebuit să-i pun reportofonul în faţă.

În ultimele luni era slăbit, dar nu se lăsa. Se interna periodic şi când revenea, ţinea să iasă la plimbare, la cumpărături. M-am bucurat mult când ne-am întâlnit de Paşti, la Învierea Mică, eram cu inima strânsă fiindcă tocmai fusese din nou internat şi nu ştiam exact starea lui, mă întorceam acasă şi el mergea măcar să-şi facă o cruce şi să schimbe urări cu preoţii. Îi părea rău că nu mai poate participa la toată liturghia. Ajungea când putea. Uneori, chiar şi după ce se termina. Numai să intre în biserică.

Pe urmă, ne-am întâlnit la Mega mică, l-am aşteptat şi l-am condus spre blocul lui, după care m-a condus el înapoi. Intrase să ia îngheţată pentru doamna Izverna. Flori şi îngheţată – combinaţia ideală pentru femeia iubită. Mereu îi lua flori, am mai spus asta şi o repet pentru că el repeta darul. Până şi pe holul de la intrarea în apartamentul lor sunt flori. Multe, superbe. Când am fost şi l-am văzut ultima oară erau crizanteme lila, mari, somptuoase. Iar în casă, albe.

Înainte să iasă ultima dată din spital m-a sunat imperativ să merg să-mi dea cărţi, că se externează a doua zi. Telefonul a fost dureros, avea voce stinsă, îl simţeam extrem de slăbit – dar mai trecuse cu brio prin asta. Noutatea era tonul de capitulare, a medicului care ştie şi nu se minte. Mi-a spus că viaţa lui s-a sfârşit, dar nu-i e frică de moarte. Că vă întâlniţi cu Irinuca, i-am zis. Una la mână, a răspuns. Există Dumnezeu!

Doamna doctor-scriitoare care l-a cunoscut din tinereţe a făcut ieri o mărturisire în biserică, la cuvântul eulogic. A spus că l-a vizitat la Reanimare, unde l-a auzit rostind, cât de tare putea: Există Dumnezeu! Când şi-a revenit şi l-au mutat la Cardiologie, doctoriţa i-a povestit ce a spus. Şi el s-a bucurat că până şi inconştient l-a mărturisit pe Dumnezeu.

La acelaşi telefon în care mi-a spus că nu-i e frică de moarte, a adăugat sentimentul că n-a terminat tot ce avea de făcut. I-am răspuns că dacă fiecare om ar face măcar un strop din ce a făcut el ar fi raiul pe pământ. Era trist, mi-a spus: „M-au părăsit toţi prietenii! Zic că vin, dar nu vin”. Ieri au venit. Şi până la urmă, unii l-au vizitat şi în ultimele zile, acasă. De fapt, cei care n-au venit nu voiau să-l vadă suferind, nu voiau să creadă că se duce. Am găsit justificarea asta. De fapt, recunosc că şi mie mi-a fost extrem de greu să merg să-l văd ştiind că probabil e pentru ultima oară, dar m-am dispreţuit pentru gândul meschin. Era un egoism incalificabil. Să vrei să-ţi rămână în gând aşa cum era când încă avea puteri. Şi să-l laşi să sufere cu sentimentul părăsirii.

A suferit demn şi credincios. A suferit atroce. A vrut să sfârşească acasă, în patul Irinucăi, cu biroul ei în faţă, pe care acum îl folosea dumnealui şi cu privirea pe pozele ei agăţate pe pereţi în locul tablourilor date jos pentru asta. Şi unele vândute pentru existenţă. A fost medic şi scriitor, iar doamna Izverna, cercetător chimist-doctor şi traducător. Vă daţi seama de nivelul pensiilor, că doar n-au fost torţionari sau activişti comunişti ori securişti ca să primească cvadruplu. Mi-a mai zis la telefon că nu mai ştie nimic din actualitatea politică şi i-am răspuns că e foarte bine, fiindcă n-a pierdut nimic. Dăţile trecute când a fost internat se uita la televizorul din rezervă. De data asta nu s-a mai uitat. Nu mai avea importanţă.

Acasă, era răstignit pe acel pat, urma să vină să-i pună perfuzie. „Îmi pare rău că mă vezi aşa”. N-am ştiut ce să-i spun şi am remarcat stativul improvizat, era amuzantă ingeniozitatea, aşa că am găsit un pretext să râd: o coadă de mătură ataşată de o etajeră. Am trăncănit că am şi eu etajeră ca aia. După care i-am zis că putem face rost de un stativ adevărat şi a spus că nu-i nevoie, vorbea profesional. S-a scuzat pentru braţe, erau pline de vânătăi de la perfuzii. Mi-a spus că nu mai au unde să-i găsească vene, că sunt colmatate – a râs stins. Am trăncănit că ar putea să-i pună la picior. A zis că nu vrea. Doar i-am strâns mâna, i-am spus că nu îndrăznesc să-l pup, fiindcă am fost răcită, motiv pentru care şi întârziasem vizita. Motiv real, dar şi pretext de amânare. De parcă amânarea vizitei mele i-ar fi putut amâna sfârşitul. Ştiam că se duce şi ştiam că nu vreau să cred. Şi nu voiam să cred. Dar teama că pleacă fără să apuc să-i onorez invitaţia era mai mare. Nu mi-aş fi putut ierta. Era seară şi ardea o candelă. Ştia că se poate întâmpla oricând. Am trăncănit despre şapca mea, i-am spus că am venit cu alta, fiindcă n-am mai vrut s-o iau pe-aia pe care a numit-o de anarhistă. L-am salutat cu promisiunea că revin. N-am apucat.

Îl vedeam că se stinge şi îmi era dor de el. Mereu îmi va fi.

Preoţii au făcut o derogare, în finalul slujbei au cântat „Hristos a înviat” – împreună cu mirenii – ceea ce se face doar la prohodirile preoţilor şi călugărilor.

Dumnezeu să-l odihnească în splendoarea fiinţei!

Condoleanţe şi tărie doamnei Mioara Izverna!

Ei sunt din România eternă. Mereu vor fi.

CE FAC ĂŞTIA CU MÂINILE ? :)

Miercuri 27 Noiembrie 2013

basescu-geoana-prostanac-cotid

Foto: cotidianul.ro

Geoană pierde, vorba lui Adrian Năstase, o competiţie pe care era aproape imposibil să n-o câştige, purtător de cuvânt al campaniei prezidenţiale fiindu-i Victor Ponta, care pe urmă îl dă jos, după care îl exclude din PSD, cu şuturi, după care îl primeşte, cu pupături, pe lista senatorială a USL şi acum îl face înalt reprezentant al Guvernului pentru relaţii externe, imediat după ce Ţopăilă se zborşise la PNL, victimizând PSD ca „atacat în fiecare zi”. 😀

Geonacule, vezi că te aşteaptă cineva la spa! Dar de data asta ia-o şi pe Mihaela! Dragostea ta. 😛

Şi să nu uiţi talcul! Nu de alta, dar nu ştii când vine Biden să joace tenis. Poate faceţi un dublu mixt. Cu Tonta. 😳

15 NOIEMBRIE 1987

Vineri 15 Noiembrie 2013

15noiembrie1987.ro

Foto: www.15noiembrie1987.ro

Mai ştie cineva ce-a fost atunci? La Braşov.

În 15 noiembrie 1990, în Piaţa Palatului din Bucureşti, peste o jumătate de milion de participanţi au decis ca în fiecare an de 15 noiembrie să marcăm ziua naţională de luptă împotriva comunismului şi în general, a totalitarismului.

Decizie uitată, totalitarism ostentativ.

P.S. Poza, pentru imbecilii care au nostalgia regimului Ceauşescu.

BĂSESCU REŞAPEAZĂ MINCIUNA CU FLOTA

Vineri 11 Octombrie 2013

Nu-l mai urmăresc pe caraghiosul de Băsescu de multă vreme, e degradant şi pierdere de vreme. Am văzut la ştiri o secvenţă cu o declaraţie a lui în care a reşapat vechea minciună că a demisionat din Parlament ca să se pună la dispoziţia „Justiţiei” în cauza Flota.

Declaraţie pentru fraieri, ca să le zic eufemistic.

Minte de îngheaţă apele. Minte prin omisiune. De fapt, prin omisiuni.

Unu, a demisionat ca să candideze din nou în scurt timp şi să intre la loc pe lista PD în Parlament.

Doi. De altfel, demisia a fost de operetă şi dat fiind faptul că a fi parlamentar nu împiedica absolut cu nimic Parchetul să-l trimită în judecată, pentru că nu există imunitate parlamentară judiciară decât pentru ignoranţi, cum ar fi bipezii de la Ambasada SUA care se trezesc vorbind în dispreţul adevărului.

Trei şi în primul rând: demisia lui Băsescu din Parlament, în toamna anului 1996, a fost absolut de operetă, pentru că pe vremea aceea nici nu se pusese în mişcare acţiunea penală în cauza în care Băsescu e incriminabil direct – şi cu semnătură proprie – în dosarul „Flota”, anume, Petroklav. Deci, a demisionat propagandistic, ca să prostească lumea pentru momentul în care ar fi urmat să fie incriminat. Dosarul avea să fie pus în atenţia sistemului judiciar abia în 1997, pe când Băsescu era – din nou – ministru al Transporturilor.

Şeful Departamentului de Control al Guvernului Ciorbea, domnul Valerian Stan (vezi postarea anterioară) a fost demis pentru că şi-a permis să anunţe trimiterea la Parchet a două dosare, care vizau politicieni fără deosebire de partid, inclusiv pe Traian Băsescu – în ambele cauze -, anume, „Apartamentul” şi „Flota-Petroklav”. Omul a fost dat afară fiindcă a deranjat o viespărie.

Deci, Băsescu a reşapat o mare minciună propagandistică, a vorbit gura fără el, ca să lovească în Varujan Vosganian. A nimerit în zid. Numai că presa – care habar n-are – i-a făcut jocul şi nici măcar ministrul demisionar liberal n-a avut datele să-l pună la punct. A zis doar primul din cele trei capete de acuzare ale mele, ăla cu realegerea rapidă ca deputat. După care a redevenit ministru al Transporturilor.

Ce declară Valerian Stan:

În anii de după 1996, preşedintele Traian Băsescu şi susţinătorii săi au acreditat sistematic ideea că, în cursul anului 1996, acesta a demisionat din Parlament pentru a se pune la dispoziţia Parchetului General, care ar fi avut în instrumentare, în acea perioadă dosarul „Flota”, în care era implicat şi Traian Băsescu – verificări în urma cărora acesta ar fi fost găsit nevinovat. Respectivele afirmaţii sunt neadevărate. Întradevăr, la vremea respectivă au existat câteva verificări ale unei comisii parlamentare de control şi ale Departamentului de Control al Guvernului, făcute de nespecialişti, abandonate neglijent şi fără finalizarea vreunui act de control prin care să fie sesizat Parchetul. În aceste condiţii a demisionat Traian Băsescu din Parlament şi „s-a pus la dispozitia Parchetului”, când mai rămăsese foarte puţin timp până la alegerile din toamna lui 1996, şi ştiind bine că la Parchet nu exista nici un dosar care să-l vizeze. Asemenea verificări, finalizate prin sesizarea Parchetului, au fost făcute numai începînd cu luna ianuarie 1997 când, în calitate de şef al Departamentului de Control la Guvernului, am organizat aceste verificări (ceea ce, în luna august a aceluiaşi an, avea să-mi aducă destituirea din funcţie, la presiunile fostului ministru al Transporturilor de la acea vreme, Traian Băsescu şi ale partidului său – dar şi ale preşedintelui României de atunci Emil Constantinescu).

Verificările pe care le-am iniţiat s-au finalizat în dosarul care în cursul anului 2004 a ajuns pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Inexactitatea afirmaţiilor că Traian Băsescu s-ar fi pus la dispoziţia Parchetului în anul 1996 rezultă şi din răspunsul pe care Inspectoratul General al Poliţiei, respectiv Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie mi l-au comunicat, la jumătatea anului 2003, în urma unei cereri de informaţii publice cu care m-am adresat celor două instituţii.

Din răspunsul amintit, rezultă că înainte de 1997 Parchetul şi Poliţia au făcut cercetări exclusiv în legătură cu dosarul ERMES, (pierderea proprietăţii a 7 nave prin care s-a produs un prejudiciu de peste 150 de milioane de dolari). Dosarul în care Traian Băsescu a fost şi este implicat este cel în care a fost pierdută proprietatea a 15 nave către Grupul norvegian Torvald Klaveness – un prejudiciu de circa 350 de milioane de dolari”.

În completare, am să redau o parte dintr-un articol al domnului Valerian Stan, intitulat „Pilda conducătorului nelegiuit”:

<În confruntarea cu Băsescu din actualele prezidenţiale, Crin Antonescu i-a imputat pe bună dreptate fostului ministru al Transporturilor una din nenorocirile cele mai mari pe care le-a făcut după 1989 – afacerea „Flota”. Perfect previzibil, Băsescu a scos în emisiune o aşa zisă expertiză, prin care, a pretins el, „dosarul <Flota> a fost închis”. La care liberalul a rămas pur şi simplu fără replică – iar Băsescu a scăpat încă o dată cu faţa curată. Sigur că nu-i putea cere nimeni lui Antonescu să ştie pe dinafară tot dosarul, atât de gros şi destul de complicat, în care actualul prezident are bine-meritata calitate de inculpat. Cu toate acestea, dacă tot a decis să aducă în discuţie această poveste, era absolut obligatoriu să ştie câteva dintre chestiunile elementare (dar şi cele mai semnificative) din acest dosar – unele dintre ele documentate destul de exact chiar de doi sau trei ziarişti de investigaţii mai profesionişti.

În cele mai puţine cuvinte, capitolul din dosarul „Flota” în care a fost şi este implicat Traian Băsescu constă într-o asociere esenţial nelegală şi profund păgubitoare pentru statul român a Companiei de navigaţie maritimă Petromin cu Grupul norvegian Torvald Klaveness. Oficial, obiectul de activitate al societăţii mixte (50% – 50%) urma să-l constituie retehnologizarea şi exploatarea în comun a navelor aparţinînd Petromin (se mai stabilise de asemenea şi retehnologizarea instalaţiilor de descărcare a minereului de fier din portul Constanţa). Afacerea a fost iniţiată la 11 aprilie 1991 prin scrisoarea de intenţie semnată la Oslo de Traian Băsescu (şeful Marinei civile, la acea dată) şi de nu mai puţin celebrul co-inculpat Călin Marinescu, directorul general de atunci al Petromin.

Şirul ilegalităţilor şi actelor păgubitoare pentru statul român a fost nesfârşit, cele mai multe dintre ele nefiind vreodate contestate de Băsescu (nici n-ar fi putut, dată fiind evidenţa lor): constituirea societăţii mixte s-a făcut fără aprobarea Guvernului României (astfel cum la acea dată era obligatoriu potrivit Decretului 52/1975 privind participarea unităţilor economice române la societăţile mixte în străinătate, şi cum se stabilise prin chiar contractul de constituire a societăţii că se va proceda; Traian Băsescu, devenit între timp ministru al Transporturilor, s-a autonumit director al Petroklav (din partea Companie române); Petroklav a deschis conturi şi a efectuat operaţiuni bancare de ordinul milioanelor de dolari la o bancă londoneză, fără aprobarea Băncii naţionale, astfel cum la acea dată era de asemenea obligatoriu; pentru evitarea unor alte aprobări legale, Băsescu a falsificat emiterea unui Ordin al Ministerului Transporturilor (1349/1991) etc etc. Gestionarea abuzivă şi în contra intereselor statului român a afacerii a dus la pierderea proprietăţii a 16 nave (vândute fiecare cu câte un dolar), prejudiciul cauzat find estimat la circa 300 de milioane de dolari. În sfârşit, un fapt mai puţin ştiut e că, în iulie 1999, într-un moment în care dosarul ajunsese de-acum în faza judiciară a instrumentării sale (ca urmare a verificărilor pe care le iniţiasem prin Departamentul de Control al Guvernului), Vasile Matei, reprezentant al Petromin la Oslo până în 1998, s-a sinucis. Matei, care ştia mai bine decât oricine ce grozăvii se petrecuseră în această afacere, îşi luase zilele speriat de consecinţele ce pe atunci păreau să urmeze implacabil.

Dar pretenţiei insolente şi evident manipulatoare a fostului agent al Securităţii la Anvers ar fi trebuit să se replice chiar şi în absenţa toturor acestor informaţii. Între altele ar fi fost de spus că expertiza fluturată telespectatorilor votanţi de candidatul infractor nu a putut şi nu o să poată „închide” dosarul în cauză. Este adevărat că în toamna lui 2007 procurorii de la DNA ai Monicăi Macovei au comandat şi obţinut o aşa zisă expertiză care să-l absolve de răspundere pe camaradul său politic. Dar până la „închiderea dosarului” drumul e lung şi presupune neapărat, între multe altele, ca şi magistraţii (alţii decât marionetele actualului DNA) să-şi însuşească concluziile respectivei „expertize”>.

Fragment din articolul lui Valerian Stan, publicat în New York Magazin, 2 decembrie 2009.

Lecţie şi cu privire la lipsa de consilieri. Că dacă ar fi fost măcar o persoană care să-i fi dat lui Crin Antonescu documentele deţinute de către Valerian Stan sau dacă pe catindat l-ar fi dus mintea să-l contacteze şi să-l roage să facă parte din echipa lui electorală, câştiga alegerile chiar şi fără susţinerea PSD. După care să-l fi numit prim-ministru.

Pe scurt, niciodată nu s-a judecat cazul Băsescu în cauza Flota.

P.S. Faptul că oameni ca Valerian Stan au fost îndepărtaţi a făcut posibilă parvenirea unora ca Băsescu şi mafia. Transpartinică.

SĂ-L VOTEZE ELIE WIESEL!

Miercuri 9 Octombrie 2013

Terminase cu toate angajamentele electorale de îndeplinit. Crin Antonescu. De-aia a anunţat colegul lui, George Scutaru, că e coiniţiator al unui exces de zel lamentabil. Anume, iniţiativa legislativă în regim de urgenţă! privind modificarea OUG 31/2002. Ea în sine e o mizerie prostească adoptată din cauza faptului că a vorbit gura fără Ion Iliescu, preşedintele de atunci al României, când s-a ridicat din baie şi s-a apucat să nege că a fost holucaust în România. N-o fi fost, dar taci, ca preşedinte al României, dacă nu vrei să-ţi bagi ţara sub piciorul batjocurii mondiale. Şi al şantajului perpetuu. 👿 După declaraţia cu pricina, Ion Iliescu a fost nevoit să-şi pună cenuşă-n cap şi să expună România unor umilinţe de nedescris, printre care ţintuirea la stâlpul infamiei în „Muzeul Holocaustului”, unde Elie Wiesel a numărat şi pentru Bucureşti faptele atribuite Budapestei, mai precis, regimului Horthy – chestia-asta îl enerva foarte tare pe Corneliu Coposu. Deci, Wiesel le-a numărat de două ori şi a recunoscut asta cu cinism, declarând, rânjind, că are dreptul. Şi că ei au dreptul orice. Aşa cum şi Ariel Sharon înainte să ajungă pe aparate a declarat că Washingtonul e la discreţia Israelului, fiindcă ei deţin finanţa, banca federală, alintată FED.

La fel şi România – de fapt, ţara n-are nici o vină, doar că-i locuită de jigodii care constituie clasa politică şi mafia economică – s-a învăţat că trebuie să obţină firman de la Washington pentru prezidenţie. Fals! Băsescu a câştigat fiindcă aşa a vrut sistemul securistic intern, care pe urmă s-a aliat cu cel internaţionalist şi le-a demonstrat că n-ar găsi o slugă mai felaţionistă. Se pare că, totuşi, s-au înşelat. Din moment ce chiar cel pe care îl salutam ca apărător al demnităţii naţionale, Crin Antonescu, face sluj. Incalificabil. 👿

Nu putea să se abţină? Sau ţine să-şi alunge, definitiv, baza electorală? Abia îşi revenise şi nici n-am apucat să salut propunerea de aseară privind organizarea unei reuniuni a USL cu ambasadorii străini, că a ţinut să-şi dea cu tesla. I-o face Niels Schnecker până la urmă, îl bagă-n pământ: mai întâi cu legea uciderii căţeilor în chinuri, pe urmă, cu puparea în cur a unui fals istoric antinaţional, anume că România ar fi exterminat evrei. N-au găsit ei un regim mai favorabil decât ţara românească, asta e realitatea. A spus-o şi Şova, pe când avea demnitate. După care l-a trimis Ponta la Muzeul Holocaustului, să se taie împrejur. După tradiţia mamei lui. Care era la Paris în decembrie 1989, înainte de 16, pe când muritorul de rând nu mai avea voie nicăieri, decât cel mult, prin ţară – fiind şi unii cu domiciliu obligatoriu chiar pe teritoriul scumpei noastre patrii socialiste.

Ponta e de înţeles, e sângele, e apartenenţa. Dar Antonescu? 😯 👿

Înainte să zic ce propune iniţiativa girată de Crin Antonescu, să vă depun mărturie că ştiu personal că raportul Wiesel contra României e o fraudă grosieră. Vă spun ce ştiu, adică, am fost inclusă acolo pe lista neagră şi acuzată de „antisemitism” pe un motiv inventat, pe o măsluire incalificabilă. Era o referire distorsionată la un editorial al meu din „România liberă” şi se susţinea că aş fi susţinut ca evreii să cadă în genunchi în faţa României şi să-şi ceară iertare pentru regimul comunist pe care l-au adus pe tancurile sovietice. Ce-am scris eu, în realitate? Am salutat actul liderilor UDMR, în frunte cu preşedintele de atunci, Domokos Geza, de a merge la Sinagoga centrală şi de a înghenuchia pe treptele ei în faţa Rabinului Şef ca să-şi ceară iertare pentru holocaust, act prin care, totodată, exonerau România, dat fiind Diktatul de la Viena. Şi am adăugat că exemplul liderilor UDMR – despre care am precizat că personal, n-au nici o vină, dar îşi asumă vina istorică – s-ar cuveni urmat de către liderii comunităţii evreieşti din România care, adică, ar fi decent să-şi ceară iertare pentru regimul comunist adus pe tancurile sovietice. Că ei l-au adus. Şi l-au impus. Şi au patronat cea mai atroce represiune din lagărul comunist. Tot Corneliu Coposu avea obiceiul să-i scuze pe românii executanţi ai atrocităţilor, şi să-i acuze pe străinii de neam şi ţară care le-au comandat. 👿 Era Corneliu Coposu, a fost odată, unic şi irepetabil. 😦 Incriminarea mea – o tânără jurnalistă din România postcomunistă -, alături de a altora, chiar personalităţi din acea perioadă, era o dovadă că Raportul Wiesel şi-a excedat grav obiectivul declarat, adică, demonstraţia că a fost holocaust în România, transformată într-un cap de acuzare la adresa românilor, anume, că ar fi funciarmente „antisemiţi”. 👿

Deci, Crin vrea acum să asprească acea fraudă de ordonanţă, în regim de urgenţă. Ce dacă mor oameni, căţei, sunt o mulţime de priorităţi?! Urgent e să-i pupe-n cur pe cei despre care îşi face iluzia că îl vor face preşedinte al României. Acum e chiar terminat, Niels se poate felicita. O să-l mai voteze Elie Wiesel şi fantoma pactului Ribbentrop-Molotov. Mai ales că e şi istoric.

Şi ce vrea iniţiativa incalificabilă? De exemplu, să merg la puşcărie pentru articolu-ăsta. Cu agravanta că îl iubesc pe RADU GYR, care e un poet genial, un poet creştin, un fost deţinut politic. Şi cu agravata că refuz să neg sau măcar să ascund că au fost legionari martiri care, adică şi-au riscat viaţa în puşcăriile comuniste ca să-şi salveze camarazii de suferinţă, indiferent de apartenenţa lor politică, de convingerile lor sau de motivul pentru care se aflau acolo. Şi cu agravanta supremă a mărturiei multor foşti deţinuţi politici că au fost legionari care au salvat evrei deşi puteau muri în locul lor.

Legea lui Crin l-ar băga la puşcărie pe Coposu.

Deci, să mă bage Crin la puşcărie, vreau dovezi pentru holocaust. Cel puţin pentru cel din România. Că amendamentele lui Crin te condamnă dacă „minimalizezi holocaustul”. Expresie care vă daţi seama ce plajă de abuzuri favorizează.

Eu îi propun lui Crin Antonescu să reintroducă pedeapsa cu moartea. Strict pentru asta.

Singura şansă a liderului liberal e ca George Scutaru să-şi dea demisia din PNL şi să declare public că a avansat o iniţiativă legislativă la care l-a asociat în mod avuziv pe preşedintele partidului. Altfel, Crin Antonescu nu va fi niciodată preşedintele României. Nu-i vorba că nu l-aş mai vota eu. Să fim serioşi, nu pierde doar un vot. 😦

P.S. „Legea lui Crin” mă bagă la puşcărie pentru opinia că Radu Ioanid e o jigodie, unul dintre cei mai scârboşi urâtori ai României, chiar dacă aduc argumente, de fapt, nici n-aş avea acest drept, tot aşa cum Tribunalul Poporului condamna fără judecată „duşmanii poporului”.  „Legea lui Crin” mă mai bagă la puşcărie şi pentru simplul fapt că am pe blog o categorie numită Ţigănie. Dacă aş mai fuma, aş face schimb de ţigări cu Mădălin Voicu. Printre gratii.

Liberalism înseamnă să am dreptul nelimitat la opinie, deci, la conştiinţă, aşa cum prevedea Constituţia regală a României.

O mulţime neagă holocaustul roşu şi nu doar că nu sunt incriminaţi, ci sunt chiar aplaudaţi. Chiar candidaţi la Premiul Nobel pentru Pace, cum e Putin – şi dacă l-a luat frauda Obama, de ce nu l-ar lua şi el? Uau, deja sunt condamnată pe viaţă, că dacă m-am luat de Obama e rasism. :mrgreen: Revin, dacă mergi la originea holocaustului roşu, dai de autorii raportului Wiesel. Asta e realitatea. Şi de-aia niciodată nu va fi procesul comunismului.

BUN RĂMAS, CLAUDIU CIORTAN!

Sâmbătă 5 Octombrie 2013

Claudiu Ciortan www.paginademedia.ro

Foto: http://www.paginademedia.ro

N-am crezut că va veni ziua în care am să scriu despre CLAUDIU CIORTAN la trecut. Nici acum nu-mi vine să cred. Şi nu, n-am fost la înmormântare, să mă ierte măicuţa lui de 86 de ani rămasă singură! 😥 Pur şi simplu, n-am putut şi îmi pare foarte rău.

Cel mai rău îmi pare că n-am mai apucat să ne vedem, de mai mulţi ani, în goana asta nebună a timpului. Claudiu Ciortan era genul de om despre care nu-ţi poţi închipui că moare. Un om bun, jovial, un uriaş blând. Genul de om despre care e reconfortant să ştii că există. Cu el, moare mult din generaţia mea.

L-am cunoscut în 1990, la manifestaţiile de protest, care aveau loc în lanţ, până să culmineze cu Piaţa Universităţii. Tânăr şi entuziast, dar un entuziasm durabil, unul al pasiunii constitutive. Un bonom prin excelenţă. Un om pe care te puteai baza şi pe care l-aş recomanda ca ilustrare a zicalei româneşti privind omul săritor. În sensul cel mai bun, pur şi generos.

Oameni ca el sunt daruri.

Era fotograf, fotoreporter din vocaţie, evenimentul îl iubea, se lipea de retina obiectivului în aspecte tainice.

Era un luptător, unul constant, care nu se dă bătut şi nici nu se încrâncenează.

Tot nu-mi vine să cred că scriu la trecut.

În mod sigur Claudiu e acum fericit, era prea bun ca să fie altfel.

Şi nu doar faptele lui, ci şi fotografiile, la rândul lor, fapte. Ale luminii, prin intermediul lui.

Claudiu Ciortan fotografie www.metalhead.ro

Foto via http://mariusghilezan.ro/claudiu-ciortan-a-stins-blitz-ul-pentru-totdeauna.html

În anii 90 n-avea nici barbă, nici mustaţă, era un lungan masiv, radiind de jovialitate, cu părul lung, cât să-i fluture la baza gâtului când fugeam, râzând, de forţele de ordine. Şi de prostie. Un adolescent gata să schimbe lumea. Că nu voia nimic altceva decât binele. Protestul a fost pentru el o formă de revendicare a binelui.

De altfel, la el totul era cu plus.

Şi de aici avea să i se şi tragă. De la inima mare. Că să ai inimă atât de mare şi să fii atât de mâncău pe fugă de dragul evenimentului se termină devreme. 😦

Eu cred că el mânca tot din bucurie, era modul lui de a fi. Când a vrut să slăbească grav, i-a stat inima. Definitiv. Povesteşte Marius Ghilezan pe blogu-i.

Şi îmi vin în minte, buluc, ca toate nălucile, acei ani, anii de speranţă neînfrântă, intensă şi ardentă, anii de glorie ai presei române postdecembriste. Singurii. Şi din păcate, poate ultimii.

Vestea neaşteptată mi-a dat-o Romulus Cristea – citiţi asta http://romuluscristea.wordpress.com/2012/11/30/sabotati-ziarul-romania-libera/, evocând o întâmplare din primăvara anului 1990, era înainte de alegerile de la 20 mai. Nişte tâmpiţi se adunaseră la ARLUS (actuala sală ARCUB) să înjure monarhia şi pe Regele Mihai. Erau mândri nevoie mare de prostia lor şi purtători de carnete FSN. Noi eram acolo cu acreditare de jurnalişti, dar evident că am râs tot timpul. Sonor. Cu lacrimi, la propriu, pentru că erau monumentali. Ei s-au enervat, fiindcă nu înţelegeau ce e de râs. După care ne-am enervat noi şi atunci a ieşit cu TRĂIASCĂ REGELE! S-au ridicat ăia să ne fugărească şi noi râdeam, ceea ce-i scotea din minţi suplimentar, unii încercau să-i potolească pe cei gata să ne ia la bătaie, ne făceau morală că ce ziarişti suntem noi, că presa trebuie să fie cuminte şi să relateze imparţial, numai că atunci când au auzit de „România liberă”, au turbat şi nu cred că reuşeam să ies la aer întreagă, dacă nu mă apărau băieţii, Romulus Cristea şi Claudiu Ciortan, căruia i-au smuls aparatul şi i-au scos filmul. Mare păcat, fiindcă s-a pierdut o unică atestare a unui eveniment malign, din seria manifestaţiilor propagandistice marxist-leniniste reziduale. Iar figurile respectivilor puteau figura într-o antologie a prostiei. Care se identifică, în agresivitate, cu ura.

Claudiu Ciortan era la antipodul urii. Am evocat evenimentul pentru că mi-l amintesc râzând. Aşa o să mi-l amintesc. Ceea ce nu înseamnă că nu ştia durerea lumii. Dimpotrivă, era încărcat interior cu ea. Dar râsul e uneori terapeutic, alungă răul din sistem.

Claudiu Ciortan face parte din categoria oamenilor care chiar n-ar merita să moară. Dar e o prostie ce am spus, fiindcă pentru unii, infarctul e o formă de dezmărginire.

Rămas bun, Claudiu! Dumnezeu să te ierte pentru inevitabilele păcate şi să te odihnească în marea splendoare fără sfârşit!

Şi să mă ierţi că n-am scris despre tine atunci când încă mai puteai să citeşti! Cu ochii omeneşti. 😥

Mamei lui Claudiu Ciortan îi urez tărie de la Dumnezeu, până vă reîntâlniţi!

P.S. Claudiu Ciortan avea 46 de ani.