Archive for the ‘Dedicaţie’ Category

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE CRIN ANTONESCU

Vineri 7 Noiembrie 2014

Crin Klaus

Dragă domnule Crin Antonescu,

Nu suport pariurile, dar aş fi făcut excepţia de rigoare, adică puteam paria că veţi avea atitudinea corectă, aceea de susţinere a domnului Iohannis. Vă mulţumesc pentru asta şi sper că veţi continua printr-o implicare activă. E nevoie de mobilizare a absenteiştilor şi a „vot-nuliştilor” din partea dumneavoastră.

De aceea, vă rog să ieşiţi şi să le solicitaţi susţinătorilor dv. blocaţi în proiect -(incredibil de) fanatici în idolatrizarea dv. incompatibilă cu o conduită creştină! – să-l susţină pe Klaus Iohannis, omul pe care îl adulau când l-aţi adus în PNL şi pe care acum îl denigrează (cot la cot cu adversarii).

Amintiţi-le campania sistematică a lui Ponta şi a PSD de dislocare a PNL de la guvernare şi de forţare a retragerii dv., pentru a vă atribui, ulterior – insidios şi oneros – ruperea USL. Pe care ei, baroneţii roşii, au premeditat-o. Iar acum fanaticii dv. se lasă folosiţi în campania mizerabilă contra unui om onorabil.

Mai e nevoie ca, împreună cu – sper – viitorul preşedinte al României, să motivaţi alegătorii liberali în ideea că PNL niciodată nu moare şi că partiduleţele surogate nu-l vor putea distruge niciodată, aşa cum intenţionează Ponta, pe urmele mentorului lui, Băsescu.

Reiterat, altruismul de care aţi dat dovadă în perioada „proiectului Iohannis” va fi o motivaţie pentru o parte decisivă din cei mulţi dezamăgiţi de politică.

Atât. În plus, cu încredere. Şi cred că nu v-aţi spus ultimul cuvânt. Aş putea spune chiar că abia urmează.

P.S. Corneliu Coposu spunea că politica mare se face din linia a doua.

Anunțuri

S-A DUS MĂTUŞA MEA MARTIRĂ, OLIMPIA

Luni 27 Ianuarie 2014

Olimpia 1

Absolut deloc nu exagerez în titlu.

S-a dus subit, pentru că punea prea mult la inimă, pentru că toată viaţa ei a fost pentru ceilalţi, foarte mult, pentru mine, pentru că avea pe umeri o povară insuportabilă, de mult prea mult timp.

Nu mai vreau şi nici nu mai pot să zic nimic altceva, doar atât că nu concep viaţa fără ea.

Era ca şi mama. Şi era cel mai cinstit om. Şi cea mai credincioasă.

IMG_0369

Se enerva uneori, dar asta era din pricina altora. Şi a Sistemului. Nu a blestemat niciodată, deşi ar fi fost atâţia.

Dumnezeu s-o odihnească! Şi să mă ierte. 😥

P.S. Prima poză e dintr-un unghi scurt, de fapt, avea o mână foarte frumoasă. Şi fină. Şi-a distrus-o pentru ceilalţi. 😥

Şi dacă vreţi să vă rugaţi pentru ea, rugaţi-vă pentru Ioana! Numele de botez. De onomastică, şi-a dus la biserică, făcuţi de mâna ei, cartofi de ciocolată. 😥

CINE AR MERITA SĂ CONDUCĂ INTERNELE

Sâmbătă 25 Ianuarie 2014

Florin Sinca ziarullumina.roTraian Berbeceanu dcnews.ro

Foto: ziarullumina.ro/ DC News‎

Unii vor zice că Traian Berbeceanu ar merita să conducă Ministerul de Interne. De acord, doar că i-au legat tinicheaua penală ca să-l ţină în loc.

Am să fac o altă referire, un alt om care ar putea reforma Internele din interior. L-am văzut la „Trinitas”, într-un interviu-portret al unui poliţist care este totodată şi istoric, autor a nouă cărţi şi 60 de studii, la 43 de ani. Printre care şi „Monografia satului meu, Pietriceaua” (Brebu, Prahova).

Are în pregătire, pentru lansarea de Bunavestire – când e şi Ziua Poliţiei -, cartea „Martirii Poliţiei Române”, despre poliţiştii reprimaţi şi trimişi în detenţie politică pe vremea regimului comunist.

Se numeşte Florin Şinca şi este comisar-şef la Operaţiuni Speciale din I.G.P. Armonizează vocaţia de istoric şi profilul poliţistului angajat în cele mai complicate misiuni.

Un om deosebit. Un om. Doi oameni. Ar face un tandem remarcabil, nu credeţi?

LA MULŢI ANI, RADU SÂRBU!

Miercuri 22 Ianuarie 2014

Azi e ziua lui Radu Sârbu. Dacă ar fi fost prim-ministru, cred că schimba ceva. N-a fost să fie, fiindcă era o lovitură prea grea pentru Sistem.

Ştiu că răscolesc muşuroiul şi generez resentimente în tabăra PSD, deşi absolut deloc nu-i asta intenţia mea. Ci aceea de a semnala realitatea. Cu date şi fapte. Cauza. Pentru că rari sunt în România actuală oamenii care merg la cauză. Majoritatea reflectă efectele.

Preiau două editoriale ale lui Radu Sârbu din „Bursa”, mereu actuale, deşi sunt din (primă)vara anului trecut:

RATÂND O BUNĂ OCAZIE DE A TĂCEA,

VĂCĂROIU A VORBIT DESPRE PRIVATIZARE

BURSA 08.04.2013

„Privatizările au fost în proporţie de 80% un eşec, iar România ar fi trebuit să aibă astăzi un PIB de cel puţin trei ori mai mare decât cel actual”, ceea ce nu reuşeşte (şi) pentru că „totul e impus de afară”, a afirmat preşedintele Curţii de Conturi, Nicolae Văcăroiu.
Când Nicolae Văcăroiu vorbeşte despre economia naţională, este ca şi cum un criminal ar vorbi despre consecinţele nefaste ale unor crime, de-taşându-se de orice responsabilitate! Dacă Ion Iliescu este marele responsabil pentru proasta construcţie a statului post decembrist, apoi Nicolae Văcăroiu a fost cel mai important complice în îngreunarea tranziţiei spre capitalism a economiei naţionale.
La începutul anilor ’90, startul României a fost ratat pentru că guvernul nu a început procesul de reformă structurală, nici la nivel macroeconomic şi nici la nivel microeconomic, în fiecare întreprindere în parte. Soluţia principală era atunci, ca şi acum, privatizarea, urmată de capitalizare. Privatizarea a fost esenţa reformei economice în toate ţările fost comuniste. Ţine de evidenţă: ţările care au privatizat mult şi repede o duc mai bine decât celelalte.
Cred că natura unui sistem este definită, mai degrabă decât prin altele, de natura proprietăţii economice. România iliesciană, deşi „decretase” că revoluţia a fost anticomunistă şi că se reorientează spre capitalism, a păstrat cât de mult a putut în mâinile statului proprietatea asupra întreprinderilor economice şi financiare. Interesul a fost dublu: politic şi financiar. Pe de o parte, FSN/FDSN, care – ca organism politic – s-a suprapus administraţiei de stat în mai mare măsură decât o făcuse însuşi partidul comunist, avea nevoie de salariaţii întreprinderilor de stat, ca masă de manevră în arena politică. Pe de altă parte, clientela de sorginte comunisto-securistă nu putea căpuşa decât întreprinderi de stat. S-au construit structuri sindicale puternice, care au fost manipulate prin ofiţerii acoperiţi infiltraţi în conducerile lor, pentru a se opune reformelor, în general, şi privatizării, în special.
*  În timpul guvernării văcăroide:
– S-a furat tot ce s-a putut: comerţul exterior, băncile, fondurile mutuale şi au fost căpuşate întreprinderile din toate sferele economiei şi bugetul de stat. Prima metodă de privatizare folosită în România a fost privatizarea prin furt.
– Au fost aduse sub pragul rentabilităţii sute de societăţi comerciale din ramurile industriei şi serviciilor. În loc să se înceapă cu privatizarea întreprinderilor rentabile, iar cu banii obţinuţi să se restructureze şi să se retehnologizeze celelalte, pentru o privatizare ulterioară, s-a preferat o politică prin care toate întreprinderile au fost coborâte la cel mai mic numitor comun. Metoda prin care s-a reuşit această „performanţă” a fost cea a subvenţionării. În perioada 1992-1996, s-au alocat întreprinderilor cu pierderi „fonduri de restructurare” mai mari decât sumele încasate din privatizare, diferenţa fiind acoperită din dividendele companiilor profitabile.
– Economia naţională a funcţionat pe principiul vaselor comunicante: profiturile companiilor rentabile au fost folosite pentru acoperirea pierderilor celor nerentabile (mineritul, siderurgia, industria de armament, agricultura de stat), cărora li s-a prelungit agonia. De salvat, nu au fost salvate, căci se ştie: boala lungă, moarte sigură, dar s-au înecat şi cele profitabile.
– S-a preferat privatizarea populistă, în favoarea asociaţiilor salariaţilor, adică un fel de cooperativizare: aproape 1900 de societăţi comerciale au fost vândute PAS-urilor, care în marea majoritate a cazurilor nu au fost capabile să le menţină competitivitatea şi fie le-au falimentat, fie au pierdut controlul.
– Numai 11 contracte de privatizare, însumând 36 milioane dolari, s-au încheiat cu investitori străini, ceea ce spune totul despre imaginea României lui Iliescu şi Văcăroiu în mediile de afaceri internaţionale. Investiţiile străine erau necesare nu numai pentru infuzia de capital şi devize, ci, la fel de important, pentru implementarea unui nou tip de cultură organizaţională şi managerială.
Au fost falimentate toate întreprinderile agricole de stat, toate combinatele avicole şi de creştere a porcilor şi majoritatea comcerealurilor, prin limitarea de către guvern a preţurilor de vânzare a produselor lor, în timp ce preţurile la care se aprovizionau au fost lăsate libere. În acelaşi timp, Banca Agricolă a fost obligată să le finanţeze, fiind împinsă la un activ net contabil negativ.
– Băncile de stat, mai ales BANCOREX, au fost jefuite de clientela securisto-politică, din ele volatilizându-se mai mult de 4 miliarde dolari. Singura soluţie pentru recapitalizarea lor a fost privatizarea, iar acum ne văităm că le-am înstrăinat…
– S-au „topit” rezervele valutare ale României, guvernul Văcăroiu lăsând, la plecare, mai nimic: 565 milioane dolari în rezerva BNR, după patru ani, în care indicele inflaţiei s-a situat între 295% şi 59%. Din această cauză, guvernarea CDR a început cu o prăbuşire a cursului leu/dolar şi cu un nou puseu inflaţionist.
– Au fost întrerupte relaţiile Ro-mâniei cu organismele financiare internaţionale, din cauza politicilor nereformiste practicate.
– Justiţia, împănată cu foşti ofiţeri de miliţie şi securitate (doar erau, măcar formal, absolvenţi ai facultăţii de drept), a fost oarbă, dar nu imparţială, ci incapabilă să vadă şi să condamne jefuitorii.

FMI şi Banca Mondială tăiaseră finanţările ţării şi afirmau răspicat că, în anul 1997, când deveneau scadente primele rate la creditele post-ceauşiste, România va intra în incapacitate de plată. Evitarea crahului a fost meritul guvernării ulterioare, a CDR, iar pivotul reformei a fost tocmai privatizarea.
Statisticile demonstrează că privatizare a început să se facă cu adevărat în România abia începând cu anul 1996, când a devenit evident că nu mai exista alternativă. Nerestructurate, întreprinderile se transformaseră în adevărate bombe sociale, al căror ceas ticăia în mâinile guvernului. Ineficienţa şi jaful fuseseră subvenţionate până la sleirea finanţelor publice. Nerestructurându-le tehnologic şi menţinându-le suprapopulate, guvernul Văcăroiu a condamnat întreprinderile la a fi vândute pe nimic. Până la urmă, statul român le-a externalizat, lăsând pe seama cumpărătorilor pachetelor sale de acţiuni restructurarea şi rentabilizarea companiilor din economia naţională. De aici au pornit toate dificultăţile privatizării din România.
Pentru toate acestea, Nicolae Văcăroiu a fost răsplătit: prim ministru în perioada 1992-1996, preşedinte al Senatului în perioada 2001-2004, preşedinte interimar al României, în aprilie-mai 2007, iar din 2008 este preşedintele Curţii de Conturi. Nici un alt român nu a mai acumulat asemenea funcţii! Pentru dânsul nu a fost destul: întrebat ce caută în conducerea băncii lui Sorin Ovidiu Vântu, dl Văcăroiu a răspuns cu modestie: „sunt un Hagi al finanţelor!”. Pare firesc să vorbească, dar poate că era mai bine dacă tăcea…

POIANA RINOCERILOR:

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI

BURSA 10.07.2012
Suspendarea preşedintelui Traian Băsescu a readus în atenţia opiniei publice Curtea Constituţională a României (CCR).
Toată lumea a aşteptat avizul CCR: susţinătorii pre­şedintelui – cu speranţa obţinerii unui atu în campania care urmează, iar adversarii – conştienţi că un aviz, fie el numai consultativ, poate spăla sau murdări ireversibil obraji politici.
Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Urmate de o fâsâială pe măsură, pentru că, în ciuda clarităţii textului din Constituţie, Curtea „a dat-o remiză”!
Fiind o acţiune pur politică, sus­pendarea este uşor de înţeles în logica politică, dar greu, chiar imposibil, de argumentat constituţional.
Tocmai de aceea, arbitrul de ultimă instanţă, CCR, ar trebui să fie imun la influenţele politicului şi administrativului.
Ceea ce, din păcate, nu este cazul, pentru că CCR este o instanţă numită politic, în mod egal de către Preşedinte, Camera Deputaţilor şi Senat, iar numirea politică a unei Curţi, cel puţin în România, nu duce la independenţă.
* Încovoierea politică a Curţii
Cum poate să ajungă cineva judecător la Curtea Constituţională a României?
În Constituţie scrie că „Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior.”
Este incredibil, dar adevărat: componenţii CCR nu trebuie să fie magistraţi de carieră!
Orice jurisconsult poate accede în instanţa care tranşează conflictele între instituţiile puterii în statul român; condiţia sine qua non este să fi servit conştiincios interesele vreunui partid; să fie clar că se poate conta pe omul acela!
CV-ul preşedintelui CCR este ilus­trativ: consilier juridic la COMAT şi BJATM Bistriţa (1980-1989), avocat în baroul Bistriţa (1990-2007) şi – decisiv! – deputat (2004­-2008).
De regulă, judecătorii CCR sunt foşti parlamentari, care s-au evidenţiat mai degrabă prin obedienţă decât prin iniţiative, iar Ion Predescu, Acsinte Gaspar sau Puskas Zoltan – dintre actualii, sau Petre Ninosu ori Nicolae Cochinescu – dintre foştii, exemplifică perfect această teză.
CCR este o poiană paradisiacă, în care nişte rinoceri politici pasc cele mai mari salarii din întreg sistemul bugetar (generatoare şi de pensii pe măsură).
De aceea, nu este de mirare că CCR fie acţionează sub imperiul presiunilor politice, fie nu are curaj să exprime o poziţie clară, care să aibă caracter de precedent pentru cazuri similare.
În repetate rânduri, Curtea a dovedit că e influenţată de presiunile politice, nu numai în cazuri de conflict inter-instituţional, ci şi în cazuri în care ar fi trebuit să apere principii generale ale dreptului (dreptul la proprietate şi garantarea proprietăţii).
Independenţa puterii judecătoreşti este – alături de modernizarea şi simplificarea legislaţiei, integritatea şi corectitudinea judecătorilor, termene rapide în procese – o condiţie fundamentală a unei societăţi bine guvernate, într-un stat de drept. Separaţia autentică a puterilor în Stat poate fi realizată numai prin delimitarea clară a celor trei puteri ale Statului – Legislativă, Executivă şi Judecătorească – şi prin stabilirea unui sistem de verificare şi de echilibru între ele.
* Recuperarea separaţiei
Soluţia, simplă şi evidentă, rezidă în suprimarea Curţii Constituţionale şi preluarea atribuţiilor ei de către o secţie specială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ai cărei judecători sunt magistraţi în adevăratul sens al cuvântului, iar numirea lor este făcută prin intermediul Consiliului Superior al Magistraturii, fără intervenţia celorlalte puteri ale Statului.
S-ar reveni, astfel, la sistemul de control al constituţionalităţii, conform tradiţiei româneşti, ce începe la 1912: puterea judecătorească ordinară examina constituţionalitatea legilor.
În plus, pentru degrevarea justiţiei de problemele inerente unui regim semiprezidenţial, bine ar fi ca Româ­nia să adopte un regim parlamentar raţionalizat.
http://www.bursa.ro/

SFÂNTUL ANTONIE CEL MARE

Vineri 17 Ianuarie 2014

Sf Antonie razbointrucuvant

Foto şi text via http://www.razbointrucuvant.ro/2010/01/16/sfantul-antonie-cel-mare-sau-cum-a-biruit-un-analfabet-intelepciunea-cea-nebuna-a-lumii/

„În Alexandria existau înţelepţi, care citeau multe cărţi. Aceştia au auzit de faima lui şi nu se pricepeau cum un analfabet reuşise să ajungă la astfel de măsuri. S-au dus deci şi l-au aflat în pustie. Îl întreabă:

– Noi ne ostenim citind pe Platon, pe Aristotel, pe atâţia înţelepţi. Tu ce cărţi citeşti?

– Eu, zice, studiez cărţile pe care voi nu le băgaţi în seamă.

– Care sunt aceste cărţi?

– Sunt cărţile lui Dumnezeu care se află înaintea noastră. Prima carte este soarele care ne luminează ziua, ne încălzeşte, ne dăruieşte viaţă. „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale”. „Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat lumina…” (şi până astăzi, într-adevăr, ştiinţa nu şi-a spus ultimul cuvânt, ci încă studiază soarele). Altă carte este luna cu lumina ei smerită din timpul nopţii. O carte este şi pământul pe care locuim. O carte este marea cea mare şi nesfârşită. O carte sunt râurile, carte sunt plantele şi arborii, carte animalele şi păsările, carte toate acestea de la cele mai mici până la cele mai mari. Carte este natura. Acestea sunt, zice, cărţile pe care le citesc şi le studiez. Şi mă minunez şi zic şi eu: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti singurul Dumnezeu care faci minuni” (Psalmul 76, 14-15).

Au rămas uimiţi şi au plecat gânditori”.

„Dar Sfântul Antonie, după cum am spus, avea război de la cel viclean. Odată, într-un moment de ispită, satana i-a spus: „Antonie, altul ca tine nu există. Eşti cel mai sfânt de pe pământ…”. Periculos gândul mândriei. Marele Antonie l-a izgonit. Însă a auzit atunci şi un alt glas, de la Dumnezeu:

– Vrei să vezi cine este cel mai sfânt? Mergi jos în Alexandria (marea cetate în bogăţie şi stricăciune), şi acolo îl vei afla.

Coboară în Alexandria. Şi după ce a trecut de centru şi de părţile mărginaşe ajunge la un subsol. „Aici” – i-a spus îngerul Domnului – „locuieşte cel mai sfânt om din lume”. Când a intrat a văzut un cizmar.

– Tu ce faci?, îl întreabă. Cum vieţuieşti?

– Mă trezesc dimineaţa şi îmi fac cruce. Îmi chem femeia şi copiii, facem rugăciune şi citim Evanghelia. Apoi vin aici la cizmărie şi muncesc. Din tot ce scot, dau şi la unul mai sărac. Plâng pentru păcatele mele şi cer mila lui Dumnezeu.

– Nu faci nimic altceva?

– Nimic altceva.

Şi s-a minunat Marele Antonie”.

Din predica Mitropolitului Augustin Kantiotis

P.S. La mulţi ani tuturor purtătorilor acestui mare nume, printre care Toni Popescu, Toni Bedros şi Antonia Toader!

Un gând de neuitare şi o rugăciune pentru Anton Uncu şi Antonia Constantinescu.

DEMISIA, ACT UNILATERAL. ZBOARĂ, FIREA! :)

Marți 14 Ianuarie 2014

Video de agyongyvirag

Problema Găbiţii Firea era că Petrache deranjează mafia lui Pandele din Ilfov. 😀

Nu că Petrache ar fi uşă de biserică, dar nici politica nu e.

Bietul Ivan, el e categorie chiar mai uşoară decât demisionara Firea. A îngânat-o prosteşte, fără să-şi dea seama că obiectivul ei e(ra) să-i ia locul ca PR al PSD. 😛

Demisia e un act unilateral, ea nu se acceptă sau se respinge, doar se ia act de ea. Mascarada că Ponta „nu-i acceptă demisia”  denotă moşmoandă anterioară.

Iar Crin Antonescu acceptă abulic orice. Numai să ajungă preşedintele ţării.

Ca să ce?

P.S. Despre chestia cu referendumul, data viitoare.

URARE ULTRAACADEMICĂ CĂTRE VICKY NEULAND

Vineri 10 Ianuarie 2014

8230516853_981974e897_o

Foto via flickr.com

Marş, fă! 🙂

Şi siktir cu indignarea fariseică!

Nu sunteţi voi America pe care o iubim şi al cărei parteneriat l-am aşteptat. Sunteţi chiar fraudele maxime, otrava din inima SUA. Aţi reuşit să ostilizaţi lumea împotriva americanilor. Aţi reuşit performanţa fără egal de a ostiliza cel mai filoamerican popor de până acum, poporul român. 👿

Bunică-mea avea o vorbă: să vă fie de cap şi de hârcă!

Deci, încă o dată: hai marş! Fă paşi înapoi şi să te mai întorci când oi învăţa ce înseamnă respectul!

Până atunci, shove it!

Frauda-asta, de altfel, a fost avansată sub secretarul de stat, după ce, în calitate de purtător de cuvânt al Departamentului de Stat, a patronat dezinformarea opiniei publice americane şi internaţionale. Motiv pentru care a trebuit să se mişte bipartizan la bară ca să-şi pledeze poziţia şi să-i ia locul jigodiei anterioare, Philip Gordon.

P.S. Frunda mi-a amintit de ce îmi e simpatic. A zis-o verde, mai român decât toţi laşii cu sânge românesc: n-au ei nici un drept să ne trateze ca pe o colonie. Îl salut cu drag pe cel care i l-a trimis consilier. Frunda e cel mai bun lucru care i s-a întâmplat lui Ponta. După Crin Antonescu, evident. 😛

21 DECEMBRIE. UN AN FĂRĂ MIŞU. LORD JIM

Sâmbătă 21 Decembrie 2013

misu-fotoliu-3

Se împlineşte un an de când l-am pierdut pe Mişu, motanul meu drag. Era o mândreţe şi ajunsese o mânuţă de pisoi, doar lungimea membrelor şi frumuseţea feţei mai aminteau de el. Avea 12 ani şi jumătate. A fost bolnav în ultimul lui an, dar i-a fost în continuare drag să trăiască. Aşa cum putea şi el. I-a fost greu în ultima lui lună şi jumătate, cât mi-a fost redat, fapt pentru care mereu am să-i mulţumesc unui profesor drag, ca nimeni altul, salvator de animăluţe nu doar pentru că ştie, ci şi pentru că le iubeşte. Ce face domnia sa e medicină cu iubire şi adesea face imposibilul. Cum a făcut şi cu Mişu, îi era aşa de rău încât îmi era frică să nu moară pe masa de consultaţii sau pe drum. Vestea oricum m-a luat pe neaşteptate, nu mi-a spus, fiindcă e extrem de delicat, dar nici nu era nevoie, a ştiut să mă facă să înţeleg că şi dacă ar putea face minuni, ele nu pot însemna decât o amânare.

Şi chiar a fost o minune, deşi provizorie. Partea proastă rău e că din pricina tratamentului care i-a prelungit viaţa, atât de dragă lui, s-a chinuit foarte mult până şi-a dat sufletul. Să ştiţi că animăluţele nu doar că au, ci chiar sunt sufleţele. S-a luptat ore în şir pentru viaţa lui, se agăţa, la propriu, de ea, ştia că mai trecuse prin crize similare şi credea că se va scoate. Ei nu ştiu ce-i moartea şi nici n-ar trebui să ştie. Totul e din vina omului, din cauza (de)căderii lui din condiţia edenică. Animalele suferă din cauza noastră. Şi pentru noi. Nu-mi imaginam că o pisică, o făptură mică şi nevinovată poate suferi atât. Goguţu, motanul meu imperial, s-a topit pe picioare rapid şi mi-a murit în braţe. În zori, trist că pleacă, dar liniştit. Asta arăta şi chipul lui, cu ochii larg deschişi. Că aşa se duc pisicile. Cu lumea pe retină.

Mişu, în schimb, şi-a trăit moartea. A fost un calvar, se lupta devastator, sleit de puteri fiind şi cu toate semnele morţii care îl lua. Atunci a fost prima dată când m-am gândit că uneori, la animale, e acceptabilă injecţia letală, care curmă suferinţa şi ia durerea lin. Nu e drept ca un animăluţ să se chinuie aşa. A fost o agonie lucidă, înfiorătoare şi de unde mă rugasem să mi-l mai lase Dumnezeu, mă rugam din tot sufletul să-l ia, să nu se mai chinuie aşa. Mă blamam pentru asta, fiindcă injecţia pe care i-o făcusem de dimineaţă ca să-l ajute să respire, cu umbra lui de plămân, îl împiedica să moară. Îi dădea iluzia că va reuşi, ca şi altă dată. Şi răspundea în continuare la stimuli, dădea din vârful codiţei când ziceam: codiţa, ridica boticul să mă pupe, când mă aplecam spre el. Era ca o rugăciune pentru viaţă, am fost terifiată şi m-am simţit extrem de vinovată. E un păcat să înozi aţa când devine străvezie. S-a chinuit din cauza mea. Ore în şir, de dimineaţă până ce începea să se întunece. A vrut jos din braţele mele. S-a ridicat, a vrut să se ascundă, nu se mai ţinea pe picioare. S-a lăsat pe o parte şi şi-a dat sufletul cu toate puterile lui readunate în ultima clipă. Atunci s-a lungit la loc, s-a făcut din nou marele Mişu. Şi când s-a dus, a strigat. Nu a fost miau, a fost strigătul morţii. Ca al lui Iisus pe cruce. Părintele m-a înţeles când i-am spus. M-a aprobat tăcut. Fiindcă e preot cum respiră. M-a aprobat şi când i-am spus că Muţa s-a chinuit pentru mine. Şi că a fost martiruţul meu.

Mă uit pe fereastră şi văd locul unde e îngropat trupuşorul lui atât de chinuit. Faţa lui – atât de frumoasă – rămăsese doar o expresie a durerii, a nedumeririi împietrite în durere şi a refuzului de a accepta moartea. L-am izolat pe Jimmy, era închis în bibliotecă şi s-a agitat impacientat la geamul glasvandului când a strigat Mişu. Cât a stat la priveghi pe taburetul pe care a stat şi Gogu, Jimmy îl ocolea sfios, se uita nedumerit că nu vine să mănânce. Şi nici să bea, el care bea atât de mult ceiuţ, diabeticul meu drag. Geamăna lui, Puşa, s-a comportat ca sora înţeleaptă, a înţeles că fratele ei s-a dus, aşa cum i s-au dus şi puii pe care i-a avut cu Goguţu. Unicul ei. N-a acceptat niciodată pe altcineva, iar Mişu pentru ea era frăţiorul cu care se pupa şi căruia, uneori, îi dădea peste botic. E mai mică decât jumătate din Mişu care era în vremea lui de glorie. Pe Jimmy, în schimb, Puşa abia îl tolerează, când se apropie mai mult de un metru îl mârâie de zici că e sfârşitul lumii. Rareori se pupă. Atât.

Când l-am dus să-l îngroape, l-am pus într-o faţă de pernă din damasc alb. Când îl puneam în înveliş, în faţa uşii de la ieşire, Jimmy a venit îngrozit, la galop. Nu înţelegea de ce-l bag acolo. I-l mai luasem să-l duc la doctor, dar atunci fie au mers împreună, fie l-am pus într-o sacoşă prin care îşi putea scoate capul, cum am făcut ultima oară sau în cuşca mare, cu promisiunea că i-l aduc înapoi. Se mai cafteau – fiindcă Jimmy îl provoca până îl enerva. Dar erau nedespărţiţi. Când m-am întors acasă fără Mişu, nici n-a vrut să se uite la mine. Ore în şir a stat colac şi m-a ignorat ostentativ. Îl mângâiam din când în când şi-l rugam să mă ierte că nu pot să i-l aduc înapoi de data asta, fiindcă acum e îngeraş şi s-a întors la Doamne-Doamne.

Jimmy era înainte jucăuş, pus pe prostii, căpăţânos şi gurmand. Nu mâncău, dar degrabă alergător. De fiecare dată, însă, aştepta să mănânce Mişu primul. Şi când se întâmpla să ajungă înainte la bliduţul lui, se uita în spate să vadă ce face Mişu. După ce s-a dus, nu mai mânca. Şi partea proastă era că nici nu prea mai bea. Slăbise, era abătut. Încet-încet, a reînceput să mănânce. Dar foarte puţin şi mereu uitându-se în dreapta lui, unde altădată era castronaşul lui Mişu. A trebuit ca o vreme să las două castronaşe, ca să se încumete să bea din al lui. Oricum, era pe linia de plutire. Dar tot trist. Şi absent. Nu se mai bucura, nu mai reacţiona la stimuli ludici. Mereu se uita după Mişu. Şi nu-i mai ziceam Jimmy. Îi ziceam Lord Jim.

Luni în şir a fost aşa. Dacă fizic îşi revenise, comportamental rămânea schimbat. Şi atunci m-am prostit de nedescris cu el, am făcut în toate felurile ca să-l readuc la condiţia anterioară. Fiindcă el era un vesel. Şi foarte sociabil. Mi-am amintit de seria din „Beethoven”, nu mai ştiu a câta, în care fusese încurcat cu „Michelangelo”, iar familiile se mirau de comportamentul diametral diferit al căţelului lor. Beethoven, un zănatic dat la dresaj, în zadar. Michelangelo, un lord. Iar familia lui Beethoven, care tot timpul şi-l dorise dresat, era tristă să constate cât „a devenit” de manierat. Taică-său a făcut toate prostiile posibile, s-a pus în patru labe, tot-tot, ca să-l reînveţe să fie nebun. Aşa şi eu cu Jimmy. Care se uita condescendent.

Până la urmă, şi-a revenit oarecum, metoda a fost joaca cu sfoara. O vreme, nici la ea nu reacţiona, ceea ce a fost de natură să mă îngrijoreze. L-am lăsat mai mult cu Puşa, iar caftelile primite de la ea l-au mai distras. S-a reaprins în el scânteia jucăuşă. Dar niciodată n-a mai luminat aşa ca atunci când trăia Mişu. Tovărăşelul lui, camarad de motănie. Mişu, de altfel, a rupt prietenia cu Gogu pentru el. Gogu era pâinea lui Dumnezeu, l-a primit cu drag pe Jimmy, când l-am adus cu manierele de la ţărănişti. Mai mulţi ani au convieţuit fericiţi, pentru că Goguţu trecea aristocratic peste toate provocările lui Jimmy, tupeiste la maximum. Uneori exagera şi atunci Gogu doar se întorcea la el, că Jimmy imediat se ascundea după un fotoliu. Armonia a durat până ce Jimiţu-tembeluţu l-a raşchetat pe un ochi. De atunci, a trebuit să-i separ şi să-i ţin separaţi. Pentru că fusese prea mult pentru motanul imperial, cu atât mai mult cu cât Mişu, pe care îl crescuse de când nici nu deschisese ochii, se aliase cu Jimmy contra lui.

Aşa că Jimmy era nedespărţit de Mişu.

Acum nu mai e aşa de exuberant pe cât era înainte să se ducă Mihuţ, n-a redevenit „Beethoven”, dar nici n-a rămas întru totul „Michelangelo”. E comunicativ şi foarte cuminte.

Deci, anul trecut pe 21 decembrie am plâns deopotrivă pentru martiruţul meu şi pentru martirii din Piaţa Universităţii Bucureşti, din Cluj, Cugir, Arad,Tg. Mureş, ridicaţi din solidaritate cu Timişoara şi căzuţi pentru libertate.

Libertatea noastră pe care nu prea ştim să o preţuim şi de care ne-am bătut joc 24 de ani.

S-A STINS PETER O’TOOLE. STEAUA RĂMÂNE

Luni 16 Decembrie 2013

Peter OToole

Peter O’Toole a dispărut, discret, la Londra, după o suferinţă lungă şi grea pe care şi-a purtat-o la fel de discret, ca un domn ce a fost mereu. A fost o sărbătoare.

Un artist colosal, o mare stea care nu se va stinge vreodată.

L-am iubit din copilărie, mereu l-am considerat un aristocrat al artei. E una dintre primele fiinţe pe care mi le amintesc.

Era total, şi pe ecran, şi pe scenă – a jucat mult Shakespeare şi poate că dacă nu avea şi cariera cinematografică, epuiza toate personajele grandioase ale marelui Will.

Peter O’Toole era unul dintre motivele pentru care iubesc irlandezii. Şi britanicii. Va rămâne mereu în memoria mea şi am să-i revăd filmele. De altfel, a driblat boala şi moartea fiindcă, deşi anul trecut îşi anunţase retragerea, în toamna acestui an a turnat un ultim rol, în „Katherine of Alexandria”, care va avea premiera la anul, cu el în rolul oratorului roman Cornelius Gallus.

Din păcate, marii dispăruţi sunt adesea expediaţi în clişee. Se spune că s-a definit prin rolul din „Lawrence al Arabiei”. Nu-l poţi reduce la acea realizare epocală de la 27 de ani fără să greşeşti. Ca un veritabil artist complet, a reuşit roluri perfecte, cu alura lui magnifică. El însuşi a spus că nu consideră consacrarea cinematrografică din „Lawrence”, ca determinantă pentru cariera lui artistică. A jucat o mulţime de roluri, foarte diferite şi toate infinitezimal de reuşite. Ca şi umorul lui, fin, mereu adaptat situaţiei. Chiar şi celei tragice.

Juca la fel de magistral comedie şi dramă, istorioară cotidiană şi istorie epică, personaj contemporan şi figură mitică-istorică.

Era absolut delectabil. Pur şi simplu o iubire de om. Chiar dacă uneori juca distanţa inaccesibilă. Putea fi pe cât de flegmatic, pe atât de pasional.

Era un spectacol în sine. Avea arta teatrală şi cinematografică în sânge, în trăsături, în toată alcătuirea-i sofisticată: însăşi apariţia lui era o poveste, o operă de artă. Încântătoare şi incitantă la tinereţe şi devastatoare la senectute. O mărturie continuă a condiţiei umane conştiente de sine. O conştiinţă vie, contorsionată, mult prea chinuitoare ca să şi-o poată stinge în tăriile alcoolului, cu care a coabitat, o vreme. În aşa fel încât a ajuns să joace un rol de alcoolic atât de natural pe scenă de-ai fi zis că un alcoolic joacă rol de actor: povestitor de sine (un jurnalist, Jeffrey Bernard: artistul a fost, de altfel, el însuşi jurnalist în adolescenţă).

Irlandez şi britanic, o alcătuire unică şi inimitabilă. Era superb şi în comedie, şi în dramă, şi în tragedie. Şi-a trăit rolurile până la consum de sine. Roluri atât de diferite şi diverse, pe care deopotrivă le stăpânea şi îl devorau. Mereu a fost o alcătuire shakesperiană, din stofa viselor, longilin, subţiratic, cu ochi de un albastru impenetrabil. Şi pătrunzător. Scânteietori în tinereţea-i cuceritoare şi coborâţi în sine însuşi ca lumina de candelă, la senectutea care l-a consumat ca o boală.

A fost unul dintre cei mai introspectivi artişti, dăruit cu darul rar de a te face părtaş la istoria-i interioară. De altfel, interioriza istoria şi aşa o povestea spectatorului. Rolurile lui regale sunt memorabile – Regele Henric al II-lea, personaj care l-a iubit atât de mult încât i-a dat voie să-l joace în două filme  („Becket”, în tandem de gală cu Richard Burton şi „The Winter of the Lion”, în cuplu cu Katharine Hepburne), Papa Paul al III-lea, în serialul tv „The Tudors” (într-o licenţă artistică, îl excomunică pe Henric al VIII-lea, pentru divorţul de Catherine de Aragon ca să se însoare cu Anne Boleyn, excomunicarea fiind de fapt decizia suveranului pontif antecesor), Hamlet (pe scenă, sub direcţia lui Laurence Olivier).

Era la fel de convingător ca spirit răzvrătit şi înger divin. Saltul de la rolurile istorice antice şi medievale, la cele ale istorice contemporane au fost pentru el la fel de fireşti ca salturile mortale pentru acrobaţii fără plasă de siguranţă.

Era un jucător în artă, alegea miza mare. Mereu. Ştia că poate reuşi acolo unde artişti consacraţi înaintea lui refuzaseră să rişte. Aşa, de altfel, s-a născut şi „Lawrence al Arabiei”.

Şi câtă diferenţă faţă de „Lord Jim”! Roluri antologice a reuşit şi în comedie, de exemplu, „Cum să furi un milion”, în cuplu cu Audrey Hepburn. Şi cât de diametral diferit de rolul din „Noaptea generalilor”!

Era colosal ca artist, dar era uman şi nimic din ce e omenesc nu i-a fost străin. Nici eşecul. A avut şi câteva eşecuri, la fel de răsunătoare ca reuşitele. Dar cine le mai ţine minte?

Toate filmele lui geniale ne rămân nouă. El rămâne doar cu sufletul întors la Dumnezeu. A fost catolic, de la copil de altar, la rătăcitor al credinţei. Dar a spus mereu că nimeni nu i-l poate lua pe Iisus.

Dumnezeu să-l odihnească!

ZIUA DREPTURILOR OMULUI

Marți 10 Decembrie 2013

E o zi care trebuie să existe. Ar trebui să fie în fiecare zi.

Şi cred că principalul drept al omului e ca oamenii să-i respecte drepturile. Şi principala lui datorie e să respecte drepturile celorlalţi. Iar statul să fie garantul drepturilor omului, nu opresorul lor.

Nici statul, nici societatea şi nici alte considerente nu sunt mai presus de om, aşa cum cred totalitarii. Doar Dumnezeu e mai presus.  Pentru însăşi consacrarea omului.

Nici o lume nu e perfectă, nicăieri nu-i raiul pe pământ. Dar o lume normală are mereu în centru respectul faţă de om, preţuirea pentru viaţă.

Unde ele lipsesc, începe iadul.

Şi deşi ONU a stabilit, încă din 1950, 10 decembrie ca zi a drepturilor omului, ele se tot încalcă, inclusiv în democraţii. Tiraniile persistă. Considerentele comerciale în relaţie cu state totalitare primează. Unele sunt chiar membre ale Consiliului de Securitate al ONU, cu drept de veto, am numit China şi Rusia. Drepturile omului sunt, din păcate, mai mult o lozincă fariseică în relaţiile internaţionale.

Dubla măsură se aplică, de altfel, pe faţă. Dau numai un exemplu, că deja masacrele cotidiene contra deţinuţilor politici din China sunt trecute cu vederea sistematic în favoarea considerentelor materiale, aşa încât am să mă refer la Rusia şi la satelitu-i ucrainean.

Nimeni n-a condiţionat relaţiile cu Rusia de elucidarea şi încetarea asasinatelor care au drept ţintă incomozii, de la jurnalişti la opozanţi, mai ales disidenţi din servicii. Nimeni n-a îngheţat relaţia cu Moscova pe motiv de Politkovskaia, jurnalista ucisă pentru că denunţa masacrele din Cecenia. De fapt, Washingtonul susţine Moscova în „lupta contra terorismului cecen”, deşi e în cauză un stat care trebuia să fie independent încă de la căderea URSS, parţial teoretică. Nici mărimile UE n-au răcit relaţiile cu Rusia pe motivul drepturilor omului, mârâielile se produc doar când sunt în joc călcături pe bătături economice.

În schimb, UE a avut faţă de Kiev o atitudine de genul „Cât îmi dai ca să te-mpuşc”, adică, a condiţionat acordul de asociere cu Ucraina, de eliberarea Iuliei Timoşenko, acord pe care puterea filorusă care a băgat-o la puşcărie oricum nu-l voia. Deţinuta cu pricina nu e, de altfel, decât o politiciană versatilă, care s-a plimbat între SUA şi Moscova, şi până la urmă, a picat în gol. Condamnată cu un cap de acuzare la fel de idiot ca şi cele ale DNA, de pe la noi, abuz în serviciu, abuz de putere. Numai că UE bagă la MCV fără număr elogii privind DNA, la fel de admirativă fiind şi Administraţia SUA.

Până la urmă, drepturile omului le apără oamenii. Adesea, de unii singuri sau alături de familiile lor. Cum sunt la noi Ion şi Adriana Olteanu, protestatarii de la Drobeta. Stigmatizaţi precum evreii cu steaua galbenă. Doar că ei nu sunt evrei. Dacă ar fi, nimeni n-ar îndrăzni să-i trateze atât de represiv precum au făcut-o guvernele Boc şi MRU, şi cum continuă să o facă guvernul Ponta.

Ion Olteanu a fost dintre puţinii protestatari de pe vremea lui Ceauşescu, iar justiţia postcomunistă refuză să-i recunoască statutul de deţinut politic. În contrast, Silviu Brucan, un propagandist kominternist criminal şi cinic, a murit elogiat. Că de! A fost „visiting professor” în SUA. Deşi nici nu terminase liceul.

Chiar credeţi că am divagat?

PAN IZVERNA, PE ULTIMUL DRUM, ÎNTR-O ZI CU LUMINĂ DEPLINĂ. „A ONORAT CONDIŢIA DE OM”. IAR PREOŢII I-AU CÂNTAT „HRISTOS A ÎNVIAT”

Miercuri 4 Decembrie 2013

IMG_0361

Se dedică doamnei Mioara Izverna

Ieri a fost înmormântarea domnului Pan Izverna, într-o lumină care apare doar uneori în câte o zi de iarnă ca mesageră a verii eterne. O zi pe care o merita din plin. Cu lumină deplină. Balsam peste suferinţa lui. Cumplită.

Mereu când mă întreb de ce trebuie să sufere oamenii buni îmi amintesc de Hristos.

Pan Izverna – robul numai al lui Dumnezeu, Pantelie Tărăbâc – a fost dintre acei oameni care au făcut foarte mult bine semenilor. A fost şi salvator de animale (am să vă povestesc, într-o zi).

A făcut bine adevărat, adică, necondiţionat. A fost un medic fără de arginţi, misionar, după modelul sfântului lui tutelar, Pantelimon. Şi a făcut medicină la firul ierbii, pentru amărâţi, prin ţară. La ţară. Spunea că asta i-a adus binefacerea de a cunoaşte ţara în cotloanele ei, în locuri neştiute, de o frumuseţe uimitoare. Mi-a povestit că îşi aminteşte de ele când urmăreşte câte o emisiune la „Trinitas” despre preoţi din parohii sărace, clăditori, apostolici, majoritatea lor, foarte tineri şi la început de preoţie, întemeindu-şi familiile în sate depărtate, unele, chiar izolate de lume. Spunea că acolo e adevărata Românie, adevărata preoţie, inima ortodoxiei care ne ţine. Inima mireană.

Aşa era şi el, foarte tânăr medic stagiar. Făcea medicină în astfel de localităţi rămase nealterate şi în comunism, prin ascunzişul lor sălbatic. O făcea cu drag, cu pasiune, cu vie compasiune.

Şi după ce a venit în Bucureşti a continuat să practice medicină misionară. Şi după ce n-a mai lucrat profesional ca medic, pentru a se dedica mai mult scrisului, el tot medic a rămas, tot timpul, până la ultima răsuflare. Ajuta mai mult decât vom putea şti. Fiindcă o făcea ca la evanghelie, fără să se ştie. Dar se afla, pentru că oamenii simţeau nevoia să spună cât bine le-a făcut lor domnul Pan Izverna. Şi vor simţi această recunoştinţă cât vor trăi. Oameni de toate stările, dar mai ales amărâţi. Prieteni, cunoscuţi, simpli oameni. Cu precădere oameni simpli. Se ataşau de el spontan, pentru că simţeau iubirea, bunătatea, generozitatea lui. Dăruirea.

Dăruirea a fost sensul vieţii lui Pan Izverna. De aceea şi părintele Dan Toader, în cuvântul de prohodire, a continuat să-l numească domnul  Pan Izverna. Şi îmi amintesc ce spunea bunica mea, că Domn e numai Dumnezeu. Deci ar trebui să folosim cu grijă acest cuvânt. Părintele Dănuţ a spus că o formă a smereniei creştine e şi discreţia. Iar discreţia l-a caracterizat pe domnul Pan Izverna. Era la antipodul chimvalului sunător.

Reuşea să facă atât de multe, să ajute şi să scrie atât de mult, puternic şi totodată, minuţios. Pentru că le făcea temeinic, aşa ca pentru Dumnezeu. Că ajutând oamenii, el vedea chipul lui Dumnezeu. Şi adesea le dădea jos cununa de spini, iar atunci când ştia că nu se mai poate face nimic medical pentru ei, îi mângâia astfel încât să uite. Să uite că există un hotar între viaţă şi moarte, şi să păşească în gândul că trec de la viaţă la Viaţă.

Era o mână de om, de fapt, o mână de domn, cu energie a dăruirii inepuizabile. Acum rămăsese o părere de umbră, după atâta suferinţă care l-a consumat şi pe care şi-a purtat-o elegant. Vă daţi seama ce înseamnă să fii medic iscusit şi să-ţi petreci agonia? Era credincios practicant. Se spovedea şi se împărtăşea des, la părintele nostru Grigore Mazilescu, preot profesor, un vechi prieten al lui, care îl vizita şi la spital. Şi care e atât de misionar încât s-a ocupat singur de tot parastasul Irinucăi Izverna şi de cel al Irinei Mavrodin, atunci când Pan Izverna nu putea, fiind internat, iar doamna Izverna, fragilă ca o floare. Dar cu sclipire de spirit şi voioşie chiar în suferinţă, aşa cum a fost şi omul dumneaei. În câţiva ani, i-a pierdut pe cei mai dragi, fiica, sora şi soţul ei. O ţine doar puntea, puntea vie, apartenenţa de fiică a Tatălui ceresc şi gândul datoriei faţă de cei care nu-şi mai pot (re)edita şi publica operele. Mioara Izverna însăşi e o traducătoare desăvârşită. Seamănă frapant cu Irina Mavrodin, sora dumneaei.

Îi simt ca pe o familie, am sentimentul unei relaţii de apropiere ca prin rudenie. Domnul Pan Izverna era pentru mine nu doar un prieten mai mare, ci şi un fel de frate patern, pe care nu-l meritam şi care a fost printre privilegiile vieţii mele. Îl situez cu drag şi dor alături de Corneliu Coposu. De fapt, viaţa lui l-a situat alături de mari oameni. Era atât de reconfortant când îl vedeam! El era adevăratul intelectual, omul de rasă, omul între oameni, nu gomoşii aseptici ex-cathedra. Rareori poţi vedea atâta preţuire din partea oamenilor simpli pentru un intelectual, cum vedeam, de exemplu, la florăreasa din faţa bisericii duminicile şi la sărbători. Şi când mă întreba, cu îngrijorare în ochi, ce face Domnul Doctor, de fiecare dată când internările sau afecţiunile de acasă îl împiedicau să vină la biserică. Îngrijorarea din ochii unei femei simple, ca o apă mirată. Acum e tristă fiindcă niciodată nu-l va mai vedea. Nu doar fiindcă nu va mai cumpăra flori de la ea – o făcea adesea, mereu îi ducea acasă doamnei Izverna. Florăreasa pur şi simplu îl îndrăgea. Fiindcă îi inspira afecţiune. Era omul care mereu vorbea cu oamenii, pe lungimea lor de undă. Pe mintea lor. E şi o ţigăncuşă, fiica mai mică a îngrijitoarei de la biserică, pe care o alinta cu dulciuri şi diverse lucruri rămase de la Irinuca, printre care o vestuţă de când era mică. Mă uitam la copilul preşcolar cum i se luminau ochii şi cum se ridica pisiceşte de pe scăunelul din holul bisericii când îl vedea. Şi cum se rupea în figuri, la propriu. Ştii tu ce frumoasă eşti? Îi spunea.

La biserică l-am şi cunoscut. Biserica „Sfânta Parascheva” sau „Sfânta Vineri Nouă”, de pe Şoseaua Titulescu. Mi-a povestit că prima dată când a venit în Bucureşti a locuit în casa parohială. De altfel, părintele Dănuţ a amintit, ieri, că printre ctitorii bisericii se numără şi unchiul lui Pan Izverna, preot care a şi slujit în biserica în care nepotul lui avea să fie prohodit. Au participat scriitori şi medici, colegi, prieteni, învăţăcei.

O doamnă doctor a povestit, în eulogie, că l-a cunoscut în 1967, la un cenaclu select din Bucureşti, Cenaclul Scriitorilor Medici. Şi că de atunci a rămas la fel de devotat oamenilor şi scrisului, reuşind deopotrivă să făptuiască şi să scrie foarte mult. La superlativ. A publicat 15 volume. Părintele Dănuţ a precizat că în cea mai mare parte acest deziderat i s-a împlinit în ultimii doi ani, graţie Editurii „Timpul”, din Iaşi. Care a ştiut să preţuiască scrisul adevărat, dincolo de tentaţiile literaturii comerciale. Domnul Pan Izverna îmi spunea că poeziile plus traducerile poetice şi le-a regrupat în volume şi le-a publicat la insistenţa cumnatei lui, Irina Mavrodin.

Profesorul Ion Coja a amintit că Pan Izverna era un medic foarte bun şi ajuta cât putea, i se zicea medicul scriitorilor. Mai ales al celor bătrâni şi nevoiaşi.

Toţi vorbitorii, de altfel, s-au referit la omenia celui de care ne despărţeam trupeşte, despre disponibilitatea lui permanentă de a ajuta. De fapt, era mai mult decât atât, era solicitudine. De atâtea ori se oferea să ajute, ducea oamenii la colegi medici, pricepuţi şi care nu le luau bani. A dus şi femeile de serviciu de la blocuri, le vedea cu probleme de sănătate şi în imposibilitate de a se trata fiind sărace. La fel s-a ocupat şi de o fată, Laura, lumânăreasă la biserică, foarte bolnavă, cu o formă de cancer care s-a metastazat general şi a murit la 29 de ani. O invita şi acasă, unde se bucura de gingăşia doamnei Izverna, o compensaţie pentru faptul că şi-a pierdut mama de foarte mică. Consolarea era o profesiune de credinţă pentru Pan Izverna. Medicina ca terapie nu în ultimul rând sufletească.

Îmi amintea atât de mult de mama. De fapt, a fost primul om care m-a sunat după înmormântarea ei, cu acea voce dulce, inconfundabilă, cu acel graseiat liniştitor. Şi a reuşit ceea ce nu credeam să reuşească în asemenea situaţii cineva: să mă facă să simt consolarea ca pe o mângâiere pe suflet. M-a ajutat foarte mult în perioada de convalescenţă post-partum – da, la propriu, fiindcă de fapt cordonul ombilicat nu se rupe niciodată. Mă bucuram când ne întâlneam, ştia firesc să mă facă să zâmbesc. Şi chiar când mă durea mai tare. Îmi pare rău că nu i-am spus niciodată cât de mult m-a ajutat în primul an fără mama, dar cred că ştia. Făcea parte din vocaţia lui. Vindecătoare.

Dar ajutorarea se manifesta nu doar în domeniul medical, ci şi scriitoricesc. Îşi ajuta colegii cu sfaturi bune. Exigente şi tot atât de credibile, dată fiind persoana care le rostea. Un om al faptelor pe cât era şi al cuvintelor. Se pricepea şi la vorbe, dar nu era un bavard, nicidecum un manierist al conversaţiei, ci un om al comunicării vii, până la comuniune. Era prin excelenţă ceea ce Octavian Paler numea un polemist cordial. El nu ştia ce-i ura, chiar şi când erau în cauză antipatii. Nu putea uita, însă, trădarea şi colaboraţionismul. Pentru că iubea România aşa cum respira. Şi ca un adevărat iubitor de ţară, n-a făcut niciodată paradă nici de naţionalism, nici de patriotism. Erau pentru el un mod de viaţă cotidiană. Îşi iubea ţara prin tot ce făcea. Pe cât de blând şi bun era, pe atât de intransigent când vitupera micimea de caracter şi impostura. Avea un cuvânt inspirat pentru omul de nimic: secătură. O dată mi-a zis că a apărut o nouă boală, băsida. Şi m-a rugat să dau de veste pe blog. Am dat. În ultimii ani îşi instalase internet ca să citească blogurile prietenilor, site-uri culturale şi de ştiri. M-am ruşinat când am auzit că îmi citeşte blogul, pentru vorbele spurcate pe care trebuie să le scriu, uneori.

Îl ştiu de atâta vreme, era atât de bine când îl vedeam. Nu pot crede că nu se va mai întâmpla în viaţa asta. Adesea, ne întâlneam la un supermarket din apropiere, ne opream din cumpărături şi tot vorbeam, şi tot nu mai terminam de vorbit, despre multe şi de toate, şi nu în ultimul rând, politică. Polemizam, nu o dată, deşi aveam aceleaşi opţiuni. Îmi va lipsi şi nu ştiu cum am să pot suporta lipsa, altfel decât rememorând şi închipuindu-l ca apariţie care urmează, undeva în peisajul vecinătăţii noastre.

O dată, într-o seară de vară, aproape de închidere, la acelaşi Mega, de la parterul blocului scriitorilor în care locuia, eu mă pregăteam să plătesc şi el tocmai venea, căuta coli. Coli de scris. Mi-a spus că-i trebuie neapărat, fiindcă trebuie să scrie în noaptea aia, că altfel nu poate să doarmă. M-am mirat că încă scrie de mână – nici măcar la maşină! – i-am spus că nu ştie ce facilităţi îi oferă computerul, el mi-a răspuns că nu-l interesează, fiindcă scrisul e să-l simţi cum îţi iese din mână pe hârtie. Direct.

Vorbitorii de ieri, de la biserică, n-au vorbit mult, ci au spus mult(e). În cuvinte vii, inspirate de cel care era Pan Izverna. Şi va fi mereu.

Părintele Dănuţ a citit o poezie din volumul „Epifaniile poetului şi ale poeziei”, care se termină cu versul că poetul ştie că trebuie să moară ca să intre în eternitate. De fapt, un verset.

Profesorul Coja a spus că Pan Izverna era un om de onoare şi că a onorat condiţia de om. A mai spus, la fel de esenţial, că e o excepţie între scriitori, fiind singurul care a avut doar prieteni printre colegi. Nici nu putea fi altfel.

Pan Izverna l-a îngrijit pe Petre Ţuţea, erau apropiaţi. Era prieten cu doctorul Pavel Chirilă, care l-a îngrijit de asemenea. A cunoscut atâtea personalităţi, ştia atât de multe şi e păcat să se piardă memoria lui. Atât aş fi vrut să scrie memorialistică şi l-am rugat, încă sper să existe măcar câteva evocări prin sertare. Dacă nu, sunt extrem de vinovată, fiindcă ar fi trebuit să-i pun reportofonul în faţă.

În ultimele luni era slăbit, dar nu se lăsa. Se interna periodic şi când revenea, ţinea să iasă la plimbare, la cumpărături. M-am bucurat mult când ne-am întâlnit de Paşti, la Învierea Mică, eram cu inima strânsă fiindcă tocmai fusese din nou internat şi nu ştiam exact starea lui, mă întorceam acasă şi el mergea măcar să-şi facă o cruce şi să schimbe urări cu preoţii. Îi părea rău că nu mai poate participa la toată liturghia. Ajungea când putea. Uneori, chiar şi după ce se termina. Numai să intre în biserică.

Pe urmă, ne-am întâlnit la Mega mică, l-am aşteptat şi l-am condus spre blocul lui, după care m-a condus el înapoi. Intrase să ia îngheţată pentru doamna Izverna. Flori şi îngheţată – combinaţia ideală pentru femeia iubită. Mereu îi lua flori, am mai spus asta şi o repet pentru că el repeta darul. Până şi pe holul de la intrarea în apartamentul lor sunt flori. Multe, superbe. Când am fost şi l-am văzut ultima oară erau crizanteme lila, mari, somptuoase. Iar în casă, albe.

Înainte să iasă ultima dată din spital m-a sunat imperativ să merg să-mi dea cărţi, că se externează a doua zi. Telefonul a fost dureros, avea voce stinsă, îl simţeam extrem de slăbit – dar mai trecuse cu brio prin asta. Noutatea era tonul de capitulare, a medicului care ştie şi nu se minte. Mi-a spus că viaţa lui s-a sfârşit, dar nu-i e frică de moarte. Că vă întâlniţi cu Irinuca, i-am zis. Una la mână, a răspuns. Există Dumnezeu!

Doamna doctor-scriitoare care l-a cunoscut din tinereţe a făcut ieri o mărturisire în biserică, la cuvântul eulogic. A spus că l-a vizitat la Reanimare, unde l-a auzit rostind, cât de tare putea: Există Dumnezeu! Când şi-a revenit şi l-au mutat la Cardiologie, doctoriţa i-a povestit ce a spus. Şi el s-a bucurat că până şi inconştient l-a mărturisit pe Dumnezeu.

La acelaşi telefon în care mi-a spus că nu-i e frică de moarte, a adăugat sentimentul că n-a terminat tot ce avea de făcut. I-am răspuns că dacă fiecare om ar face măcar un strop din ce a făcut el ar fi raiul pe pământ. Era trist, mi-a spus: „M-au părăsit toţi prietenii! Zic că vin, dar nu vin”. Ieri au venit. Şi până la urmă, unii l-au vizitat şi în ultimele zile, acasă. De fapt, cei care n-au venit nu voiau să-l vadă suferind, nu voiau să creadă că se duce. Am găsit justificarea asta. De fapt, recunosc că şi mie mi-a fost extrem de greu să merg să-l văd ştiind că probabil e pentru ultima oară, dar m-am dispreţuit pentru gândul meschin. Era un egoism incalificabil. Să vrei să-ţi rămână în gând aşa cum era când încă avea puteri. Şi să-l laşi să sufere cu sentimentul părăsirii.

A suferit demn şi credincios. A suferit atroce. A vrut să sfârşească acasă, în patul Irinucăi, cu biroul ei în faţă, pe care acum îl folosea dumnealui şi cu privirea pe pozele ei agăţate pe pereţi în locul tablourilor date jos pentru asta. Şi unele vândute pentru existenţă. A fost medic şi scriitor, iar doamna Izverna, cercetător chimist-doctor şi traducător. Vă daţi seama de nivelul pensiilor, că doar n-au fost torţionari sau activişti comunişti ori securişti ca să primească cvadruplu. Mi-a mai zis la telefon că nu mai ştie nimic din actualitatea politică şi i-am răspuns că e foarte bine, fiindcă n-a pierdut nimic. Dăţile trecute când a fost internat se uita la televizorul din rezervă. De data asta nu s-a mai uitat. Nu mai avea importanţă.

Acasă, era răstignit pe acel pat, urma să vină să-i pună perfuzie. „Îmi pare rău că mă vezi aşa”. N-am ştiut ce să-i spun şi am remarcat stativul improvizat, era amuzantă ingeniozitatea, aşa că am găsit un pretext să râd: o coadă de mătură ataşată de o etajeră. Am trăncănit că am şi eu etajeră ca aia. După care i-am zis că putem face rost de un stativ adevărat şi a spus că nu-i nevoie, vorbea profesional. S-a scuzat pentru braţe, erau pline de vânătăi de la perfuzii. Mi-a spus că nu mai au unde să-i găsească vene, că sunt colmatate – a râs stins. Am trăncănit că ar putea să-i pună la picior. A zis că nu vrea. Doar i-am strâns mâna, i-am spus că nu îndrăznesc să-l pup, fiindcă am fost răcită, motiv pentru care şi întârziasem vizita. Motiv real, dar şi pretext de amânare. De parcă amânarea vizitei mele i-ar fi putut amâna sfârşitul. Ştiam că se duce şi ştiam că nu vreau să cred. Şi nu voiam să cred. Dar teama că pleacă fără să apuc să-i onorez invitaţia era mai mare. Nu mi-aş fi putut ierta. Era seară şi ardea o candelă. Ştia că se poate întâmpla oricând. Am trăncănit despre şapca mea, i-am spus că am venit cu alta, fiindcă n-am mai vrut s-o iau pe-aia pe care a numit-o de anarhistă. L-am salutat cu promisiunea că revin. N-am apucat.

Îl vedeam că se stinge şi îmi era dor de el. Mereu îmi va fi.

Preoţii au făcut o derogare, în finalul slujbei au cântat „Hristos a înviat” – împreună cu mirenii – ceea ce se face doar la prohodirile preoţilor şi călugărilor.

Dumnezeu să-l odihnească în splendoarea fiinţei!

Condoleanţe şi tărie doamnei Mioara Izverna!

Ei sunt din România eternă. Mereu vor fi.