Archive for the ‘Lovely ladies’ Category

S-A DUS MĂTUŞA MEA MARTIRĂ, OLIMPIA

Luni 27 Ianuarie 2014

Olimpia 1

Absolut deloc nu exagerez în titlu.

S-a dus subit, pentru că punea prea mult la inimă, pentru că toată viaţa ei a fost pentru ceilalţi, foarte mult, pentru mine, pentru că avea pe umeri o povară insuportabilă, de mult prea mult timp.

Nu mai vreau şi nici nu mai pot să zic nimic altceva, doar atât că nu concep viaţa fără ea.

Era ca şi mama. Şi era cel mai cinstit om. Şi cea mai credincioasă.

IMG_0369

Se enerva uneori, dar asta era din pricina altora. Şi a Sistemului. Nu a blestemat niciodată, deşi ar fi fost atâţia.

Dumnezeu s-o odihnească! Şi să mă ierte. 😥

P.S. Prima poză e dintr-un unghi scurt, de fapt, avea o mână foarte frumoasă. Şi fină. Şi-a distrus-o pentru ceilalţi. 😥

Şi dacă vreţi să vă rugaţi pentru ea, rugaţi-vă pentru Ioana! Numele de botez. De onomastică, şi-a dus la biserică, făcuţi de mâna ei, cartofi de ciocolată. 😥

CE TINERI ŞI FRUMOŞI ERAM!

Duminică 29 Decembrie 2013

Teodora Mares Paduraru www.wowbiz.ro

Foto: wowbiz.ro

Întâmplător am revăzut „Declaraţie de dragoste”.  Cu Teodora Mareş, Adrian Păduraru, Ion Caramitru, Tamara Buciuceanu-Botez, Adela Mărculescu, Constantin Diplan. Regia: Nicolae Corjos. Absolut coios, nu-mi cer scuze în faţa fariseilor.

Nu m-am mişcat din faţa ecranului, am iubit filmul la fel ca atunci când l-am văzut prima dată. Nici acum nu înţeleg cum a driblat cenzura. Pentru că singurul compromis a fost folosirea termenului de tovarăş în câteva scene. În rest, artă. Şi viaţă. Adevărată. Şi chiar subversiune a regimului comunist. Mereu am crezut că tatăl Ioanei a fost, de fapt, deţinut politic.

Ne identificam total cu personajele, a fost filmul românesc al adolescenţei noastre.

L-aş revedea oricând.

Şi chiar nu mă interesează alţii cum sunt. Dacă sunt din generaţia mea ( elevi, studenţi pe atunci) şi spun că nu le-a plăcut, ori mint, ori sunt făcuţi din iască.

Şi nici nu trebuie să fii din generaţia mea ca să-ţi placă un film fără vârstă. O capodoperă, în felul ei. Unic şi inimitabil.

S-AU STINS TITUS MUNTEANU ŞI NAE LĂZĂRESCU

Vineri 20 Decembrie 2013

Titus Munteanu tvr.ro

Foto: tvr.ro

Titus Munteanu era un realizator de televiziune veritabil. Dintre foarte puţinii care mai sunt. S-a dus, discret, la 72 de ani, după o boală grea purtată cu discreţie. Britanicii ar zice că era „one of a kind”.

Nae Lazarescu enational.ro

Foto: enational.ro

Imediat a doua zi, i-a urmat Nae Lăzărescu. Actor de revistă pur-sânge şi care n-avea nici o jenă să-şi afirme vocaţia. Uneori, amară. Era tot de-un leat cu Titus Munteanu şi tot de boală rea a suferit.

Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească!

Profit de ocazie ca să reiterez bucuria şi mulţumirea către Dumnezeu că Alexandru Arşinel trăieşte. Fie ca să-l sărbătorim centenar şi pe Stela Popescu, la fel!

PAN IZVERNA, PE ULTIMUL DRUM, ÎNTR-O ZI CU LUMINĂ DEPLINĂ. „A ONORAT CONDIŢIA DE OM”. IAR PREOŢII I-AU CÂNTAT „HRISTOS A ÎNVIAT”

Miercuri 4 Decembrie 2013

IMG_0361

Se dedică doamnei Mioara Izverna

Ieri a fost înmormântarea domnului Pan Izverna, într-o lumină care apare doar uneori în câte o zi de iarnă ca mesageră a verii eterne. O zi pe care o merita din plin. Cu lumină deplină. Balsam peste suferinţa lui. Cumplită.

Mereu când mă întreb de ce trebuie să sufere oamenii buni îmi amintesc de Hristos.

Pan Izverna – robul numai al lui Dumnezeu, Pantelie Tărăbâc – a fost dintre acei oameni care au făcut foarte mult bine semenilor. A fost şi salvator de animale (am să vă povestesc, într-o zi).

A făcut bine adevărat, adică, necondiţionat. A fost un medic fără de arginţi, misionar, după modelul sfântului lui tutelar, Pantelimon. Şi a făcut medicină la firul ierbii, pentru amărâţi, prin ţară. La ţară. Spunea că asta i-a adus binefacerea de a cunoaşte ţara în cotloanele ei, în locuri neştiute, de o frumuseţe uimitoare. Mi-a povestit că îşi aminteşte de ele când urmăreşte câte o emisiune la „Trinitas” despre preoţi din parohii sărace, clăditori, apostolici, majoritatea lor, foarte tineri şi la început de preoţie, întemeindu-şi familiile în sate depărtate, unele, chiar izolate de lume. Spunea că acolo e adevărata Românie, adevărata preoţie, inima ortodoxiei care ne ţine. Inima mireană.

Aşa era şi el, foarte tânăr medic stagiar. Făcea medicină în astfel de localităţi rămase nealterate şi în comunism, prin ascunzişul lor sălbatic. O făcea cu drag, cu pasiune, cu vie compasiune.

Şi după ce a venit în Bucureşti a continuat să practice medicină misionară. Şi după ce n-a mai lucrat profesional ca medic, pentru a se dedica mai mult scrisului, el tot medic a rămas, tot timpul, până la ultima răsuflare. Ajuta mai mult decât vom putea şti. Fiindcă o făcea ca la evanghelie, fără să se ştie. Dar se afla, pentru că oamenii simţeau nevoia să spună cât bine le-a făcut lor domnul Pan Izverna. Şi vor simţi această recunoştinţă cât vor trăi. Oameni de toate stările, dar mai ales amărâţi. Prieteni, cunoscuţi, simpli oameni. Cu precădere oameni simpli. Se ataşau de el spontan, pentru că simţeau iubirea, bunătatea, generozitatea lui. Dăruirea.

Dăruirea a fost sensul vieţii lui Pan Izverna. De aceea şi părintele Dan Toader, în cuvântul de prohodire, a continuat să-l numească domnul  Pan Izverna. Şi îmi amintesc ce spunea bunica mea, că Domn e numai Dumnezeu. Deci ar trebui să folosim cu grijă acest cuvânt. Părintele Dănuţ a spus că o formă a smereniei creştine e şi discreţia. Iar discreţia l-a caracterizat pe domnul Pan Izverna. Era la antipodul chimvalului sunător.

Reuşea să facă atât de multe, să ajute şi să scrie atât de mult, puternic şi totodată, minuţios. Pentru că le făcea temeinic, aşa ca pentru Dumnezeu. Că ajutând oamenii, el vedea chipul lui Dumnezeu. Şi adesea le dădea jos cununa de spini, iar atunci când ştia că nu se mai poate face nimic medical pentru ei, îi mângâia astfel încât să uite. Să uite că există un hotar între viaţă şi moarte, şi să păşească în gândul că trec de la viaţă la Viaţă.

Era o mână de om, de fapt, o mână de domn, cu energie a dăruirii inepuizabile. Acum rămăsese o părere de umbră, după atâta suferinţă care l-a consumat şi pe care şi-a purtat-o elegant. Vă daţi seama ce înseamnă să fii medic iscusit şi să-ţi petreci agonia? Era credincios practicant. Se spovedea şi se împărtăşea des, la părintele nostru Grigore Mazilescu, preot profesor, un vechi prieten al lui, care îl vizita şi la spital. Şi care e atât de misionar încât s-a ocupat singur de tot parastasul Irinucăi Izverna şi de cel al Irinei Mavrodin, atunci când Pan Izverna nu putea, fiind internat, iar doamna Izverna, fragilă ca o floare. Dar cu sclipire de spirit şi voioşie chiar în suferinţă, aşa cum a fost şi omul dumneaei. În câţiva ani, i-a pierdut pe cei mai dragi, fiica, sora şi soţul ei. O ţine doar puntea, puntea vie, apartenenţa de fiică a Tatălui ceresc şi gândul datoriei faţă de cei care nu-şi mai pot (re)edita şi publica operele. Mioara Izverna însăşi e o traducătoare desăvârşită. Seamănă frapant cu Irina Mavrodin, sora dumneaei.

Îi simt ca pe o familie, am sentimentul unei relaţii de apropiere ca prin rudenie. Domnul Pan Izverna era pentru mine nu doar un prieten mai mare, ci şi un fel de frate patern, pe care nu-l meritam şi care a fost printre privilegiile vieţii mele. Îl situez cu drag şi dor alături de Corneliu Coposu. De fapt, viaţa lui l-a situat alături de mari oameni. Era atât de reconfortant când îl vedeam! El era adevăratul intelectual, omul de rasă, omul între oameni, nu gomoşii aseptici ex-cathedra. Rareori poţi vedea atâta preţuire din partea oamenilor simpli pentru un intelectual, cum vedeam, de exemplu, la florăreasa din faţa bisericii duminicile şi la sărbători. Şi când mă întreba, cu îngrijorare în ochi, ce face Domnul Doctor, de fiecare dată când internările sau afecţiunile de acasă îl împiedicau să vină la biserică. Îngrijorarea din ochii unei femei simple, ca o apă mirată. Acum e tristă fiindcă niciodată nu-l va mai vedea. Nu doar fiindcă nu va mai cumpăra flori de la ea – o făcea adesea, mereu îi ducea acasă doamnei Izverna. Florăreasa pur şi simplu îl îndrăgea. Fiindcă îi inspira afecţiune. Era omul care mereu vorbea cu oamenii, pe lungimea lor de undă. Pe mintea lor. E şi o ţigăncuşă, fiica mai mică a îngrijitoarei de la biserică, pe care o alinta cu dulciuri şi diverse lucruri rămase de la Irinuca, printre care o vestuţă de când era mică. Mă uitam la copilul preşcolar cum i se luminau ochii şi cum se ridica pisiceşte de pe scăunelul din holul bisericii când îl vedea. Şi cum se rupea în figuri, la propriu. Ştii tu ce frumoasă eşti? Îi spunea.

La biserică l-am şi cunoscut. Biserica „Sfânta Parascheva” sau „Sfânta Vineri Nouă”, de pe Şoseaua Titulescu. Mi-a povestit că prima dată când a venit în Bucureşti a locuit în casa parohială. De altfel, părintele Dănuţ a amintit, ieri, că printre ctitorii bisericii se numără şi unchiul lui Pan Izverna, preot care a şi slujit în biserica în care nepotul lui avea să fie prohodit. Au participat scriitori şi medici, colegi, prieteni, învăţăcei.

O doamnă doctor a povestit, în eulogie, că l-a cunoscut în 1967, la un cenaclu select din Bucureşti, Cenaclul Scriitorilor Medici. Şi că de atunci a rămas la fel de devotat oamenilor şi scrisului, reuşind deopotrivă să făptuiască şi să scrie foarte mult. La superlativ. A publicat 15 volume. Părintele Dănuţ a precizat că în cea mai mare parte acest deziderat i s-a împlinit în ultimii doi ani, graţie Editurii „Timpul”, din Iaşi. Care a ştiut să preţuiască scrisul adevărat, dincolo de tentaţiile literaturii comerciale. Domnul Pan Izverna îmi spunea că poeziile plus traducerile poetice şi le-a regrupat în volume şi le-a publicat la insistenţa cumnatei lui, Irina Mavrodin.

Profesorul Ion Coja a amintit că Pan Izverna era un medic foarte bun şi ajuta cât putea, i se zicea medicul scriitorilor. Mai ales al celor bătrâni şi nevoiaşi.

Toţi vorbitorii, de altfel, s-au referit la omenia celui de care ne despărţeam trupeşte, despre disponibilitatea lui permanentă de a ajuta. De fapt, era mai mult decât atât, era solicitudine. De atâtea ori se oferea să ajute, ducea oamenii la colegi medici, pricepuţi şi care nu le luau bani. A dus şi femeile de serviciu de la blocuri, le vedea cu probleme de sănătate şi în imposibilitate de a se trata fiind sărace. La fel s-a ocupat şi de o fată, Laura, lumânăreasă la biserică, foarte bolnavă, cu o formă de cancer care s-a metastazat general şi a murit la 29 de ani. O invita şi acasă, unde se bucura de gingăşia doamnei Izverna, o compensaţie pentru faptul că şi-a pierdut mama de foarte mică. Consolarea era o profesiune de credinţă pentru Pan Izverna. Medicina ca terapie nu în ultimul rând sufletească.

Îmi amintea atât de mult de mama. De fapt, a fost primul om care m-a sunat după înmormântarea ei, cu acea voce dulce, inconfundabilă, cu acel graseiat liniştitor. Şi a reuşit ceea ce nu credeam să reuşească în asemenea situaţii cineva: să mă facă să simt consolarea ca pe o mângâiere pe suflet. M-a ajutat foarte mult în perioada de convalescenţă post-partum – da, la propriu, fiindcă de fapt cordonul ombilicat nu se rupe niciodată. Mă bucuram când ne întâlneam, ştia firesc să mă facă să zâmbesc. Şi chiar când mă durea mai tare. Îmi pare rău că nu i-am spus niciodată cât de mult m-a ajutat în primul an fără mama, dar cred că ştia. Făcea parte din vocaţia lui. Vindecătoare.

Dar ajutorarea se manifesta nu doar în domeniul medical, ci şi scriitoricesc. Îşi ajuta colegii cu sfaturi bune. Exigente şi tot atât de credibile, dată fiind persoana care le rostea. Un om al faptelor pe cât era şi al cuvintelor. Se pricepea şi la vorbe, dar nu era un bavard, nicidecum un manierist al conversaţiei, ci un om al comunicării vii, până la comuniune. Era prin excelenţă ceea ce Octavian Paler numea un polemist cordial. El nu ştia ce-i ura, chiar şi când erau în cauză antipatii. Nu putea uita, însă, trădarea şi colaboraţionismul. Pentru că iubea România aşa cum respira. Şi ca un adevărat iubitor de ţară, n-a făcut niciodată paradă nici de naţionalism, nici de patriotism. Erau pentru el un mod de viaţă cotidiană. Îşi iubea ţara prin tot ce făcea. Pe cât de blând şi bun era, pe atât de intransigent când vitupera micimea de caracter şi impostura. Avea un cuvânt inspirat pentru omul de nimic: secătură. O dată mi-a zis că a apărut o nouă boală, băsida. Şi m-a rugat să dau de veste pe blog. Am dat. În ultimii ani îşi instalase internet ca să citească blogurile prietenilor, site-uri culturale şi de ştiri. M-am ruşinat când am auzit că îmi citeşte blogul, pentru vorbele spurcate pe care trebuie să le scriu, uneori.

Îl ştiu de atâta vreme, era atât de bine când îl vedeam. Nu pot crede că nu se va mai întâmpla în viaţa asta. Adesea, ne întâlneam la un supermarket din apropiere, ne opream din cumpărături şi tot vorbeam, şi tot nu mai terminam de vorbit, despre multe şi de toate, şi nu în ultimul rând, politică. Polemizam, nu o dată, deşi aveam aceleaşi opţiuni. Îmi va lipsi şi nu ştiu cum am să pot suporta lipsa, altfel decât rememorând şi închipuindu-l ca apariţie care urmează, undeva în peisajul vecinătăţii noastre.

O dată, într-o seară de vară, aproape de închidere, la acelaşi Mega, de la parterul blocului scriitorilor în care locuia, eu mă pregăteam să plătesc şi el tocmai venea, căuta coli. Coli de scris. Mi-a spus că-i trebuie neapărat, fiindcă trebuie să scrie în noaptea aia, că altfel nu poate să doarmă. M-am mirat că încă scrie de mână – nici măcar la maşină! – i-am spus că nu ştie ce facilităţi îi oferă computerul, el mi-a răspuns că nu-l interesează, fiindcă scrisul e să-l simţi cum îţi iese din mână pe hârtie. Direct.

Vorbitorii de ieri, de la biserică, n-au vorbit mult, ci au spus mult(e). În cuvinte vii, inspirate de cel care era Pan Izverna. Şi va fi mereu.

Părintele Dănuţ a citit o poezie din volumul „Epifaniile poetului şi ale poeziei”, care se termină cu versul că poetul ştie că trebuie să moară ca să intre în eternitate. De fapt, un verset.

Profesorul Coja a spus că Pan Izverna era un om de onoare şi că a onorat condiţia de om. A mai spus, la fel de esenţial, că e o excepţie între scriitori, fiind singurul care a avut doar prieteni printre colegi. Nici nu putea fi altfel.

Pan Izverna l-a îngrijit pe Petre Ţuţea, erau apropiaţi. Era prieten cu doctorul Pavel Chirilă, care l-a îngrijit de asemenea. A cunoscut atâtea personalităţi, ştia atât de multe şi e păcat să se piardă memoria lui. Atât aş fi vrut să scrie memorialistică şi l-am rugat, încă sper să existe măcar câteva evocări prin sertare. Dacă nu, sunt extrem de vinovată, fiindcă ar fi trebuit să-i pun reportofonul în faţă.

În ultimele luni era slăbit, dar nu se lăsa. Se interna periodic şi când revenea, ţinea să iasă la plimbare, la cumpărături. M-am bucurat mult când ne-am întâlnit de Paşti, la Învierea Mică, eram cu inima strânsă fiindcă tocmai fusese din nou internat şi nu ştiam exact starea lui, mă întorceam acasă şi el mergea măcar să-şi facă o cruce şi să schimbe urări cu preoţii. Îi părea rău că nu mai poate participa la toată liturghia. Ajungea când putea. Uneori, chiar şi după ce se termina. Numai să intre în biserică.

Pe urmă, ne-am întâlnit la Mega mică, l-am aşteptat şi l-am condus spre blocul lui, după care m-a condus el înapoi. Intrase să ia îngheţată pentru doamna Izverna. Flori şi îngheţată – combinaţia ideală pentru femeia iubită. Mereu îi lua flori, am mai spus asta şi o repet pentru că el repeta darul. Până şi pe holul de la intrarea în apartamentul lor sunt flori. Multe, superbe. Când am fost şi l-am văzut ultima oară erau crizanteme lila, mari, somptuoase. Iar în casă, albe.

Înainte să iasă ultima dată din spital m-a sunat imperativ să merg să-mi dea cărţi, că se externează a doua zi. Telefonul a fost dureros, avea voce stinsă, îl simţeam extrem de slăbit – dar mai trecuse cu brio prin asta. Noutatea era tonul de capitulare, a medicului care ştie şi nu se minte. Mi-a spus că viaţa lui s-a sfârşit, dar nu-i e frică de moarte. Că vă întâlniţi cu Irinuca, i-am zis. Una la mână, a răspuns. Există Dumnezeu!

Doamna doctor-scriitoare care l-a cunoscut din tinereţe a făcut ieri o mărturisire în biserică, la cuvântul eulogic. A spus că l-a vizitat la Reanimare, unde l-a auzit rostind, cât de tare putea: Există Dumnezeu! Când şi-a revenit şi l-au mutat la Cardiologie, doctoriţa i-a povestit ce a spus. Şi el s-a bucurat că până şi inconştient l-a mărturisit pe Dumnezeu.

La acelaşi telefon în care mi-a spus că nu-i e frică de moarte, a adăugat sentimentul că n-a terminat tot ce avea de făcut. I-am răspuns că dacă fiecare om ar face măcar un strop din ce a făcut el ar fi raiul pe pământ. Era trist, mi-a spus: „M-au părăsit toţi prietenii! Zic că vin, dar nu vin”. Ieri au venit. Şi până la urmă, unii l-au vizitat şi în ultimele zile, acasă. De fapt, cei care n-au venit nu voiau să-l vadă suferind, nu voiau să creadă că se duce. Am găsit justificarea asta. De fapt, recunosc că şi mie mi-a fost extrem de greu să merg să-l văd ştiind că probabil e pentru ultima oară, dar m-am dispreţuit pentru gândul meschin. Era un egoism incalificabil. Să vrei să-ţi rămână în gând aşa cum era când încă avea puteri. Şi să-l laşi să sufere cu sentimentul părăsirii.

A suferit demn şi credincios. A suferit atroce. A vrut să sfârşească acasă, în patul Irinucăi, cu biroul ei în faţă, pe care acum îl folosea dumnealui şi cu privirea pe pozele ei agăţate pe pereţi în locul tablourilor date jos pentru asta. Şi unele vândute pentru existenţă. A fost medic şi scriitor, iar doamna Izverna, cercetător chimist-doctor şi traducător. Vă daţi seama de nivelul pensiilor, că doar n-au fost torţionari sau activişti comunişti ori securişti ca să primească cvadruplu. Mi-a mai zis la telefon că nu mai ştie nimic din actualitatea politică şi i-am răspuns că e foarte bine, fiindcă n-a pierdut nimic. Dăţile trecute când a fost internat se uita la televizorul din rezervă. De data asta nu s-a mai uitat. Nu mai avea importanţă.

Acasă, era răstignit pe acel pat, urma să vină să-i pună perfuzie. „Îmi pare rău că mă vezi aşa”. N-am ştiut ce să-i spun şi am remarcat stativul improvizat, era amuzantă ingeniozitatea, aşa că am găsit un pretext să râd: o coadă de mătură ataşată de o etajeră. Am trăncănit că am şi eu etajeră ca aia. După care i-am zis că putem face rost de un stativ adevărat şi a spus că nu-i nevoie, vorbea profesional. S-a scuzat pentru braţe, erau pline de vânătăi de la perfuzii. Mi-a spus că nu mai au unde să-i găsească vene, că sunt colmatate – a râs stins. Am trăncănit că ar putea să-i pună la picior. A zis că nu vrea. Doar i-am strâns mâna, i-am spus că nu îndrăznesc să-l pup, fiindcă am fost răcită, motiv pentru care şi întârziasem vizita. Motiv real, dar şi pretext de amânare. De parcă amânarea vizitei mele i-ar fi putut amâna sfârşitul. Ştiam că se duce şi ştiam că nu vreau să cred. Şi nu voiam să cred. Dar teama că pleacă fără să apuc să-i onorez invitaţia era mai mare. Nu mi-aş fi putut ierta. Era seară şi ardea o candelă. Ştia că se poate întâmpla oricând. Am trăncănit despre şapca mea, i-am spus că am venit cu alta, fiindcă n-am mai vrut s-o iau pe-aia pe care a numit-o de anarhistă. L-am salutat cu promisiunea că revin. N-am apucat.

Îl vedeam că se stinge şi îmi era dor de el. Mereu îmi va fi.

Preoţii au făcut o derogare, în finalul slujbei au cântat „Hristos a înviat” – împreună cu mirenii – ceea ce se face doar la prohodirile preoţilor şi călugărilor.

Dumnezeu să-l odihnească în splendoarea fiinţei!

Condoleanţe şi tărie doamnei Mioara Izverna!

Ei sunt din România eternă. Mereu vor fi.

PAN IZVERNA, SCHIŢĂ DE PORTRET

Sâmbătă 23 Noiembrie 2013

Pan Izverna conexiuni.netPan Izverna Anotimpuri ilazu

Foto via conexiuni.net şi ilazu.blogspot.com

De mult timp tot vreau să scriu despre Domnul Doctor, cum îi spune lumea. Toate nimicurile politice m-au împiedicat, fapt pentru care îl rog să mă ierte. Şi din nou îmi amintesc vorba Fericitului Augustin, din De magistro, pe care o cita atât de des C.Noica, în apărarea preocupărilor lui esenţiale: să nu ne ţină în loc nimicul. Şi – vai! – cât ne ţine. Ne ţine cu ţară cu tot. Pe loc-pe loc.

Pan Izverna e o apariţie interbelică în Bucureştiul peste care au trecut atâtea catasfrofe totalitare. Un domn mereu la costum – costume deschise, cum numai domnii purtau cândva, când România era dintre reginele Europei. Şi bineînţeles, cu pălărie. Vara, pălărie de pai. Delicat ridicată în chip de salut. Aşa onorează el oamenii şi readuce în clipă Micul Paris. Uitasem să vă povestesc despre feluritele-i bastoane, dar cred că v-aţi imaginat deja, cei care nu-l cunosc. Iar cei care îl cunosc, sper că-l recunosc în schiţa mea de portret, pe care îndrăznesc să o creionez: cu emoţii, la propriu, de şcolăriţă, fiindcă mi-a spus că ar trebui să scriu o carte de portretistică. Dacă m-aş învrednici, Pan Izverna s-ar afla la loc de cinste. Ca şi  minunuata-i consoartă, doamna Mioara Izverna.

Şi mai că l-aş şantaja, adică, m-aş angaja să o scriu, dacă şi domnia sa ar scrie sau măcar ar înregistra volumul de memorii – de fapt, volumele – inclusiv episodul pe care mi l-a promis, acela cu o mulţime de căţei salvaţi de la moarte.

Om nu mare de stat, dar mare. Şi care, dacă intra în politică nu doar ca observator permanent şi activ, era certamente om de stat. E vorba de credinţă vieţuitoare, integritate şi cultură asumată ca nobleţe de spirit. Cultura intrată în sânge, educaţia curată. Care te învaţă că esenţial e să fii, mereu, om. Omul lui Dumnezeu.

El e un om privat de ce i-a fost dat mai drag, o fiică genială, Uca şi pe care, precum Iov, a condus-o pe ultimul drum, de fapt, pe drumul ultim, spre Dumnezeu. Are aşa o credinţă tare încât crucea durerii şi-o poartă cum respiră. Nu vrea să bruscheze pe nimeni cu suferinţa lui  – ca şi a Creatorului care Şi-a văzut Fiul pe cruce. Încearcă doar să împărtăşească României – că infinit mai bine cunoscută e în Olanda, Franţa sau SUA – din darurile fiicei sale ale cărei ursitoare gemene trebuie să fi fost Rigoarea şi Libertatea. O rigoare liberă de compromisuri şi o libertate riguroasă, adică, riguros administrată pentru sine, tocmai pentru ca roadele genialităţii ei cultivate să fie mai generos împărtăşite. Dar nu e încă, aici şi acum, loc pentru portretul Irinei Diana Izverna-Tarabac. Mai zic doar că avea o poezie a rigorii – ca mama şi ca mătuşa ei, Irina Mavrodin -, aşa cum tatăl său are o rigoare a poeziei, autoimpusă ca să poată domestici şi ordona luxurianţa unei imaginaţii atât de neobosite încât trebuie să-i fie chinuitoare, dacă nu o guvernează. Asta poate şi pentru că a fost născut şi crescut cu vuietul Oltului alături.

O imaginaţie fastuoasă, fără margini şi care probabil îl asaltează neobosit, în aşa fel încât nu-i mai dă vreme şi pentru scrisul memoriilor. Şi e mare păcat, fiindcă se pierde o istorie trăită, are în sipetul memoriei nescrise mărturii excepţionale despre fapte şi personalităţi.

Pan Izverna e o enciclopedie vie, ştie atâtea fapte şi întâmplări din istoria ţării, istorie trăită şi pe care mi-am permis să-l cert că nu a relatat-o memorialistic. E un gen care lipseşte din opera scriitorului inconfundabil şi din păcate, prea puţin preţuit la valoarea imaginaţiei sale galopante. Precum sumedenie de cai care se aleargă nesupus.

E şi un eseist, şi un traducător eminent – ca toată familia, Irina, Mioara, Irinuca. Traducător inclusiv sau mai ales de poezie, ceea ce nu se poate decât dacă eşti tu însuţi poet. Iar Pan Izverna are deopotrivă fibră poetică şi verb de prozator.

Proza-i creşte din sevele misterului cotidian, neştiut şi gata (de) revelat hărăziţilor cu senzori infrarealişti, ca să-l parafrazez pe Mircea Eliade. Un sâmbure dumnezeiesc e în fiecare strop de timp şi ipostază de viaţă. Proza lui Pan Izverna e ca un oficiant la altarul in-continuităţii făpturii cu fiinţa şi a fiinţei cu făptura, o suită de filme ale contiguităţii de palimpsest a creaţiei dumnezeieşti ipostaziate ontologic, biologic şi istoric (chiar speciile se întrepătrund, printr-o empatie continuă). Pan Izverna are darul rar al scrisului ca revelator al simultaneităţii în succesiune, o poveste a istoriei care se se re-găseşte şi se (re)trăieşte în clipă. Probabil că ăsta-i şi secretul Bătrânului Anticar. Toată viaţa din jurul nostru e o mulţime de cărţi nescrise. În aparenţă. Că în esenţă, toate sunt înscrise în Cartea Vieţii, trecute, prezente şi viitoare, una şi aceeaşi, şi totodată, mereu diferită, în veşnica bibliotecă pantocratoare.

Pan Izverna are acces la secretele întrepătrunderii lumilor – spaţiilor şi timpurilor. Pan Izverna e, de altfel, numele de scriitor al doctorului Pandele Tărăbac şi numele Sfântului patron, Pantelimon, pare că i s-a menit ca sens al vieţii tămăduitoare: în calidate de medic, deopotrivă şi scriitor. Şi mai ales, credincios practicant. Că livresc ar fi tot scrisul fără sângele credinţei. Credinţa inundă opera lui Pan Izverna, o vascularizează cu un patos cronic: precum vinul după zbuciumul din strugure, precum sângele dionisiac subţiat în rază apolinică, precum patimile Mântuitorului mărturisitoare de lumină. Iar, la nivelul senzaţiei, ca şoaptele zeului Pan în savorile vinurilor.

M-am referit la poezia lui Pan Izverna, poezie superbă. De toate formele, clasică, atipică, ritmică, fie cu, fie fără rimă, dar mereu cu acel ritm interior al continuităţii irepresibile, din urma spaţiului şi timpului, şi următoare lor. O poezie plină de toată diversitatea vieţii – şi a morţii iluzorii -, o poezie vie, fie că e un rondel al detaliilor delicate, fie un pastel românesc frapant ca o anamneză, fie o baladă, fie un imn, fie orice fel de alcătuire poetică, a cărei artă o stăpâneşte cu ştiinţă. Acea ştiinţă a însufleţirii, fără de care scrisul, oricât de perfect, e natură moartă.

Pan Izverna a scris şi mi-a dăruit foarte multe cărţi. Ultima pe care am citit-o – şi am iubit-o – e volumul de poezie „Anotimpuri Lumi îngropate”, apărut anul trecut la Editura „Timpul” din Iaşi. Dacă ar fi scris doar cartea asta şi e acolo trăire cât pentru vieţi de secole. Poezia lui e o invocaţie la palimpsest. Şi lumi peste lumi se întrevăd, epoci peste epoci.  O singură inimă bate în toate. A Poetului. Poeziile sunt bătăile inimii divulgate.

Cel mai tare inima lui Pan Izverna bate pentru:

ŢARA RĂNITĂ

„O, Doamne, conştiinţa mi-e o rană/şi frică-mi este să nu mor astfel…

Prietenul – iată-l – mi-l aduce speranţa

Dar parcă e mai îndurerat când mă vede/şi mut aproape-mi spune/că i-au rănit conştiinţa…

Pornim să ne oblojim rănile nevăzute/Dar la ce vraci ajungem/aflăm că şi el are o rană-n cuget…

Străbatem toamne colbuite – /cerşetori ai tămăduirii -/ spre un liman bolnav spre care medic abătut/ce nu se poate vindeca pe sine…

Iernile nu mai sunt ale odihnei/ci ale unei zbateri zilnice fără somn/şi noaptea abia de simţim gerul/căci rănile nu ne lasă să mai avem simţire

O, Doamne Ţara ce-ai binecuvântat-o/Te uită e toată o rană enormă…/Trupul ei sfinţit zace la pământ/în aşteptarea luminii din ochiul vindecătorului…

Călcăm pe ulcerele ei jucăm pe plăgile-i sângerânde/o lovim şi o rănim mai tare…

Lâncezim pe trupu-i prăbuşit şi scheletic/aşteptăm aşteptăm şi nu mai vine nimeni…

Doctorul sănătos e departe/şi cei care l-au văzut nu mai sunt/şi astăzi nimeni nu-l cunoaşte şi nu vrea să-l caute…

Şi obidiţii şi netrebnicii cei mai buni cei mai răi/zac în Valea Plângerii şi aşteaptă înmulţirea rănilor…/Şi rănile cresc şi se-ntind/iar în juru-ne bântuie şobolanii şi hienele

Şi Doamne nu văd unul din spiţa celor sănătoşi/fiindcă aceia au fugit cu rănile-n suflet/şi s-au ascuns ca să-şi oblojească rănile/în vizuini

Râurile cară puroiaie şi ploile cad cu lăcuste/dar nu aducem vraciul şi nu lăsăm ţara/să se ridice de la pământ…

Şi toţi vrem ca ţara să se scoale pentru noi/să se vindece singură cum o putea/şi cu viermii pe ea”

LA MULŢI ANI, SCUMPĂ DOAMNĂ!

Miercuri 23 Octombrie 2013

anniversaire-chien-encadrement-tournesols-carte-600-01

Azi e ziua doamnei O., o minunată.

Urările, în poză.

Cu drag!

SIMONA HALEP: SÂNI MICI, VICTORII MARI :)

Luni 21 Octombrie 2013

Simona Halep after gsp.ro

Simona Halep a avut un an grozav, a urcat fulminant, iar ieri a câştigat turneul de la Moscova.

Campioana din Constanţa a făcut salturi mari şi rapide pe scala performanţei. De când s-a făcut amazoană, în ciuda fanilor care o implorau să n-o facă. 🙂

Serios, Simona Halep e un exemplu de femeie determinată să-şi urmeze vocaţia, în cazul ei, tenisul. Pentru care a făcut exact pe dos decât fac femeile disperate să cucerească artificial şi pentru care îşi bagă silicoane, care mai de care mai dolofane, cum a făcut Nicoleta Luciu, care era oricum atât de frumoasă încât n-avea nevoie de două kile agăţate de piept – singură a declarat că atâta cântăresc silicoanele longlife, plantate după ce a născut tripleţii. Dar, treaba ei! N-are importanţă că mie mi se pare extrem de stupidă chestia-asta cu botox-ul, silicoanele şi alte plastii ca liftinguri ori liposucţii (care pot fi şi letale, prin pericolul de embolie, cum s-a şi întâmplat în mai multe cazuri), fiecare e (încă) liber să decidă ce vrea.

Simona Halep before gsp.ro

Foto 1,2 via http://www.gsp.ro

Simona Halep a decis să-şi micşoreze drastic sânii care îi stăteau ca două pietre de moară în calea performanţei sportive. La propriu. Acum arată armonios şi joacă neincomodată. Iar cine o iubeşte, o iubeşte pentru ea.

Felicitări şi succes în continuare! Îi urez mult de tot s-o bată pe Serena Williams! Un motiv să ieşim în stradă cu şampanie şi să desfacem sticlele cu dopurile spre maşina lui Daniel Barbu. 😛

EUGENIA VODĂ CERE INTERZICEREA PUBLICITĂŢII ILEGALE PENTRU CRIMA DE LA ROŞIA MONTANĂ

Marți 15 Octombrie 2013

Eugenia Voda tvr.ro

Foto: tvr.ro

Eugenia Vodă a trimis CNA următoarea scrisoare deschisă:

De ce e „bun pentru România” un Lac Otrăvit, mai mare decît Monaco?

Am citit că pe marginea subiectului Rosia Montană s-au strîns la CNA, în ultimele luni, în jur de 2000 (două mii!) de „sesizări, plîngeri, reclamaţii”. Şi totuşi, incredibil, acest subiect major, de interes naţional, nu a încăput pînă acum pe ordinea de zi a nici unei şedinţe a dumneavoastră.

Prin prezenta scrisoare deschisă – pe care o puteţi înregistra şi ca pe o „plîngere deschisă” – solicit membrilor CNA stoparea imediată şi totală a reclamelor legate de Roşia Montană, care au invadat audiovizualul românesc.

Aceste reclame contravin dispoziţiilor legale privind informarea corectă a publicului. Pînă şi la reclamele unor medicamente care se eliberează fără reţetă, privitorul e avertizat obligatoriu: „Citiţi cu atenţie prospectul”. Pe cînd la reclamele aşa-zisului „minerit modern”, nu! El e „BUN PENTRU ROMÂNIA”, se repetă în diverse feluri, pe mai toate canalele, în neştire, însoţit de somaţia „Spune Da mineritului!”, ca într-un fel de referendum privat, al unui stat în stat! Iar pe internet, de mii de ori, pe orice ai da click, orice ai căuta – un film, un autor, un bilet de avion, o reţetă de bucătărie, orice -, ţi se înfige în ochi, zbang!, „Spune Da mineritului!”… Într-un fel, e de înţeles: pe seceta asta, nici banii RMGC nu au miros. Şi totuşi, cînd e vorba de un subiect care a răvăşit România, şi care e încă în dezbatere naţională, nu credeţi că aţi putea găsi modalitatea legală de a stopa tot acest veritabil dezmăţ publicitar, generator de confuzie? Am văzut, în arhiva CNA-ului, că în 2009, după multiple tergiversări, a fost interzisă o campanie publicitară RMGC, pe aceeaşi temă, pentru că vehicula sume inexacte (cu care ni se povestea, în reclame, cîte şi mai cîte am fi putut noi face!). Vi se pare că enunţul „bun pentru România” e mai puţin inexact decît o simplă cifră? Vi se pare că, de la acea campanie care – o spunea atunci o voce a CNA-ului – „dezinformează şi manipulează, spune mari neadevăruri”, s-a schimbat ceva? Aceste noi reclame contravin Codului de practică în publicitate ( art 1.3, potrivit căruia „comunicarea trebuie să evite orice afirmaţie sau reprezentare care ar putea înşela consumatorii, inclusiv prin omisiune, sugerare, ambiguitate ori exagerare”; sau art. 5.1, potrivit căruia „anunţatorul trebuie să fie în măsură să probeze veridicitatea datelor, descrierilor, afirmaţiilor folosite în comunicare”). Toată această campanie încalcă şi art.114 din Decizia nr 187 privind Codul de reglemetare a conţinutului audiovizual (nu mai invoc şi alte articole, pentru că, desigur, CNA-ul ar putea găsi rapid argumentaţia juridică pentru o hotărîre dreaptă, cu condiţia să vrea!). Şi, pentru credibilitatea instituţiei dumneavoastră în ochii opiniei publice, ar fi bine să vrea! Cred că CNA-ul ar trebui să merite să fie perceput nu ca o sumă de funcţionari care distribuie licenţe şi sancţiuni, mereu atenţi la recomandările celor care i-au recomandat acolo, şi cu atît mai puţin ca un spaţiu al unor sinecuri, ci ca un for intelectual, al unor conştiinţe independente, arse de dorul sănătăţii audiovizualului românesc…

Se ştie, un bun mercenar al publicităţii poate face credibil absolut orice mesaj; el poate să ne convingă şi de raportul dintre fericire şi soda caustică, şi de efectul razelor de lună asupra galoşilor de gumă; nu degeaba a avut atîta succes titlul: „Nu-i spuneţi mamei mele că lucrez în publicitate, ea crede că sunt pianist într-un bordel!”… „Bun pentru România”? De ce am crede nişte oameni de pe stradă, culeşi din toată ţara, cu oraşul scris pe ecran, care ne spun, implicit şi explicit, că proiectul „e bun”, şi nu am crede, în schimb, PROFESIONIŞTII acestei ţări (geologi, chimişti, economişti, arhitecţi) care ne spun – e drept că mult mai rar, şi nu în spaţiile publicitare – că NU e deloc bun?! Printre altele, toată această lungă poveste, „Roşia Montană”, e un exemplu de umilire publică a profesioniştilor, care nu au un cuvînt hotărîtor şi limede de spus, acoperiţi fiind de hărmălaia politicienilor şi de tradiţionalele cozi de topor.

În economie, ca şi în medicină, primul principiu care ar trebui să funcţioneze ar fi: în primul rînd să nu faci rău. Dacă românul neinformat ar citi „prospectul” s-ar îngrozi: cine ar mai lua un medicament dacă ar afla că, la capătul unui tratament paliativ, s-ar trezi, în proporţie de 100%, cu o uriaşă tumoră malignă pe faţă? Şi ce altceva decît o tumoră pe faţa României ar fi acel lac otrăvit uriaş, mai mare decît Monaco, rămas în Apuseni în urma exploatării? Cu siguranţă că nu poţi fi decît solidar cu minerii din Roşia Montană şi cu problema de fond: ei au dreptul la muncă şi dreptul la demnitate, la fel cum au – sau ar trebui să aibă – şi oamenii din Delta Dunării, şi din Bucovina, şi de oriunde din România. Dar aceşti „roşieni”, aflaţi în epicentrul unei situaţii conflictuale, sunt azi în situaţia de a nu mai vedea pădurea din cauza copacilor. Dacă ar citi cu atenţie „prospectul”, şi dacă l-ar înţelege la dimensiunile lui de perspectivă, aceşti oameni ar respinge, ei înşişi, mutilarea ţării lor. „Ţara moţilor”, aşa se chema impresionantul documentar despre Apuseni, al lui Paul Călinescu, premiat, în 1939, la Veneţia… Dacă vrei să salvezi ce e frumos în ţara ta, nu înseamnă că eşti păşunist, nu înseamnă că eşti eco-anarhist, nu înseamnă că vrei să vezi Apusenii plini de „Fefelegi” şi de ciobani Ghiţă care caută o reţea de socializare în pustie, nu înseamnă nici că vrei să reduci România la o „grădină botanică” (deşi, la rigoare, e de preferat să fii sărac într-o grădină botanică, decît sărac într-un mediu toxic)! Nu înseamnă că nu ţi-ai dori o ţară civilizată, cu industrii puternice, nu înseamnă că nu întorci capul de cîte ori treci, de pildă, prin Drumul Taberei, pe lîngă un maidan de pe care tot nişte „investitori” au ras Tricodava, cîndva o fabrică faimoasă, sau că nu ţi se strînge inima cînd vezi, la televizor, dinamitarea unui furnal de uzină părăsită… Pentru că toate au însemnat oameni, ani, viaţă, sacrificii, pe altarul unei false industrializări; toate sunt ca un spectru al Eşecului, care nu ne dă pace…

Să compari Roşia Montană, acest proiect industrial faraonic, care riscă să ne urîţească şi să ne îmbolnăvească Transilvania, cu succesul autohton al unei celebre uzine de automobile, e aberant! Să spui că un refuz al acestei investiţii e un semnal negativ pentru investitori, e la fel de aberant. Investitorii nu sunt nişte sperioase domnişoare de pension; Dumnezeul lor e unul singur: Profitul. Faptul că România refuză să-şi desfigureze o zonă istorică, cu cea mai veche atestare documentară, faptul că refuză să înlocuiască un paradis natural cu acea baltă cianurată mai mare decît Monaco, nu ar pune pe nimeni pe fugă, dimpotrivă! Ceea ce contează mai mult, pentru investitori, e să fim o ţară corectă, fără şpagă, fără loc fruntaş în topul comisioanelor ilicite, şi cu o legislaţie coerentă. Iar uneori, pentru „imaginea României”, e mult mai important un rest de demnitate, decît gramele de aur pe cap de locuitor!

Am auzit şi văzut, la televizor, reprezentanţi RMGC, ca nişte mutanţi ai patriotismului, cu figuri inocente şi cu un discurs obsesiv, gen „bun pentru România”; dar cînd vine vorba de slalomul printre ilegalităţi, cu care a început ceea ce s-ar putea chema „lungul drum al Roşiei către moarte”, „şeful” îl ia în braţe pe „eu sunt mic nu ştiu nimic”, eu sunt „nou”, eu sunt venit „după”!

Un impact economic minor şi tranzitoriu nu justifică, în nici un fel, desfigurarea feţei României, cu grave consecinţe asupra „subconştientului nostru colectiv”. Pentru că una e să ştii că ai o ţară cu frumoşii Apuseni care ascund o comoară, la care poate vei ajunge o dată (va veni şi timpul să o accesăm, dar nu aşa şi nu acum, ci mai inteligent, mai sofisticat, mai puţin invaziv şi mai profitabil pentru economia naţională), şi alta e să ştii că avem acolo, vorba lui Daneliuc, într-un interviu, O BALTĂ! Doar că, spre deosebire de Daneliuc, şi în ciuda tuturor aparenţelor, eu nu cred că „preocuparea principală a românului e grătarul cu mici”! Şi cred că toţi aceşti politicieni, parcă ieşiţi din mantaua unui Ed Wood al marilor dezastre, se joacă, de fapt, cu focul; din inconştienţă sau respectînd savante strategii de manipulare a mulţimii, ei subestimează ceea ce se cheamă iubirea pentru Transilvania!

Pentru că una e să desfăşori un asemenea şantier în deşertul australian, sau lîngă Polul Nord, sau în fundul Africii, şi cu totul altceva e să-l trînteşti în inima istorică a unei ţări, cu consecinţe dezastruoase pentru întreaga zonă. Am făcut ocolul lumii, dar nicăieri n-am văzut să se laude cineva cu vreun lac cianurat, nici cu gropi de gunoi performante! (pentru asta ar fi trebuit să fac excursia organizată pentru anumiţi ziarişti, de RMGC, în Noua Zeelandă!). Oricît de modernă sau de cochetă ar fi o exploatare industrială, rezultatul e unul singur: urît! Îşi poate imagina, cineva, un asemenea proiect industrial devastator, pe valea Loirei, sau în Toscana? „Apusenii sunt mai frumoşi decît Toscana”, am citit într-un articol al unui turist britanic, şocat că o exploatare industrială vrea să-i distrugă (dacă n-o fi fost un agent sorosian, plătit gras ca să ne împedice să prosperăm)! Am văzut şi că există avocaţi ai diavolului, care se dau de ceasul morţii, cum o să plătim noi sume uriaşe RMGC-ului! Nici o instanţă de pe glob nu ar putea acuza o ţară pentru că îşi apără identitatea şi avuţia naţională. Dimpotrivă, populaţia României ar putea cere daune morale, pentru că a fost dezinformată şi tocată publicitar agresiv, în tot acest timp! Posibilelor „presiuni politice transoceanice”, în favoarea acestui proiect economic de proporţii monstruoase, dar deosebit de interesant pentru conturile unora, li s-ar putea răspunde, „Vade retro!”, în afaceri se mai şi pierde! Ar putea fi invocat şi scandalul recent, pornit de la Washington, dar cu ecouri în întreaga Americă, percutat şi la Casa Albă, legat de o serie de morminte de eroi, găsite în neregulă, în Cimitirul Arlington! Or, proiectul RMGC ne dărîmă biserici şi ne distruge cimitire, lăsînd în urmă un Lac Mort mai mare şi decît Central Park! (Vorba unui umorist, ne-eco-anarhist, „Munţii noştri aur poartă, să nu-i facem Mare Moartă!”)… Apropo, Central Park e vizitat, anual, de 25 de milioane de turişti. Cîţi turişti ar mai fi amatori să viziteze Apusenii, cu o zonă toxică, secătuită, şi cu un Lac Mort băltind ameninţător, apărat, ni se spune, de „cel mai sigur baraj din lume”, care „zice mamă, zice tată, zice ţară adorată”? Am mai auzit şi varianta vitează că, în cazul exploatării, statul nostru va controla atent tot ce se va găsi acolo… In orice afacere, patronul, cel care dă banii, e cel care deţine controlul, restul e pură fantezie; e greu de imaginat cum un stat care n-a reuşit să controleze nici măcar legalitatea unor contracte, va reuşi să controleze compoziţia fină a unor minereuri. Am mai auzit şi varianta că „aurul va rămîne acasă”: deci le asigurăm investitorilor şi vînzarea mărfii, iar noi ne cumpărăm propriul aur – asta da afacere! Am mai auzit şi asigurări politicianiste că proiectul actual e unul nou, care nu seamănă cu cel vechi, şi am auzit mai ales că „vom renegocia”! Domnilor şi doamnelor, nu mai negociaţi şi renegociaţi degeaba! Inima României nu e negociabilă!

Intr-adevăr, trebuie să ai o inimă de plumb, şi un nume predestinat, PLUMB, ca să poţi vorbi, şi încă în calitate de „ministru al mediului”, e drept, cu o limbă de lemn, despre „maximizarea beneficiilor de mediu aduse de proiectul RMGC”!!! Principalul beneficiu fiind, desigur, acel imens iaz (nu iad?) de decantare, „reecologizat”, care va aduna tot gunoiul (gestiunea reziduurilor miniere, dacă preferaţi). Tot prin absurd: dacă acel gunoi nu e toxic, aşa cum ni se spune, atunci el ar putea fi deversat în Marea Neagră? Sau, tot prin absurd, dacă ar fi încărcat în sute de mii de containere, ar exista un loc de pe lumea asta care ar primi acel gunoi prietenos? Şi dacă da, cît ar costa ca să-l primească? Nu cumva ar fi mult mai mult decît firfiricii-mizilic cîştigaţi din toată afacerea?

Am dat clik pe „Auri sacra fames” (e de prisos să mai spun că şi aici a apărut, zbang!, „Spune DA mineritului”!), „blestemata foame de aur, la cîte ticăloşii nu i-ai împins tu pe oameni”, de la Vergiliu încoace… Stupefiant e că, de azi-mîine două decenii, această „corporaţie”, investind masiv în publicitate şi în teatrul de amatori local, miluind în dreapta şi-n stînga, avansează ca un tanc pus pe pilot automat, implacabil, centimetru cu centimetru, în ciuda întregii agitaţii şi a tuturor „plîngerilor” din jur! Cred că aşa au venit multe catastrofe în istorie. O temă care s-ar putea discuta ar fi adaptarea la actualitate a conceptului de „crimă împotriva umanităţii”… Natura înseamnă Viaţă, natura nu are glas ca să se apere singură, natura are, şi în secolul nostru, misterul şi imprevizibilul ei. Există situaţii în care natura a fost distrusă, dar în beneficiul oamenilor, pentru mii de ani. În cazul Rosia Montană e vorba de o agresiune violentă şi masivă, pe termen scurt, şi care ne lasă, pentru mii de ani, cu un lac cianurat, stresant pentru o întreagă populaţie civilă din zonă, care e pusă în pericol, în urma unor acte fie iniţiate, fie încurajate, fie doar tolerate de autorităţi…

Un mare scriitor, Camus, spunea: „Singura solidaritate umană indiscutabilă e solidaritatea în faţa morţii”. Ca o solidaritate în faţa morţii se explică faptul că protestele împotriva distrugerii Apusenilor au reunit români şi unguri, tineri şi bătrîni, hipsteri şi preoţi, de toate confesiunile, fotbalişti şi academicieni… Toţi nu pot decît să spere că votul din Parlament va fi unul deschis, la vedere, nominal; corect ar fi ca fiecare votant să-şi asume, în faţa naţiunii şi a istoriei, responsabilitatea opţiunii sale, ca să nu existe sentimentul difuz şi apăsător că „toată lumea e de vină”. Am auzit şi varianta că „dacă votul e politic, proiectul nu va trece”. Cred că e exact invers.

Oricum, în momentul votului, fiecare parlamentar să-şi imagineze cum s-ar simţi dacă, în viitor, ar fi obligat de viaţă (sau pe viaţă) să-şi ducă zilele în localitatea numită Piatra Albă (creaţie RMGC), pe malul Lacului-Mort-mai-mare-decît Monaco, şi să respire praful ridicat de vînt de pe întinderile de piatră golaşă… Şi totul, străjuit de o pancartă, pe care să fie scris, negru pe alb, sau gri pe gri: „AICI A FOST AURUL DUMNEAVOASTRĂ! NOROC BUN!”

…Iată de ce, aşadar, solicit CNA-ului să stopeze orice publicitate comercială pe marginea acestui subiect dureros. Sau să impună mesajul corect, cum ar fi: Spune Da locurilor de muncă la Roşia Montană, dar spune NU unui lac otrăvit mai mare decît Monaco! Spune Da mineritului modern în Apuseni, dar spune NU unui proiect industrial de suprafaţă, cu efect distrugător!…

Cu tristeţe şi cu speranţă,

Eugenia Vodă

Sursa:http://www.cotidianul.ro/de-ce-e-bun-pentru-romania-un-lac-otravit-mai-mare-decit-monaco-224357/

Notă: În spatele firmei canadiene Gabriel Resources, care deţine peste 80% din acţiunile Roşia Montană Gold Corporation, se regăsesc nume mari din business-ul mondial, precum John Paulson, Beny Steinmetz şi Thomas Kaplan, care au investit sute de milioane de dolari în proiectul minier din Apuseni”. Continuarea: http://www.mediafax.ro/economic/dosar-cine-sunt-marii-miliardari-ai-lumii-actionari-la-gabriel-resources-8674229

De-aia se dădea Ponta de ceasul morţii că speriem investitorii străini. 😛

ANGELA MOLDOVAN

Duminică 13 Octombrie 2013

Video de SuperCristy68

Cântecul Angelei Moldovan e unul din primele lucruri pe care mi le amintesc din copilărie.

Dumnezeu s-o odihnească!

P.S. Oameni ca ea sunt memoria Basarabiei române. Din păcate, memorie. Dar memoria rămâne vie chiar şi după ce trecem dincolo. Ea face parte din suflet.

JIGODIILE MAFIEI HINGHEREŞTI

Duminică 13 Octombrie 2013

Nu vă dau coordonatele din motive evidente.

Într-un cimitir din Bucureşti, foarte mare, frumos, foarte bine întreţinut şi foarte bine păzit, sunt – mai precis, erau – mai mulţi căţei. Luaţi de suflet. Blânzi, jucăuşi când se trezesc, în rest, într-o lungă siestă.

Azi am fost şi nu i-am mai văzut, şi am văzut uşa deschisă la curtea în care e ţarcul lor. Am întrebat paznicii unde sunt, au lăsat nasul în pământ.

N-avea sens să mai dau şi eu cu ei de pământ, să le imput că n-au fost în stare să oprească hingherii – poate nici nu era echipa de azi în tură când s-a întâmplat. Oricum, toţi, din toate numeroasele ture, îi iubesc şi probabil că au fost neglijenţi având în vedere că sunt căţei blânzi, care nu fac probleme nimănui, deci, erau lăsaţi de multe ori liberi prin cimitir. Nimeni, absolut nimeni nu s-a plâns vreodată cu privire la ei, că n-ar fi avut de ce. Vin oameni cu căţei la lesă, nu s-au încăierat vreodată, dimpotrivă, s-au jucat. „Maidanezii” au fost, uneori, atacaţi la ei acasă de către nişte piticanii cu stăpâni, dar nu s-au pretat.

Veneau în bloc la mormântul nostru, se hârjoneau prin jurul meu şi uneori, beau apă din vasele pentru flori. S-a întâmplat şi să-i găsesc acolo – de ce m-aş fi mirat? – toţi ai noştri ale căror rămăşiţe pământeşti sunt dedesubt iubeau animalele – şi cred că acolo, sus, sunt înconjuraţi de îngeraşii noştri.

Uneori, lipsea câte unul şi o întrebam pe îngrijitoarea care e mama lor ce s-a întâmplat. De regulă, absentul era doar culcat sau plecat să se hârjonească în iarbă. Periodic, însă, toţi căţeii adoptaţi de cimitir – cu acordul şefului, iubitor şi el de animale – au fost furaţi, unul câte unul, de hingheri, după care, îngrijitoarea alerga la sanchi-adăpostul primăriei  şi-i mituia – din salariul ei amărât, cu câte 100 de lei ca să-i dea căţelul sau căţeluşa înapoi. Printre altele, asta fac hingherii. Şi de ce n-ar face-o, dacă au exemplu de sus, de sus de tot, cu şantajul? Deci, biata de ea, şi-a răscumpărat căţeii de nenumărate ori. Sterilizaţi, alea-alea.

Acum, i-au umflat pe toţi. Trei băieţi şi o fată. Băieţii sunt mai mari, dar toţi tineri, sănătoşi. Fetiţa e puică, sănătoasă şi ea, o sârmoasă deşirată şi nebună. De ce i-au luat hingherii? Imediat după ce s-a votat abominabila.

Mami a căţeilor de la cimitir – o femeie în putere, înaltă, cu o frumuseţe frustă şi picioare lungi, strunjite de muncă – când a prins de veste, a alergat imediat la sanchi-adăpostul primăriei, a rezolvat – nu putea, săraca, din bietul ei venit să-i „răscumpere” pe toţi, dar a fost ajutată – şi n-a putut să-i ia, fiindcă n-a avut maşină. Până face rost, plăteşte „cazarea”.  👿 Şi o şantajează că-i „eutanasiază”. Cu ranga, cum se obişnuieşte. Unii mai sadici o ameninţă că-i jupoaie de vii, fiindcă aşa e mai prelucrabilă blana. 👿

Ăştia, totuşi, sunt „cumsecade”, se mulţumesc cu mita. Alţii sunt sadici la propriu, bat oameni care vin să adopte şi ucid animale, după ce le înfometează până la schelete, în timp ce ei îşi umflă burţile: pentru că ştiu că nu suportă consecinţele.

Ce-ar merita jigodiile care au votat legea?

P.S. Notă maximă pentru Andrei Chiliman, nu se pretează. În alte sectoare, e jale! 😯 😥

UPDATE. Mami a căţeilor are şi doi copii bipezi, adolescenţi, înalţi, frumoşi, un băiat şi o fată. Asta ca să-şi muşte limba cine se pregătea să bage placa imbecilă a contrapunerii oamenilor cu animalele, a copiilor, cu căţeii. Nu există echipă mai frumoasă, familie mai completă decât cea care are deopotrivă copii bipezi şi patrupezi. Unii nu pot avea bipezi. Dar la asta nu se gândesc acuzatorii grobieni. Şi să mai ştiţi că raiul pe pământ e o familie cu copii bipezi şi patrupezi adoptaţi deopotrivă.

CĂTRE CRIN ANTONESCU ŞI TOŢI DECIDENŢII: OPRIŢI MASACRAREA CĂŢEILOR, REVOCAŢI LEGEA ABOMINABILĂ, ROMÂNIA ARE CHIPUL BARBARIEI! PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU, ASCULTAŢI ATENT VOCEA ALEGĂTORILOR DEZINTERESAŢI!

Marți 8 Octombrie 2013

killers2

Foto:http://xnici.wordpress.com/2013/10/05/they-are-the-beasts-who-started-the-massacre-of-stray-dogs-in-romania/

Băsiştii şi-au promovat legea criminală cu mâna USL. LEGEA CRUZIMII ASUPRA ANIMALELOR. S-a şi uitat că proiectul a aparţinut PD-L. USL decontează. Mai precis, Crin Antonescu. Se vede şi din montajul foto de mai sus, al unei persoane de bună credinţă, reprezentativă pentru cei care au făcut campanie neobosită pentru USL, printre altele, pentru că USL s-a opus proiectului PD-L de decimare a căţeilor străzii.

Era previzibil şi am avertizat că nelegiuirea de lege a exterminării căţeilor va accentua periculos valul nihilist şi anarhic care străbate (şi) România, ca reacţie de respingere integrală a clasei politice. Din neîncredere şi scârbă cronică faţă de ea. Am mai avertizat că iubitorii de animale sunt o categorie puternică, dinamică, extrem de motivată şi numeroasă. Oana Pellea spunea când cu masacrarea căluţilor de la Letea că dacă nu din convingere, măcar din interes electoral ar trebui ca politicienii să facă în aşa fel încât să-şi atragă iubitorii de animăluţe. Aş adăuga: sau măcar să nu şi-i ostilizeze. Sunt importanţi la alegeri şi dacă îţi atragi adversitatea lor, dezastru electoral scrie pe fruntea ta.

USL a dovedit o prostie colosală, cu consecinţe electorale drastice, în momentul în care deputaţii PSD şi nu puţini ai PNL au votat masacrarea căţeilor cot la cot cu PD-L. Am scris la vremea aceea că votanţii nelegiuirii din USL şi-au negat poziţia anterioară, prin care s-au opus iniţiavei băsiste criminale în fruntea căreia s-a situat Udrea, dovadă că atunci „ai noştri” au făcut-o doar electoral, ca să ne păcălească, iar ulterior să ne batjocorească transpartinic. Ponoasele le trage USL, fiindcă USL e la guvernare. Nu şi la putere, dar asta, din prostie. Prostia doare, totuşi, adică, se plăteşte electoral.

Cea mai mare prostie a făcut-o Crin Antonescu, atunci când s-a pronunţat aberant, împotriva propriilor convingeri şi interese, afirmând că „soluţia lui Băsescu e mai logică”. Soluţia finală! 😯 Nu mi-a venit să cred că a zis-o Crin Antonescu, tătic şi de animale, care a ratat o ocazie colosală de a tăcea, mai ales că s-a întâmplat chiar în preziua trezirii lui din pumni. El a teoretizat stupid, într-o problemă în care e(ra) vorba de viaţă şi de moarte. De parcă ar fi interesat pe cineva peroraţiile pe teme de logică abstractă, un obicei prost pe care îl are liderul liberal în perioadele lui neinspirate, ca să nu le zic, de absenţă din peisajul realităţii concrete. La foarte scurt timp după acea afirmaţie neavenită, Crin Antonescu a ieşit din perioada de letargie care putea deveni sinucigaşă. S-a pronunţat pentru salvarea Roşiei Montane. Numai că neîncrederea în el a fost indusă şi riscă să se cronicizeze, dacă nu face un act decisiv, salvator pentru căţei. Dacă opreşte masacrul, aşa va fi ţinut minte. În caz contrar, alegătorii îşi vor aminti că a fost complice la crimă, chiar dacă nu a votat-o. N-a respins-o. Dacă o respingea, legea nu se vota, aşa cum nu se va vota nici masacrarea Roşiei Montane. Să salvăm ce se mai poate salva!

Fac apel la Crin Antonescu să oprească masacrarea căţeilor, să-şi repare eroarea cu consecinţe criminale, printr-un apel public şi printr-o iniţiativă legislativă de revocare a legii cruzimii împotriva animalelor. Pentru că asta este.

Priviţi şi vă îngroziţi! Priviţi şi dormiţi liniştiţi! Cei cu inima să aibă grijă, că riscă să li se oprească. Aici:

http://xnici.wordpress.com/2013/09/30/bleeding-romania-the-truth-about-stray-dogs-from-romania/

Blogul îi aparţine unei persoane care militează neobosit pentru viaţă, pentru viaţa şi protejarea celor neajutoraţi – animăluţe, copii, dizabilitaţi, abuzaţi, etc. Mergeţi şi vedeţi, neapărat citiţi şi comentariile postate din ţară şi de peste hotare! Neapărat politicienii trebuie să ia act de crunta realitate. Că se anunţă pentru ei la fel de cruntă electoral pe cât de atroce e suferinţa căţeilor, chinuiţi diabolic, torturaţi abominabil, ucişi inuman. 👿 😥

V-am dat link la imaginile atrocităţii, imagini ale torturii asupra căţeilor, tortură care era previzibilă. Am avertizat că legea serveşte mafia hingherească, fiindcă doar sterilizarea sistematică rezolvă problema căţeilor străzii, pe când uciderea lor nu face decât să favorizeze perpetuarea problemei, în beneficiul crematoriilor, achiziţiilor fictive de substanţe pentru eutanasiere, etc. Am avertizat că medicii veterinari vor refuza să participe la masacru. Legea, de altfel, prevede „eutanasierea” în chinuri. Am avertizat că vor fi prinşi doar cei blânzi, cei creduli. Aşa se întâmplă. Ştiţi că unii sunt jupuiţi de vii? Alţii, spânzuraţi, dezmembraţi, torturaţi ca Iisus pe cruce? Şi pe Drumul Crucii. Nu-i absolut nici o blasfemie şi Părintele Patriarh ar fi trebuit să ştie că animalele sunt mai vechi decât oamenii şi că era o lume perfectă, care nu i-a greşit lui Dumnezeu. Şi că în Rai lupii şi mieii sunt din nou ca-n Ziua Creaţiei. Putea măcar să tacă, fiindcă prin vorba prea nefericită a Preafericirii Sale a aruncat blamul asupra întregii Biserici Ortodoxe, în mod nedrept, pentru că imensa majoritate a credincioşilor şi cei mai mulţi preoţi sunt pentru viaţă, sunt împotriva torturii, privesc lumea prin prisma creaţiei divine. Masacrarea căţeilor e o lucrare a diavolului, un afront adus Creatorului.

Opriţi masacrul! Revocaţi legea! Gândiţi o lege bună, că de-aia aţi fost aleşi!

Vă implor ca om şi vă somez ca alegător: OPRIŢI CRUZIMEA ASUPRA ANIMALELOR!

P.S. În continuare, redau comentariul meu de la postarea cu „panoul criminalilor” de pe blogul „xnici”:

Exagerezi cu privire la Crin Antonescu (care-i alternativa?). NU Senatul a votat legea, ci Camera Deputaţilor! În locul lui Antonescu era potrivită faţa lui Dan Voiculescu, care a ordonat campania criminală a Antenei 3 pentru exterminarea căţeilor (o campanie mai veche şi intensificată paroxistic până la adoptarea legii abonimabile), iar Gâdea şi-a ilustrat numele, cu o perseverenţă diabolică. :evil: Gâdea le-a făcut publicitate părinţilor băieţelului, bipezi incalificabili. Şi a instigat la crimă organizată.

Îţi înţeleg din tot sufletul revolta şi durerea, am coşmaruri la gândul masacrului, îmi vine să urlu când mă gândesc la suferinţa atroce a căţeilor, vietăţi nevinovate, dragi şi unice pe pământ – fiindcă nicăieri în lume nu există căţei atât de diverşi ca ai noştri. :cry: Raiul lui Dumnezeu se populează cu frumuseţe românească masacrată. Dar oricum ar fi, sunt vietăţi şi le doare! :cry:

Sunt cu totul alături de tine şi îţi admir dedicaţia. Dar cred că trebuie atenţie la mijloace, fiindcă din moment ce excluzi orice reper, şansele de a determina încetarea masacrului riscă să fie nule. O campanie nihilistă nu ne atrage aliaţi cu putere de decizie, dimpotrivă.

Nu mi se pare corect şi oportun modul în care generalizezi prostia şi cruzimea ca apanaj al românilor (ai scris anterior că românii au cel mai scăzut IQ din Europa), oferi o imagine sinistră a României. Sigur că exterminarea sadică e sinistră, dar biata ţara nu e de vină, decât că pământul ei îi rabdă pe monştrii diabolici. Din cauza unor asasini, nu-i corect să-i acuzi pe toţi. Eu cred că sunt(em) mai mulţi cei care iubesc animăluţele. Şi cred că ar fi extraordinar dacă s-ar organiza la Bucureşti un protest cu participarea unor personalităţi interne şi internaţionale iubitoare de animale. Un protest mut, un marş al tăcerii care să are Capitala, prin faţa tuturor instituţiilor statului. Iar liniştea să fie spartă, periodic, doar de înregistrări cu urlete de durere ale căţeilor şi plâns copii. Şi la fel să se întâmple în toată ţara. Cei care manifestă pentru salvarea Roşiei Montane sunt în imensa lor majoritate iubitori de animale, se poate demonstra simultan şi pentru viaţa căţeilor. Eu nici nu pot să văd imaginile şi filmele pe care le-ai postat tu, doar din greşeală am văzut două şi mi-a venit să mor, mi-am zis că oamenii sunt animale şi animalele sunt oameni. :cry: Dar asasinii ar merita să le vadă obsesiv, de aşa natură încât să li se imprime pe retină şi să-i tortureze gândul torturilor pe care le patronează, sub pretenţia de oameni. :evil:

Îţi dai seama că toate astea ţi le-am transmis fiindcă vreau din toată inima să înceteze masacrul. Eu am început să postez link-uri la articolele tale, mai ales la cel cu imaginile atrocităţilor inimaginabile, pe blogurile şi site-urile cât mai multora, inclusiv ale personalităţilor vieţii publice şi mai ales, ale celor cu putere de decizie. Totodată, le mulţumesc personal parlamentarilor care s-au opus morţii.Trebuie remarcaţi oamenii, oamenii credibili pe care să-i recomandăm pentru constituirea clasei politice pe care ne-o dorim. Că fără asta nu rămâne decât anarhia, pretext perfect pentru dictatură.

Succes pentru bine, pentru salvarea căţeilor! Şi încearcă să nu mai blestemi, fiindcă e rău pentru tine. Rugăciunea îţi aduce lumină şi încredere în puterea binelui. Pentru că binele e de la Dumnezeu.

Numai bine îţi doresc!

CITIŢI CU ATENŢIE RĂSPUNSURILE LUI NICO, DEŢINĂTOAREA BLOGULUI, la mesajul meu, ciţi şi luaţi aminte! Le-a scris în timp ce eu scriam postarea actuală. Nici nu ştiu cum să-i mulţumesc pentru asemenea dar de sinceritate şi disperare! E o militantă neobosită, o apărătoare fragilă a darului vieţii, îmi e foarte dragă, aş vota-o. E absolut, absolut dezarmant ceea ce scrie! Şi atât de reprezentativ pentru alegătorii dezinteresaţi. De altceva decât binele public. Adică, normalitatea cotidiană în ţara noastră dragă, în care să nu ne mai simţim străini terorizaţi, ci compatrioţi reprezentaţi decent. Atât! E chiar atât de mult?!

Posted by xnici on 08/10/2013 at 12:40

Buna, Stii ca te apreciez, dar in ceea ce-l priveste pe Antonescu imi mentin parerea. Ia uite aici: http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/antonescu-suntem-siliti-sa-recurgem-la-eutanasierea-cainilor-copilul-a-murit-din-cauza-oamenilor.html. Stii bine ca eu am facut lobby puternic pentru USL pentru a veni la putere tocmai datorita acestei promisiuni, pe care au incalcat-o. Si stii ce este mai interesant? Au picat toti in plasa lui Basescu.
Eu sunt sigura ca suntem multi oameni cu mintea intreaga si normali la suflet, dar studitul privind IQ-ul nu este al meu, ci al specialistilor si apoi, la ce bun ca suntem multi, atata timp cat avem o voce care este la fel de neauzita precum a necuvantatorilor? La ce bun am venit cu studii stiintifice si solutii umane, daca au fost ignorate? Daca USL-ul, PNL-ul sau PSD-ul aveau presedinti cu capul pe umeri, nu reactionau asa cum s-a dorit de catre cei care au manipulat aceasta situatie, ci reactionau echilibrat aducand argumentele stiintifice pe care noi le-am pus la dispozitie. Cum sa ai incredere intr-o conducere care este atat de incapabila sa rezolve in mod civilizat o problema atat de simpla?
Si civilizatia nu implica crima.
Daca sunt deranjati domnii de imaginea negativa pe care ei au promovat-o in lume, atunci ar fi trebuit sa se gandeasca sa aplice masurile eficiente si umane, nu crima. Un popor care are o problema reactioneaza initiind un macel, ce se poate spune despre acel popor? Oamenii sunt socati inca, copiii lor plang tot timpul. Este normal? S-a gandit cineva la acesti copiii buni? Un copil a fost gasit mort (inca nu se cunosc cauzele si probele au fost distruse) si o tara intreaga macelareste cainii? Dar celelalte milioane de copii care se joaca cu cainii fara probleme nu conteaza? Conteaza numai copiii macelarilor? Conteaza numai lipsa de educatie?
Crede-ma regret din tot sufletul ca anul trecut am cerut schimbarea. Veneam de la deszapezire inghetati bocna si stateam cat puteam in Piata Universitatii. Ne imbolnaveam, ne vindecam si o luam de la capat. Intrau jandarmii peste noi, ne alergau si a doua zi noi eram acolo. Il salut pe domnul care ne-a filmat cu camera ascunsa. Noi eram aia cu steagul cu labuta rosie. Oamenii ne multumeau si erau plini de speranta ca se va schimba ceva in BINE! Eu am crezut asta din tot sufletul. Si pentru ce? Cand au ridicat armele spre noi jandarmii pentru ca alergam, ne opream si urlam la ei, eram gata sa ne dam viata. Si pentru ce???? Pentru ce??? Pentru ca acest macel sa fie legalizat? Pentru ca aceasta oroare ROSIE sa puna stapanire pe noi? Mi s-a spus anul trecut ca va veni un comunism atroce si iata-l. Asa arata. Asta este inceputul. PDL a dat tonul si ei au continuat. Nu exista cuvinte sa descriu ura pe care o simt. Antonescu este un om slab, cu greu il pot numi om. Ponta este sclavul lui Basescu, iar toti ceilalti parlamentari fac ceea ce li se dicteaza de catre liderii lor de grup. Voteaza ca dobitocii fara sa stie macar ce scrie in legi. Daca nu vedeam cu ochii mei cum voteaza ca prostii si la doua maini, credeam ca se minte. I-am vazut, am strigat la ei si ne-au batjocorit. Ei sunt cei care apar in mass-media si ne dau in cap in mod constant. Nu le este rusine sa iasa si sa spuna ca nu adoptam caini? Nu le este rusine sa ne discrediteze? Au fost oameni batuti la Mihailesti pentru ca au vrut sa adopte caini.
Nu numai ca doresc sa nu aiba nicio sansa la alegeri, dar le doresc moartea in chinuri, moartea maidanezilor. Si apropos, sa nu mai fie nimeni socat ca sunt agresiva si plina de ura. ASTA M-A INVATAT SOCIETATEA! Asta am invatat anul acesta. Am invatat ca moartea, razbunarea si ura aduc bucurie si speranta. Am invatat ca daca cineva te supara, este in regula sa ii doresti moartea. Dinte pentru dinte!
Stiu ca blestemul imi face rau si mie, dar imi asum acest risc. Multumesc, totusi pentru sfaturi. Sper sa-i intalnesc in iad pe toti cei din poza. Promit ca ii voi tortura asa cum au facut-o si ei. Dar, ce vorbesc eu. Iadul e aici!

Posted by xnici on 08/10/2013 at 12:43

Stii care e alternativa? Trebuie sa incetam sa mai alegem intre un rau mic si unul mare. Trebuie sa nu mai alegem mereu tot raul, indiferent de dimensiunea lui. Pentru prima oara nu voi vota anul acesta, ci voi scrie pe buletinul de vot: UCIGASILOR! Consider ca nimeni nu merita votul meu in acest moment, dar imi voi exercita dreptul de a merge la urna, drept pentru care au murit stramosii mei. Cineva zicea ca datorita acestei crime, mai bine alege un PDL-ist. Macar aia au fost psihopati de la inceput pana la sfarsit. Nu prefacuti ordinari precum cei de la USL. Ponta=Antonescu=Basescu. Pentru mine sunt niste gunoaie. Iar eu cu PDL-ul in niciun caz nu votez, nici cu ICCD sau Miscarea Pulii.

Posted by xnici on 08/10/2013 at 12:44

Pe asta sa-l votez: “Antonescu: E mai logic ce a propus Basescu privind cainii; macar o luam pe o cale”?????? Asta care l-a pupat in cur pe Basescu? Chiar trebuie sa fiu nebuna. Pe bune.

Posted by xnici on 08/10/2013 at 12:45

Si iti multumesc ca esti OM, dar e bine sa ai toate informatiile inainte de a inclina balanta spre un alt psihopat. Eu una nu-i mai vreau la conducere.

Si sa stii ca de fiecare data cand cineva comenta de rau USL-ul, pe Antonescu, Ponta etc, veneam cu tone de argumente si nu ma lasam pana nu-i puneam la punct. O faceam GRATIS! Singura mea plata era incetarea macelului. Atat. Nu mi-am dorit bani, averi, nu mi-am dorit case si masini. Am dorit doar ca cei care maltrateaza animale sa fie pedepsiti, sa fie sterilzati toti cainii cu stapan si sa nu fie ucisi cainii de pe strada. Observ ca mi-am primit “rasplata”. Cu placere, dlor! Sa va stea in gat! Si fiecare ban pe care il scot din pielea cainilor, sa fie dati pe medici pentru ei si neamurile lor! Sa-i loveasca boala cea mai cumplita, sa le cada pielea de pe oase! Nu, promit ca nu mai blestem de la anul, dupa ce vad primele rezultate ale blestemelor de anul acesta. Au initiat nu numai un macel, au initiat un razboi. Ori noi am luptat ani de zile sa civilizam si sa educam oamenii, iar ei au distrun intr-o luna toti acesti ani de lupta. Moartea ar fi prea blanda pentru ei, dar daca nu se poate altfel, le-o doresc din tot sufletul! Am ajuns sa ne fie frica sa mangaiem un caine? O vecina de 70 de ani a iesit cu cainele la plimbare, maidanez rasa pura, dar al ei si a fost batuta si data cu capul de copac de un dement? Doar pentru ca a trecut pe langa masina lui? I-a fost frica femeii sa mearga si la politie. Acesta este respectul pentru bunicii nostri?