LA MULŢI ANI, RADU SÂRBU!

Azi e ziua lui Radu Sârbu. Dacă ar fi fost prim-ministru, cred că schimba ceva. N-a fost să fie, fiindcă era o lovitură prea grea pentru Sistem.

Ştiu că răscolesc muşuroiul şi generez resentimente în tabăra PSD, deşi absolut deloc nu-i asta intenţia mea. Ci aceea de a semnala realitatea. Cu date şi fapte. Cauza. Pentru că rari sunt în România actuală oamenii care merg la cauză. Majoritatea reflectă efectele.

Preiau două editoriale ale lui Radu Sârbu din „Bursa”, mereu actuale, deşi sunt din (primă)vara anului trecut:

RATÂND O BUNĂ OCAZIE DE A TĂCEA,

VĂCĂROIU A VORBIT DESPRE PRIVATIZARE

BURSA 08.04.2013

„Privatizările au fost în proporţie de 80% un eşec, iar România ar fi trebuit să aibă astăzi un PIB de cel puţin trei ori mai mare decât cel actual”, ceea ce nu reuşeşte (şi) pentru că „totul e impus de afară”, a afirmat preşedintele Curţii de Conturi, Nicolae Văcăroiu.
Când Nicolae Văcăroiu vorbeşte despre economia naţională, este ca şi cum un criminal ar vorbi despre consecinţele nefaste ale unor crime, de-taşându-se de orice responsabilitate! Dacă Ion Iliescu este marele responsabil pentru proasta construcţie a statului post decembrist, apoi Nicolae Văcăroiu a fost cel mai important complice în îngreunarea tranziţiei spre capitalism a economiei naţionale.
La începutul anilor ’90, startul României a fost ratat pentru că guvernul nu a început procesul de reformă structurală, nici la nivel macroeconomic şi nici la nivel microeconomic, în fiecare întreprindere în parte. Soluţia principală era atunci, ca şi acum, privatizarea, urmată de capitalizare. Privatizarea a fost esenţa reformei economice în toate ţările fost comuniste. Ţine de evidenţă: ţările care au privatizat mult şi repede o duc mai bine decât celelalte.
Cred că natura unui sistem este definită, mai degrabă decât prin altele, de natura proprietăţii economice. România iliesciană, deşi „decretase” că revoluţia a fost anticomunistă şi că se reorientează spre capitalism, a păstrat cât de mult a putut în mâinile statului proprietatea asupra întreprinderilor economice şi financiare. Interesul a fost dublu: politic şi financiar. Pe de o parte, FSN/FDSN, care – ca organism politic – s-a suprapus administraţiei de stat în mai mare măsură decât o făcuse însuşi partidul comunist, avea nevoie de salariaţii întreprinderilor de stat, ca masă de manevră în arena politică. Pe de altă parte, clientela de sorginte comunisto-securistă nu putea căpuşa decât întreprinderi de stat. S-au construit structuri sindicale puternice, care au fost manipulate prin ofiţerii acoperiţi infiltraţi în conducerile lor, pentru a se opune reformelor, în general, şi privatizării, în special.
*  În timpul guvernării văcăroide:
– S-a furat tot ce s-a putut: comerţul exterior, băncile, fondurile mutuale şi au fost căpuşate întreprinderile din toate sferele economiei şi bugetul de stat. Prima metodă de privatizare folosită în România a fost privatizarea prin furt.
– Au fost aduse sub pragul rentabilităţii sute de societăţi comerciale din ramurile industriei şi serviciilor. În loc să se înceapă cu privatizarea întreprinderilor rentabile, iar cu banii obţinuţi să se restructureze şi să se retehnologizeze celelalte, pentru o privatizare ulterioară, s-a preferat o politică prin care toate întreprinderile au fost coborâte la cel mai mic numitor comun. Metoda prin care s-a reuşit această „performanţă” a fost cea a subvenţionării. În perioada 1992-1996, s-au alocat întreprinderilor cu pierderi „fonduri de restructurare” mai mari decât sumele încasate din privatizare, diferenţa fiind acoperită din dividendele companiilor profitabile.
– Economia naţională a funcţionat pe principiul vaselor comunicante: profiturile companiilor rentabile au fost folosite pentru acoperirea pierderilor celor nerentabile (mineritul, siderurgia, industria de armament, agricultura de stat), cărora li s-a prelungit agonia. De salvat, nu au fost salvate, căci se ştie: boala lungă, moarte sigură, dar s-au înecat şi cele profitabile.
– S-a preferat privatizarea populistă, în favoarea asociaţiilor salariaţilor, adică un fel de cooperativizare: aproape 1900 de societăţi comerciale au fost vândute PAS-urilor, care în marea majoritate a cazurilor nu au fost capabile să le menţină competitivitatea şi fie le-au falimentat, fie au pierdut controlul.
– Numai 11 contracte de privatizare, însumând 36 milioane dolari, s-au încheiat cu investitori străini, ceea ce spune totul despre imaginea României lui Iliescu şi Văcăroiu în mediile de afaceri internaţionale. Investiţiile străine erau necesare nu numai pentru infuzia de capital şi devize, ci, la fel de important, pentru implementarea unui nou tip de cultură organizaţională şi managerială.
Au fost falimentate toate întreprinderile agricole de stat, toate combinatele avicole şi de creştere a porcilor şi majoritatea comcerealurilor, prin limitarea de către guvern a preţurilor de vânzare a produselor lor, în timp ce preţurile la care se aprovizionau au fost lăsate libere. În acelaşi timp, Banca Agricolă a fost obligată să le finanţeze, fiind împinsă la un activ net contabil negativ.
– Băncile de stat, mai ales BANCOREX, au fost jefuite de clientela securisto-politică, din ele volatilizându-se mai mult de 4 miliarde dolari. Singura soluţie pentru recapitalizarea lor a fost privatizarea, iar acum ne văităm că le-am înstrăinat…
– S-au „topit” rezervele valutare ale României, guvernul Văcăroiu lăsând, la plecare, mai nimic: 565 milioane dolari în rezerva BNR, după patru ani, în care indicele inflaţiei s-a situat între 295% şi 59%. Din această cauză, guvernarea CDR a început cu o prăbuşire a cursului leu/dolar şi cu un nou puseu inflaţionist.
– Au fost întrerupte relaţiile Ro-mâniei cu organismele financiare internaţionale, din cauza politicilor nereformiste practicate.
– Justiţia, împănată cu foşti ofiţeri de miliţie şi securitate (doar erau, măcar formal, absolvenţi ai facultăţii de drept), a fost oarbă, dar nu imparţială, ci incapabilă să vadă şi să condamne jefuitorii.

FMI şi Banca Mondială tăiaseră finanţările ţării şi afirmau răspicat că, în anul 1997, când deveneau scadente primele rate la creditele post-ceauşiste, România va intra în incapacitate de plată. Evitarea crahului a fost meritul guvernării ulterioare, a CDR, iar pivotul reformei a fost tocmai privatizarea.
Statisticile demonstrează că privatizare a început să se facă cu adevărat în România abia începând cu anul 1996, când a devenit evident că nu mai exista alternativă. Nerestructurate, întreprinderile se transformaseră în adevărate bombe sociale, al căror ceas ticăia în mâinile guvernului. Ineficienţa şi jaful fuseseră subvenţionate până la sleirea finanţelor publice. Nerestructurându-le tehnologic şi menţinându-le suprapopulate, guvernul Văcăroiu a condamnat întreprinderile la a fi vândute pe nimic. Până la urmă, statul român le-a externalizat, lăsând pe seama cumpărătorilor pachetelor sale de acţiuni restructurarea şi rentabilizarea companiilor din economia naţională. De aici au pornit toate dificultăţile privatizării din România.
Pentru toate acestea, Nicolae Văcăroiu a fost răsplătit: prim ministru în perioada 1992-1996, preşedinte al Senatului în perioada 2001-2004, preşedinte interimar al României, în aprilie-mai 2007, iar din 2008 este preşedintele Curţii de Conturi. Nici un alt român nu a mai acumulat asemenea funcţii! Pentru dânsul nu a fost destul: întrebat ce caută în conducerea băncii lui Sorin Ovidiu Vântu, dl Văcăroiu a răspuns cu modestie: „sunt un Hagi al finanţelor!”. Pare firesc să vorbească, dar poate că era mai bine dacă tăcea…

POIANA RINOCERILOR:

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI

BURSA 10.07.2012

Suspendarea preşedintelui Traian Băsescu a readus în atenţia opiniei publice Curtea Constituţională a României (CCR).
Toată lumea a aşteptat avizul CCR: susţinătorii pre­şedintelui – cu speranţa obţinerii unui atu în campania care urmează, iar adversarii – conştienţi că un aviz, fie el numai consultativ, poate spăla sau murdări ireversibil obraji politici.
Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Urmate de o fâsâială pe măsură, pentru că, în ciuda clarităţii textului din Constituţie, Curtea „a dat-o remiză”!
Fiind o acţiune pur politică, sus­pendarea este uşor de înţeles în logica politică, dar greu, chiar imposibil, de argumentat constituţional.
Tocmai de aceea, arbitrul de ultimă instanţă, CCR, ar trebui să fie imun la influenţele politicului şi administrativului.
Ceea ce, din păcate, nu este cazul, pentru că CCR este o instanţă numită politic, în mod egal de către Preşedinte, Camera Deputaţilor şi Senat, iar numirea politică a unei Curţi, cel puţin în România, nu duce la independenţă.
* Încovoierea politică a Curţii
Cum poate să ajungă cineva judecător la Curtea Constituţională a României?
În Constituţie scrie că „Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior.”
Este incredibil, dar adevărat: componenţii CCR nu trebuie să fie magistraţi de carieră!
Orice jurisconsult poate accede în instanţa care tranşează conflictele între instituţiile puterii în statul român; condiţia sine qua non este să fi servit conştiincios interesele vreunui partid; să fie clar că se poate conta pe omul acela!
CV-ul preşedintelui CCR este ilus­trativ: consilier juridic la COMAT şi BJATM Bistriţa (1980-1989), avocat în baroul Bistriţa (1990-2007) şi – decisiv! – deputat (2004­-2008).
De regulă, judecătorii CCR sunt foşti parlamentari, care s-au evidenţiat mai degrabă prin obedienţă decât prin iniţiative, iar Ion Predescu, Acsinte Gaspar sau Puskas Zoltan – dintre actualii, sau Petre Ninosu ori Nicolae Cochinescu – dintre foştii, exemplifică perfect această teză.
CCR este o poiană paradisiacă, în care nişte rinoceri politici pasc cele mai mari salarii din întreg sistemul bugetar (generatoare şi de pensii pe măsură).
De aceea, nu este de mirare că CCR fie acţionează sub imperiul presiunilor politice, fie nu are curaj să exprime o poziţie clară, care să aibă caracter de precedent pentru cazuri similare.
În repetate rânduri, Curtea a dovedit că e influenţată de presiunile politice, nu numai în cazuri de conflict inter-instituţional, ci şi în cazuri în care ar fi trebuit să apere principii generale ale dreptului (dreptul la proprietate şi garantarea proprietăţii).
Independenţa puterii judecătoreşti este – alături de modernizarea şi simplificarea legislaţiei, integritatea şi corectitudinea judecătorilor, termene rapide în procese – o condiţie fundamentală a unei societăţi bine guvernate, într-un stat de drept. Separaţia autentică a puterilor în Stat poate fi realizată numai prin delimitarea clară a celor trei puteri ale Statului – Legislativă, Executivă şi Judecătorească – şi prin stabilirea unui sistem de verificare şi de echilibru între ele.
* Recuperarea separaţiei
Soluţia, simplă şi evidentă, rezidă în suprimarea Curţii Constituţionale şi preluarea atribuţiilor ei de către o secţie specială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ai cărei judecători sunt magistraţi în adevăratul sens al cuvântului, iar numirea lor este făcută prin intermediul Consiliului Superior al Magistraturii, fără intervenţia celorlalte puteri ale Statului.
S-ar reveni, astfel, la sistemul de control al constituţionalităţii, conform tradiţiei româneşti, ce începe la 1912: puterea judecătorească ordinară examina constituţionalitatea legilor.
În plus, pentru degrevarea justiţiei de problemele inerente unui regim semiprezidenţial, bine ar fi ca Româ­nia să adopte un regim parlamentar raţionalizat.

http://www.bursa.ro/

URMEAZĂ GRAŢIEREA LUI POPA ŞI OMAR HAYSSAM

Vă amintiţi cum tuna Băsea despre Necolaiciuc şi ce mai ameninţări profera în legătură cu ex-trădarea lui? După, s-a întâmplat că a fost eliberat, şi-a administrat averea şi acum a fost achitat. Că doar nu era s-o tragă după el pe Anca Boagiu!

Precedentul anunţă graţierea lui Nicolae Popa şi Omar Hayssam.

MIEZUL PROBLEMEI. SAU CINE VREA SĂ RUPĂ USL

Presa din România e setată pe scandal şi propagă derizoriul. E şi o formă de diversiune continuă.

Unii îşi fac iluzii că propagând dezinformări şi deformând realitatea vor determina ruperea USL, obiectivul Sistemului. Dar despre asta, în final.

Observăm, deocamdată, că se trece cu lejeritate peste însuşi miezul problemei: asculatul convorbirilor private, „urmărirea informativă” a oricui, inclusiv a demnitarilor statului, fără ca nimeni să suporte consecinţele. De fapt, fără ca supravegherea securistică să mai constituie motiv măcar de mirare, necum de revoltă.

Asta-i problema, că nu mai vizăm miezul problemei. Societatea e ca şi sedată, începând cu presa, care prestează la comandă. Una evidentă. Serviciile dirijează mass media în funcţie de grupurile de interese cu care conlucrează.Toate fiind, până la urmă, strâns unite în jurul ţelului suprem: menţinerea şi perpetuarea Sistemului. Unul infracţional-securistic.

Deci, în centrul atenţiei mediatice n-a stat infracţiunea, ci victima ei, condamnată pentru delict de opinie: tipic stalinist. Iar victima – PNL, la rândul ei, s-a comportat cu pasivitate şi în loc să condamne infracţiunea de a fi fost urmărită informativ împotriva Constituţiei şi a legilor ţării, a recunoscut autenticitatea înregistrărilor – ceea ce-i corect, de altfel, dar insuficient. Şi în loc să contraatace ţintind inima Sistemului, Crin Antonescu s-a justificat. Iar presa a mistificat justificarea de aşa natură încât PSD să se victimizeze, în jurul lui Ponta. Tipic securistic.

Ponta a comis o dublă fraudă morală:  a ignorat infracţiunea securistică, n-a considerat necesar nici măcar de ochii lumii să condamne metodele „urmăririi ambientale” şi a făcut o declaraţie publică privitoare la o declaraţie privată şi încă neasumată de către colegul lui de co-preşedinţie a USL.

Ponta a comis o declaraţie publică, cu referire la o analiză privată a lui Crin Antonescu în faţa conducerii PNL, analiză la care au dreptul şi pe care o fac toate partidele în şedinţele lor cu uşile închise, fie urmând să o prezinte şi public, fie să-i păstreze confidenţialitatea. Ceea ce şi PSD a făcut de atâtea ori, cum e şi normal, şi anormal ar fi fost ca preşedintele PNL şi alţi lideri să se răţoiască la colegii lor de alianţă politică fiindcă şi-au exercitat dreptul la opinie, analiză, decizie, tactică, strategie, etc. De câte ori nu s-au spus în şedinţele PSD mizerii despre (liderul/liderii) PNL, adesea infamiile fiind proferate şi public, ostentativ-provocator, fără ca PNL să replice? Ilie Sârbu e lider în materie, care şi acum s-a dat indignat, prin declaraţii jenante, de genul celei că „s-a umplut paharul lui Ponta”. Probabil, în sensul că i l-a umplut. Aşa cum i-l umplea şi lui Geoană, când media cu Băsescu alianţa maronie, PSD-PD-L, vizată şi acum spre reiterare. Şi pentru că liderul PNL a făcut o observaţie în acest sens, observaţie privată, către colegii lui, observaţie prezentată cu titlu de posibilitate spre probabilitate, a fost acuzat public că a atacat PSD. Securism infantil, dar eficient pentru un anumit tip de public-ţintă.

De altfel, Victor Ponta, după cum se comportă, mizează pe prostia propriului electorat, aplicându-le membrilor şi simpatizanţilor PSD prezumţia de incapacitate de evaluare a realităţii pe cont propriu, în absenţa furajării propagandistice. Pe care Ponta o comite, atunci când emite enormitatea tupeistă că Antonescu „ar trebui să respecte membrii PSD”. În ce fel nu respectă Crin Antonescu (membrii, simpatizanţii) PSD?! Faptul că face o analiză de strategie a PNL în eventualitatea în care PSD rupe USL e o lipsă de respect faţă de electoratul colegilor de alianţă sau o formă de respect faţă de propriul electorat, faţă de alegătorii USL, în general? Care n-au votat pentru ca taica socru răspopitul să sape la temelia alianţei, cot la cot cu alţi băsecurişti şi pe urmă să dea vina pe parteneri, într-un muierism politicianist. Şi n-au votat USL nici pentru ca de-alde Zgonea să declare că o sută de mii de furnicuţe ale PSD aşteaptă să susţină un candidat propriu la preşedinţie. De parcă fără alianţa cu PNL, ar mai fi ajuns Ponta premier!

Victor Ponta a comis o ţigănie, fără altă explicaţie decât disperarea de a rupe USL. Incalificabilă e şi auto-victimizarea PSD, prin faptul că Ponta şi ţuţerii lui dau vina pe PNL pentru înseşi demersurile PSD vizând ruperea USL, day after! Eventualitate pentru care PNL, în opinia lor, n-are dreptul să fie pregătit şi nici să o prevină. Asta, de fapt, îi deranjează, că liberalii nu stau cu mâinile-n sân în faţa manevrelor lor maloneste. Poate chiar că ar trebui să le mulţumească pentru asta. Nu? Am criticat foarte dur PNL, l-am atacat fără menajamente pe Crin Antonescu tocmai pentru excesul de disponibilitate concesivă, dusă până la compromis(uri) inacceptabil(e). Urmează în mod sigur o nouă critică dură. Când însă, sunt în cauză jocurile serviciilor, obiectivitate înseamnă să te situezi de partea victimei lor.

Bref, Crin Antonescu a făcut o analiză cu uşile închise, în faţa conducerii PNL, el a fost întregistrat ilegal, înregistrarea a apărut în presă, iar Ponta a făcut o declaraţie publică pe marginea declaraţiei private piratate, făcându-l mincinos pe Crin Antonescu şi reluând plictisitor de repetabilele insinuări de maidan că poate vrea ca PSD să nu-l mai susţină la preşedinţie. Că atâta ştiu ei şi atâta pot.

Iar tembelismul e că Ponta l-a făcut mincinos pe Antonescu pentru o declaraţie privată – în privat, fiecare are dreptul să şi mintă, dacă atât îl duce mintea! Dar nici nu e cazul, adică, e un fapt că în şedinţele USL nu s-a decis amnistia, fiindcă altfel, ea fiind o temă atât de importantă, s-ar fi anunţat în conferinţa de presă de după decizie. Că doar nu voiau să o introducă pe burtă în Parlament! De altfel, Ponta parcă a declarat că n-a ştiut. Păi, a ştiut sau n-a ştiut? A decis el sau de ce nu-l demite pe Zgonea? Sau cum? Cine-i mincinosul? Partea proastă pentru mincinoşi e că mereu se dau singuri în vileag, fiindcă de atâta minciună, uită ce-au minţit.

Ce a spus Crin Antonescu, de fapt, către colegii lui din conducerea PNL, de a deranjat atât de tare? În principal, trei chestiuni, anume, că 1. din PSD sunt ameninţări că se acţionează pentru schimbarea majorităţii parlamentare,2. PNL trebuie să fie pregătit pentru orice eventualitate, dar în acelaşi timp, să prevină ruperea USL, 3. Ponta îşi riscă poziţia politică în faţa liderilor internaţionali prin modificările pe care ei le percep cu impact negativ asupra eficienţei sistemului judiciar din România (n-are importanţă, în context, că percepţia internaţională e eronată sau mai precis, indusă ca atare).

Restul e ţigănie.

De altfel, ce anume nu e corect din expunerea lui Crin Antonescu? Dar exact, cu date şi fapte. Fiindcă altfel, dacă ne luăm la înjurături, credeţi-mă că, mereu, derbedeii fără carte pierd.

Dar nu, încă n-am terminat. Vreau eu să-i ajut un pic pe cei care au nevoie de dioptrii, că asta nu-i o vină, deci, chiar trebuie ajutaţi. E stridentă agitaţia lui Dan Voiculescu de a rupe USL, se vede din trepidaţiile antenelor (şi e păcat că s-au prostituat chiar jurnalişti pe care îi credeam verticali). Asta ar fi o chestie (prin care el crede că scapă de puşcărie şi n-ar fi corect faţă de ideea de justiţie, fiindcă a mai scăpat în 2009 când l-a susţinut pe Geoană). Altă chestie şi principala e că Ponta îşi face iluzii. Dacă rupe USL, îl striveşte Băsescu.

P.S. Despre chestia cu Rareş Bogdan vă rog să nu comentaţi, că urmează. Zic doar atât: faptul că PSD l-a respins infantil e un lucru bun. În caz contrar, ar fi beneficiat Ponta de binefacerile găştii de la Cluj. Nu că nu e el băiat bun. Dimpotrivă.

PONTA ŞI-A TRAS LĂZĂROIU

Noul consilier oficial al premierului Ponta şi purtător de cuvânt al Guvernului, Mirel Palada, a scris pe Facebook că Băsescu era beat, matrafoxat, când a făcut declaraţia de la Cotroceni că nu promulgă legea bugetului şi pe urmă o trimite şi la CCR, dacă ea prevede creşterea accizei la benzină.

Sociologul şi conducător de casă de sondaje ar trebui să ştie cel mai bine că purtătorul de cuvânt al unei instituţii de stat e purtător de cuvânt tot timpul, deci, nu poate face delimitarea între dătătorul cu părerea pe cont propriu şi secretarul de stat cu rang de ministru, care este.

Dar poate a vrut doar să-i demonstreze colegului său de profesie, Lăzăroiu, că se pricepe la fel de bine la luări de poziţie paralele cu funcţia.

În loc să-şi deprecieze poziţia, Mirel Palada putea şi chiar trebuia să declare, ca purtător de cuvânt guvernamental, că preşedintele pentru a cărui demitere s-au pronunţat 7,4 milioane de votanţi români continuă să-şi depăşească prerogativele constituţionale. Mai putea semnala partizanatul flagrant al lui Băsescu în privinţa Ministerului Dezvoltării, pe care acum îl consideră suprafinanţat, pe când pe vremea ministrei Udrea se declara satisfăcut de produs.

Partea proastă e, însă, că Băsescu speculează o stare de fapt şi atacă mărirea prevăzută pentru acciza la benzină, ceea ce se ştie că provoacă scumpiri în lanţ. Sigur că reacţia impostorului de la Cotroceni e agresiv-demagogică, din moment ce aplauda măsurile similare ale lui Boc. E ceea ce ar fi trebuit să-i comunice, în final, purtătorul de cuvânt guvernamental.

P.S. De câte ori Lăbăroiu o comite, Antena 3 semnalează mizeria. Când în cauză e Mirel Palada, doar reproduce zicerea. Televiziunea lui Felix pupintonteşte.

PONTA NU VREA DEMISIA LUI BĂSEA :)

Unele căpetenii coabitace din PSD s-au atacat rău ieri după conferinţa de presă a preşedintelui PNL, le-a căzut greu de tot faptul că în loc să se lase prostit de prostănaci, Crin Antonescu a ripostat şi i-a proiectat de toţi pereţii. Scurt.  Şi simultan. Acolo unde le e(ra) locul, de altfel. Fiindcă unii din PSD sunt ca nuca-n perete. Ei şi marii lor consilieri-consultanţi.

L-au atacat pe Crin cu vechile lor clişee, mai precis, unul, care de atâta vreme sună a gol, ameninţarea prostească privind candidatura prezidenţială. Că altceva n-au. 🙂 Deci, n-au nimic. N-au cum să rupă PSD, fără să-l sinucidă pe Ponta. Că Ponta n-are cum să rupă PSD USL, fără să ia de la Băsescu. 😀

Deci, PNL face jocurile. Dacă nu le-a plăcut parteneriatul cinstit şi au lucrat sub centură, să suporte consecinţele. Mă refer la acei lideri oneroşi din PSD, nu la partid şi cu atât mai puţin la susţinători, care aşteaptă, ca toţi votanţii USL, dreptatea până la capăt, adică, demolarea nu doar a lui Băsescu, nici numai a regimului Băsescu, ci a sistemului postcomunist în totalitate.

USL putea fi şi ar putea fi un parteniat cinstit, o alianţă serioasă, care să se mai gândească şi la ţară, şi la oameni, nu doar la mizerii politicianiste şi câştiguri maloneste. Numai că sistemul atacă (prin) veriga slabă din alianţă, adică, şantajabilii, cum ar fi Felix Voiculescu, Liviu Dragnea, Ilie Sârbu ca să nu zic Victor Ponta et compania.

S-a văzut din avion că reprezentanţii PSD l-au atacat pe Crin la televiziuni, dar au tăcut ca mortu-n păpuşoi cu privire la cererea de demisie a lui Băsescu. Sau poate asta i-o fi deranjat aşa de tare. 🙂

Ergo(nomic): Ponta nu vrea demisia lui Băsescu, nici PSD, de vreme ce coli-derul socialist al USL nu o cere, alături de co-preşedintele liberal.

Ce-ar fi dacă ar declara aşa ceva purtătorul de cuvânt, Cristina Pocora şi alţi lideri liberali?

Ar fi oricum mai puţin sofism şi infinit mai puţin ticălos decât propaganda abjectă a taicii socru contra (liderului) PNL.

Ponta are anunţată o conferinţă de presă. Spre deosebire de Crin Antonescu, Victor Ponta chiar n-are de ales. Va anunţa că totul e OK în USL şi că atunci când a vorbit cu Crin Antonescu a uitat să-l invite ca să facă anunţul privind comisia Băsescu-Nana într-o conferinţă de presă extraordinară – cum vor face – nu pe un colţ de hol de scandal de presă.

Ideea e că Ponta dacă vrea să rămână premier, trebuie să menţină USL şi să anunţe, periodic, precum – îl citez – cucul din ceas, candidatura prezidenţială a lui Antonescu. Că altfel, ori PSD rupe USL şi Ponta cade, ori PSD nu rupe USL dar îşi trimite candidat prezidenţial, ceea ce înseamnă că PNL preia guvernarea. Deci, Ponta n-are de ales. Tertium non datur. 😉

GEORGE SCUTARU, CÂRTIŢA DIN PNL. DECLARAŢIE CU POTENŢIAL CATASTROFAL ASUPRA LUI CRIN

E a doua lovitură pe care George Scutaru – liderul?! deputaţilor PNL – i-o trage lui Crin Antonescu. De data asta, probabil, letal, dacă Antonescu nu-l dă afară.

Declaraţia că liberalii nu au fost consultaţi cu privire la înfiinţarea comisiei parlamentare privind anchetarea moşmoandei famigliei Băsescu cu terenul agricol de la Nana va fi echivalată propagandistic cu refuzul PNL de a-l ancheta pe Băsescu. Ceea ce probabil că s-a şi urmărit atunci când Ponta a anunţat constituirea comisiei. După care, cârtiţa Scutaru a ieşit şi a vorbit în numele lui Crin Antonescu, declarând că are mandat să declare că liberalii n-au fost consultaţi. Cu privire la comisia de la deputaţi, paralelă cu a senatorilor, care prin comparaţie, pare o frecţie, limitându-se la „controlul asupra activităţii C.E.C.”.

Mesajul subliminal – construit bob cu bob de coabitaci – este cel al amorului subit aprins între Antonescu şi Băsescu. Şi al antibăsismului înflăcărat al lui Ponta. Mesaj pe care îl consolidează însuşi liderul deputaţilor PNL. E un mesaj care n-ar fi avut nici o şansă, în ciuda eforturilor caraghioase ale unora ca Felix Voiculescu, Dragnea sau ciripitoarea PSD, Cătălin Ivan. Faptul, însă, că un liberal cu funcţie reprezentativă se delimitează de o iniţiativă anti-Băsescu e ultima palmă de pământ pe candidatura prezidenţială a lui Crin Antonescu şi mai înainte, pe şansele PNL de a obţine mai mult de 14% la europarlamentare.

Şi uite cum, din situaţie aparent fără ieşire judiciară pentru Băsescu şi famiglia, afacerea Nana devine un mijloc de (auto)distrugere a PNL. Coabitacii se pare că au lucrat-o mai performant chiar decât la referendumul pentru demiterea lui Băsescu.

Culmea grotescului e că a ajuns Zgonea să pozeze în campion al antibăsismului, contra băsistului Antonescu! 😯 👿

Crin Antonescu dacă nu contrează, rapid, ceea ce se anunţă o catastrofă – nu doar electorală, ci şi politică – înseamnă că i-a pus cineva în pahar o substanţă care anihilează personalitatea. Pare că nu vede cum bulgărele deja se rostogoleşte. Peste el. Partea gravă e că se distruge şi (tot ce a făcut atât de remarcabil pentru) PNL. Partea şi mai gravă e că lipsa de alternativă alimentează valul anarhic şi anarhist. Atât de dorit de sistem pentru (re)instaurarea oficială a totalitarismului.

Dar Crin Antonescu nu doar că n-a contrat, ci a confirmat, adică, a declarat că Ponta nu l-a sunat ca să-i obţină acordul cu privire la comisie, aşa cum a anunţat Ponta aseară. Deci, l-a făcut mincinos. Dar asta nu va conta. Imaginea rostogolită e aceea că PNL se opune distrugerii lui Băsescu. Pe când PSD face totul. La fel şi PC.

Precizări: George Scutaru provine din ApR, e (fostă?) mână dreaptă a lui Meleşcanu şi autor al iniţiativei privind legiferarea delictului de opinie, mai precis, condamnarea penală nu doar în cazul negării, ci şi al „minimalizării holocaustului”. Clar, nu?

NASOL SĂ FII ŞI ŢUŢER, ŞI DATOR :)

MERGEM LA C.E.C., FACEM CREDITE DE 1 MILION DE EURO. ŞI GARANTĂM CU FAMIGLIA BĂSESCU :)

Foto: tabu.ro

Vă băgaţi? 🙂

CUM ÎL CENZUREAZĂ ANTENA 3 PE CRIN :)

“Declaraţia domnului Voiculescu conform căreia PNL s-ar apropia şi i-ar zâmbi preşedintelui Traian Băsescu este o declaraţie profund neruşinată. PNL a fost adversarul permanent şi radical şi va rămâne adversarul lui Traian Băsescu, al sistemului politic al lui Traian Băsescu până când acest sistem va fi eliminat. Nu am avut niciun moment o apropiere de Traian Băsescu, dimpotrivă tensiunile în interiorul USL, între PNL şi PSD, între mine şi Victor Ponta au fost generate de momentul coabitării, de momentul negocierii şefilor parchetelor cu Traian Băsescu şi nicidecum invers. De aceea afirm că declaraţia privitoare la apropierea PNL de Traian Băsescu, coroborată cu declaraţia că PNL ar avea o atitudine imorală faţă de PSD, din partea lui Voiculescu este o declaraţie profund neruşinată”.

Din replica lui Crin Antonescu, Antena 3 a omis frazele subliniate. Deci, Felix se face că nu există.

Unii încă nu înţeleg că dacă se iau în clonţ cu Crin Antonescu, ies anticipat pe locul doi. Unica lor şansă e să recurgă la mirositul în ciorapi.

DE LA LIGA LUI MITICĂ, LA LIGA LUI GINO

Foto: realitatea.net

Chiar nu era altcineva care să-i ia locul mafiotului anterior?

DACĂ CRIN ÎL DĂ AFARĂ PE S.R.S.

Dacă Sorin Roşca Stănescu e exclus din PNL, aşa cum s-a lăudat Crin Antonescu – cel guvernat de Schnecker -, e o dovadă nu doar de nesimţire, ci şi de prostie.