Archive for Decembrie 2013

LA MULŢI ANI!

Marți 31 Decembrie 2013

caprioare iarna totb.ro

Foto: totb.ro

Anul 2014, cu sănătate şi înţelepciune!

Bunătate înainte de toate!

Anunțuri

CE TINERI ŞI FRUMOŞI ERAM!

Duminică 29 Decembrie 2013

Teodora Mares Paduraru www.wowbiz.ro

Foto: wowbiz.ro

Întâmplător am revăzut „Declaraţie de dragoste”.  Cu Teodora Mareş, Adrian Păduraru, Ion Caramitru, Tamara Buciuceanu-Botez, Adela Mărculescu, Constantin Diplan. Regia: Nicolae Corjos. Absolut coios, nu-mi cer scuze în faţa fariseilor.

Nu m-am mişcat din faţa ecranului, am iubit filmul la fel ca atunci când l-am văzut prima dată. Nici acum nu înţeleg cum a driblat cenzura. Pentru că singurul compromis a fost folosirea termenului de tovarăş în câteva scene. În rest, artă. Şi viaţă. Adevărată. Şi chiar subversiune a regimului comunist. Mereu am crezut că tatăl Ioanei a fost, de fapt, deţinut politic.

Ne identificam total cu personajele, a fost filmul românesc al adolescenţei noastre.

L-aş revedea oricând.

Şi chiar nu mă interesează alţii cum sunt. Dacă sunt din generaţia mea ( elevi, studenţi pe atunci) şi spun că nu le-a plăcut, ori mint, ori sunt făcuţi din iască.

Şi nici nu trebuie să fii din generaţia mea ca să-ţi placă un film fără vârstă. O capodoperă, în felul ei. Unic şi inimitabil.

INCALIFICABIL! ŞTIRE FALSĂ DESPRE MIHAI NEŞU

Sâmbătă 28 Decembrie 2013

Nesu Ogararu 513 realit

Foto: realitatea.net

Mass-media din România vehiculează cu iresponsabilitate o ştire falsă despre Mihăiţă Neşu. Cineva grăbit să inventeze o bombă pentru succes de moment în lipsă de evenimente a lansat pe net câteva rânduri conform cărora ar fi avut loc o minune de Crăciun şi Mihăiţă Neşu s-ar fi ridicat în picioare, „după ce timp de doi ani a fost complet imobilizat”.

Ştirea e atât de grosier falsă încât cine a preluat-o – şi au preluat-o toate televiziunile şi presa scrisă (de fapt, online) – ar fi trebuit să-şi pună întrebări numai când a citit ultima parte a „veştii”. În realitate, Mihăiţă Neşu a făcut, în timp, mari progrese pentru condiţia lui, deşi fusese considerat aproape 100% irecuperabil.

Încă din primăvara anului 2011 a început să mişte o mână, de fapt, să-şi simtă partea dreaptă şi chiar să mişte puţin piciorul. Ulterior a început să folosească ambele mâini, după exerciţii tenace, care au urmat operaţiei pe coloană. Prima minune a fost că a putut să vorbească, după care a înfiinţat fundaţia pentru ajutorarea copiilor cu dizabilităţi.

nesu in picioare ghimpele.ro

În 2012 s-a internat la o clinică din SUA, unde a făcut foarte multe exerciţii şi chiar de la început a fost prins pe un aparat care l-a ridicat în picioare, evident, cu membrele inferioare legate kinetoterapeutic. DE ATUNCI (mai 2012) e fotografia pe care răspândacul copiat în masă a prezentat-o ca fiind „minunea de Crăciun” a anului actual. 👿

Presa nu mai are documentare? Ce să mai zici de bun simţ şi responsabilitate! Profesionalismul e prea departe pentru mass media din România. Chiar toţi sunt cu ţuica-n nas şi sarmaua-n gât, atât de îmbibaţi cu nesimţire încât să difuzeze un asemenea fals scandalos? Cine l-a lansat putea fi mangă sau inconştient(ă) în foamea de succes pe cât de rapid, pe atât de efemer, prin senzaţionalismul fraudulos. Dar cine l-a preluat e iresponsabil la pătrat. De fapt, fără număr. Şi – repet – frauda a fost propagată în toată presa. Ce pretenţii am mai avea de la internauţi să verifice ei, din moment ce televiziunile şi publicaţiile scrise nu s-au obosit?

Şi-acum, ce-o să facă? Să iasă toţi pe sticlă, pe net şi să recite în cor refrenul lui Postelnicu? N-ar mai folosi la nimic, doar că ar jigni grav animalele. Cum să faci amendă onorabilă pentru asemenea gogomănie iresponsabilă, de natură să calce în picioare un suflet de luptător care tocmai a depăşit o perioadă de depresie?! 👿

A fost în prima parte a acestui an, când marile aşteptări privind o recuperare locomotorie spectaculoasă după tratamentul din SUA nu s-au confirmat. Atunci, Mihăiţă Neşu a fost, o vreme, deprimat, n-a mai comunicat pe net, şi-a delegat integral coordonarea fundaţiei, dar nu ca să abandoneze lupta, cum s-a grăbit presa noastră urechistă şi guristă să anunţe în primăvară. Ci tocmai ca să se adune şi să lupte din nou. Mai ales că trebuia să depăşească şi momentul divorţului anunţat de soţia lui.

Nesu Ogararu Andreea Eric razbointrucuvant

Sprijin constant în perioadele cele mai grele i-a fost şi îi rămâne prietenul lui cel mai bun, George Ogăraru (foto), care a rămas acelaşi caracter din vremea de la Steaua – de altfel, creştin practicant alături de soţia lui, Andreea şi de cei trei copii ai lor.

Mai amintesc că Mihăiţă Neşu n-a abandonat nici atitudinea civică, s-a dovedit un luptător, ne-a îndemnat să ne exercităm dreptul la vot şi să votăm la referendum. A făcut mai multe demersuri pentru a fi transportat de la clinica din SUA la cea mai apropiată secţie de votare ca să spună DA pentru demiterea lui Băsescu. Nu l-a ajutat nimeni. De fapt, corpul diplomatic securistic avea ordin să saboteze cvorumul.

Acum, cineva i-a lezat, în mod criminal, sentimentele lui Mihai Neşu. A atentat la starea lui de spirit. A jucat fotbal cu moralul lui. De fapt, zeci de presari au multiplicat ştirea falsă, care a ajuns la milioane de oameni de bună credinţă. Era suficient să dateze fotografia ca să depisteze frauda.

Oricum, nemernicia trebuie dezminţită cu cenuşă-n cap. Şi cu scuze în genunchi.

Şi staţi, că asta nu-i totul! Mai e şi vestea că soţia lui Neşu l-a vizitat de Crăciun şi l-a anunţat că renunţă la divorţ. Dacă şi partea asta e la fel de reală! Măcar de-ar fi!

Pentru Mihăiţă Neşu, aceleaşi urări de sănătate, acelaşi respect şi aceleaşi sentimente de solidaritate. Fie ca sfintele sărbători ale Crăciunului şi Anului Nou să-l bucure!

Mihai Neşu a spus ceva memorabil, una din cele mai înţelepte maxime dintotdeauna: minunea trebuie să o meriţi.

El chiar merită. Până la capăt.

HRISTOS SE NAŞTE PENTRU MÂNTUIREA NOASTRĂ

Miercuri 25 Decembrie 2013

Video de bogdanbdl

Video: frconstantinalecse

Video: B Steven

Video: YesMan46

Video: Kate Beske

Video: CandyMusic01

Sănătate şi bucurii luminate! La mulţi ani!

MĂRGEL ALEARGĂ PRINTRE ÎNGERI

Marți 24 Decembrie 2013

IMG_0467

Mărgel s-a stins pe neaşteptate, azi noapte, după ce s-a urcat pe pat ca să doarmă pentru marea trecere. Care, din fericire, i-a fost lină, liniştită, parcă doarme.

Mărgel e motanul de la ţară, unde s-a şi născut. Motanul cu mutriţă de şmecher prietenos, mare crai, ca şi tatăl lui, Pichi. Cel mai mult îi plăcea să se alinte pe lângă oameni şi în braţele lor, era cel mai voios şi sociabil motan pe care l-am cunoscut.

Nu-mi vine să cred că s-a dus, intenţionam să-l aduc tovărăşel pentru Jimmy şi din păcate, am amânat.

Nu împlinise 9 ani şi era însăşi întruchiparea bucuriei de a fi. Parcă îl văd la trap cu coada pe sus, ar(z)ând repede holul mare, după care obişnuia să inspecteze camerele şi după tură, să mănânce din mâncarea lui Bobo de pe o fereastră a sălii şi pe urmă să meargă val-vârtej la uşa odăii mari în care dormea el şi îşi petrecea mare parte din timp.

HPIM4761

Era alb, pufos, cu nişte zbenghiuri corai pe ochi, cu picioare lungi şi ochi aurii. O alintare de pisoi, dar natural, fără fiţe de răsfăţ – ca Bobo sau Michi. A fost golan de ulucă până anul trecut, când mătuşă-mea nu i-a mai dat drumul şi nici el n-a insistat, fiindcă ne aducea pe toţi la fibrilaţie cu absenţele lui nupţiale care băteau, uneori, trei săptămâni-o lună. Şi nu de celelate vietăţi ne era, ci de bipezi. Unii sunt o insultă la adresa condiţiei umane. Ne gândeam că tocmai fiind atât de cumsecade cu oamenii e vulnerabil. Cu colegii lui, motanii, se descurca, de regulă, controla tabela de marcaj. Venea victorios, cu urme mândre de turniruri pe urechi, pe nas. Bobo şi Michi îl miroseau îndelung, el se lăsa întâmpinat, după care înfuleca şi se lăsa lat.

Ieri încă de dimineaţă n-a mai vrut să mănânce – total atipic pentru el, un mâncău lungan şi suplu. N-a mai mâncat, n-a mai băut, n-a mai patrulat cu steagul sus, ci a mers direct în dormitor, unde s-a urcat pe pat, ceea ce el nu făcea nici rugat cu suplicaţii. Mesajul era dureros de clar. Şi neaşteptat. Şi m-am rugat să nu se chinuie. Mulţumesc lui Dumnezeu că a fost pentru el atât de uşor, de parcă ar fi trecut, prin somn, dintr-o lume într-alta.

Bun rămas, Mărgel drag! Pupă-i pe Pichi, Miki, Gogu, Mişu, Grivei, Laika, Fetiţa, Nelson, Gipsy, Lori, Titu, Titircă, Picioare-Albe şi toată pisicimea, şi toată cuţimea dusă dintre noi! Avocaţii noştri pe lângă Doamne-Doamne.

Îmi pare nespus de rău că s-a întâmplat şi că v-am întristat de Moş Ajun.

Fie ca Moş Crăciun să vă bucure!

22 DECEMBRIE

Duminică 22 Decembrie 2013

22 decembrie 1989. S-a terminat revoluţia şi a început emanaţia.

Care continuă.

FUTU-ŢI BĂSESCU MĂ-TII BIS!

Duminică 22 Decembrie 2013

S-a întâmplat exact ca duminica trecută, doar că atunci miliţienii au tulburat liniştea publică ca la balamuc, într-o cacofonie ceauşistă, la ora 4 după-amiază. De data asta, în jur de 19.

Oamenii înjurau din maşini şi când a trecut convoiul cu Pacostea, au claxonat ca după mort. Se pare că reacţia-asta a devenit un obicei. Că tot e 22 decembrie.

Azi n-a mai fost cu nouă blindate după el. Erau doar şapte. De fapt, opt, că una a luat-o spre Guvern. Coabitare, de! :mrgreen:

21 DECEMBRIE. UN AN FĂRĂ MIŞU. LORD JIM

Sâmbătă 21 Decembrie 2013

misu-fotoliu-3

Se împlineşte un an de când l-am pierdut pe Mişu, motanul meu drag. Era o mândreţe şi ajunsese o mânuţă de pisoi, doar lungimea membrelor şi frumuseţea feţei mai aminteau de el. Avea 12 ani şi jumătate. A fost bolnav în ultimul lui an, dar i-a fost în continuare drag să trăiască. Aşa cum putea şi el. I-a fost greu în ultima lui lună şi jumătate, cât mi-a fost redat, fapt pentru care mereu am să-i mulţumesc unui profesor drag, ca nimeni altul, salvator de animăluţe nu doar pentru că ştie, ci şi pentru că le iubeşte. Ce face domnia sa e medicină cu iubire şi adesea face imposibilul. Cum a făcut şi cu Mişu, îi era aşa de rău încât îmi era frică să nu moară pe masa de consultaţii sau pe drum. Vestea oricum m-a luat pe neaşteptate, nu mi-a spus, fiindcă e extrem de delicat, dar nici nu era nevoie, a ştiut să mă facă să înţeleg că şi dacă ar putea face minuni, ele nu pot însemna decât o amânare.

Şi chiar a fost o minune, deşi provizorie. Partea proastă rău e că din pricina tratamentului care i-a prelungit viaţa, atât de dragă lui, s-a chinuit foarte mult până şi-a dat sufletul. Să ştiţi că animăluţele nu doar că au, ci chiar sunt sufleţele. S-a luptat ore în şir pentru viaţa lui, se agăţa, la propriu, de ea, ştia că mai trecuse prin crize similare şi credea că se va scoate. Ei nu ştiu ce-i moartea şi nici n-ar trebui să ştie. Totul e din vina omului, din cauza (de)căderii lui din condiţia edenică. Animalele suferă din cauza noastră. Şi pentru noi. Nu-mi imaginam că o pisică, o făptură mică şi nevinovată poate suferi atât. Goguţu, motanul meu imperial, s-a topit pe picioare rapid şi mi-a murit în braţe. În zori, trist că pleacă, dar liniştit. Asta arăta şi chipul lui, cu ochii larg deschişi. Că aşa se duc pisicile. Cu lumea pe retină.

Mişu, în schimb, şi-a trăit moartea. A fost un calvar, se lupta devastator, sleit de puteri fiind şi cu toate semnele morţii care îl lua. Atunci a fost prima dată când m-am gândit că uneori, la animale, e acceptabilă injecţia letală, care curmă suferinţa şi ia durerea lin. Nu e drept ca un animăluţ să se chinuie aşa. A fost o agonie lucidă, înfiorătoare şi de unde mă rugasem să mi-l mai lase Dumnezeu, mă rugam din tot sufletul să-l ia, să nu se mai chinuie aşa. Mă blamam pentru asta, fiindcă injecţia pe care i-o făcusem de dimineaţă ca să-l ajute să respire, cu umbra lui de plămân, îl împiedica să moară. Îi dădea iluzia că va reuşi, ca şi altă dată. Şi răspundea în continuare la stimuli, dădea din vârful codiţei când ziceam: codiţa, ridica boticul să mă pupe, când mă aplecam spre el. Era ca o rugăciune pentru viaţă, am fost terifiată şi m-am simţit extrem de vinovată. E un păcat să înozi aţa când devine străvezie. S-a chinuit din cauza mea. Ore în şir, de dimineaţă până ce începea să se întunece. A vrut jos din braţele mele. S-a ridicat, a vrut să se ascundă, nu se mai ţinea pe picioare. S-a lăsat pe o parte şi şi-a dat sufletul cu toate puterile lui readunate în ultima clipă. Atunci s-a lungit la loc, s-a făcut din nou marele Mişu. Şi când s-a dus, a strigat. Nu a fost miau, a fost strigătul morţii. Ca al lui Iisus pe cruce. Părintele m-a înţeles când i-am spus. M-a aprobat tăcut. Fiindcă e preot cum respiră. M-a aprobat şi când i-am spus că Muţa s-a chinuit pentru mine. Şi că a fost martiruţul meu.

Mă uit pe fereastră şi văd locul unde e îngropat trupuşorul lui atât de chinuit. Faţa lui – atât de frumoasă – rămăsese doar o expresie a durerii, a nedumeririi împietrite în durere şi a refuzului de a accepta moartea. L-am izolat pe Jimmy, era închis în bibliotecă şi s-a agitat impacientat la geamul glasvandului când a strigat Mişu. Cât a stat la priveghi pe taburetul pe care a stat şi Gogu, Jimmy îl ocolea sfios, se uita nedumerit că nu vine să mănânce. Şi nici să bea, el care bea atât de mult ceiuţ, diabeticul meu drag. Geamăna lui, Puşa, s-a comportat ca sora înţeleaptă, a înţeles că fratele ei s-a dus, aşa cum i s-au dus şi puii pe care i-a avut cu Goguţu. Unicul ei. N-a acceptat niciodată pe altcineva, iar Mişu pentru ea era frăţiorul cu care se pupa şi căruia, uneori, îi dădea peste botic. E mai mică decât jumătate din Mişu care era în vremea lui de glorie. Pe Jimmy, în schimb, Puşa abia îl tolerează, când se apropie mai mult de un metru îl mârâie de zici că e sfârşitul lumii. Rareori se pupă. Atât.

Când l-am dus să-l îngroape, l-am pus într-o faţă de pernă din damasc alb. Când îl puneam în înveliş, în faţa uşii de la ieşire, Jimmy a venit îngrozit, la galop. Nu înţelegea de ce-l bag acolo. I-l mai luasem să-l duc la doctor, dar atunci fie au mers împreună, fie l-am pus într-o sacoşă prin care îşi putea scoate capul, cum am făcut ultima oară sau în cuşca mare, cu promisiunea că i-l aduc înapoi. Se mai cafteau – fiindcă Jimmy îl provoca până îl enerva. Dar erau nedespărţiţi. Când m-am întors acasă fără Mişu, nici n-a vrut să se uite la mine. Ore în şir a stat colac şi m-a ignorat ostentativ. Îl mângâiam din când în când şi-l rugam să mă ierte că nu pot să i-l aduc înapoi de data asta, fiindcă acum e îngeraş şi s-a întors la Doamne-Doamne.

Jimmy era înainte jucăuş, pus pe prostii, căpăţânos şi gurmand. Nu mâncău, dar degrabă alergător. De fiecare dată, însă, aştepta să mănânce Mişu primul. Şi când se întâmpla să ajungă înainte la bliduţul lui, se uita în spate să vadă ce face Mişu. După ce s-a dus, nu mai mânca. Şi partea proastă era că nici nu prea mai bea. Slăbise, era abătut. Încet-încet, a reînceput să mănânce. Dar foarte puţin şi mereu uitându-se în dreapta lui, unde altădată era castronaşul lui Mişu. A trebuit ca o vreme să las două castronaşe, ca să se încumete să bea din al lui. Oricum, era pe linia de plutire. Dar tot trist. Şi absent. Nu se mai bucura, nu mai reacţiona la stimuli ludici. Mereu se uita după Mişu. Şi nu-i mai ziceam Jimmy. Îi ziceam Lord Jim.

Luni în şir a fost aşa. Dacă fizic îşi revenise, comportamental rămânea schimbat. Şi atunci m-am prostit de nedescris cu el, am făcut în toate felurile ca să-l readuc la condiţia anterioară. Fiindcă el era un vesel. Şi foarte sociabil. Mi-am amintit de seria din „Beethoven”, nu mai ştiu a câta, în care fusese încurcat cu „Michelangelo”, iar familiile se mirau de comportamentul diametral diferit al căţelului lor. Beethoven, un zănatic dat la dresaj, în zadar. Michelangelo, un lord. Iar familia lui Beethoven, care tot timpul şi-l dorise dresat, era tristă să constate cât „a devenit” de manierat. Taică-său a făcut toate prostiile posibile, s-a pus în patru labe, tot-tot, ca să-l reînveţe să fie nebun. Aşa şi eu cu Jimmy. Care se uita condescendent.

Până la urmă, şi-a revenit oarecum, metoda a fost joaca cu sfoara. O vreme, nici la ea nu reacţiona, ceea ce a fost de natură să mă îngrijoreze. L-am lăsat mai mult cu Puşa, iar caftelile primite de la ea l-au mai distras. S-a reaprins în el scânteia jucăuşă. Dar niciodată n-a mai luminat aşa ca atunci când trăia Mişu. Tovărăşelul lui, camarad de motănie. Mişu, de altfel, a rupt prietenia cu Gogu pentru el. Gogu era pâinea lui Dumnezeu, l-a primit cu drag pe Jimmy, când l-am adus cu manierele de la ţărănişti. Mai mulţi ani au convieţuit fericiţi, pentru că Goguţu trecea aristocratic peste toate provocările lui Jimmy, tupeiste la maximum. Uneori exagera şi atunci Gogu doar se întorcea la el, că Jimmy imediat se ascundea după un fotoliu. Armonia a durat până ce Jimiţu-tembeluţu l-a raşchetat pe un ochi. De atunci, a trebuit să-i separ şi să-i ţin separaţi. Pentru că fusese prea mult pentru motanul imperial, cu atât mai mult cu cât Mişu, pe care îl crescuse de când nici nu deschisese ochii, se aliase cu Jimmy contra lui.

Aşa că Jimmy era nedespărţit de Mişu.

Acum nu mai e aşa de exuberant pe cât era înainte să se ducă Mihuţ, n-a redevenit „Beethoven”, dar nici n-a rămas întru totul „Michelangelo”. E comunicativ şi foarte cuminte.

Deci, anul trecut pe 21 decembrie am plâns deopotrivă pentru martiruţul meu şi pentru martirii din Piaţa Universităţii Bucureşti, din Cluj, Cugir, Arad,Tg. Mureş, ridicaţi din solidaritate cu Timişoara şi căzuţi pentru libertate.

Libertatea noastră pe care nu prea ştim să o preţuim şi de care ne-am bătut joc 24 de ani.

S-AU STINS TITUS MUNTEANU ŞI NAE LĂZĂRESCU

Vineri 20 Decembrie 2013

Titus Munteanu tvr.ro

Foto: tvr.ro

Titus Munteanu era un realizator de televiziune veritabil. Dintre foarte puţinii care mai sunt. S-a dus, discret, la 72 de ani, după o boală grea purtată cu discreţie. Britanicii ar zice că era „one of a kind”.

Nae Lazarescu enational.ro

Foto: enational.ro

Imediat a doua zi, i-a urmat Nae Lăzărescu. Actor de revistă pur-sânge şi care n-avea nici o jenă să-şi afirme vocaţia. Uneori, amară. Era tot de-un leat cu Titus Munteanu şi tot de boală rea a suferit.

Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească!

Profit de ocazie ca să reiterez bucuria şi mulţumirea către Dumnezeu că Alexandru Arşinel trăieşte. Fie ca să-l sărbătorim centenar şi pe Stela Popescu, la fel!

HAI SĂ LUĂM ÎN SERIOS TELEVIZIUNEA PUBLICĂ! DECI, OMUL POTRIVIT PENTRU CONDUCEREA TVR

Marți 17 Decembrie 2013

Uite că sunt de acord cu Victor Ponta când face observaţia – de bun simţ, de altfel – că la Cultură ar fi trebuit o personalitate culturală. Sau oricum, cineva care să-ţi dea impresia că n-a nimerit de la Agricultură. Ştiu, sunt rea, dar PNL poate face rocada cu PC, să treacă Daniel Constantin la Cultură. Şi să-l ia consilier pe CRBL – poate învaţă ceva de la vechiul lui coleg de şcoală şi prieten piteştean. Poate învaţă să nu se mai pitească. :mrgreen:

Deci, Crin a făcut o prostie cu Gigel Ştirbu la Ministerul Culturii. A ajuns să fie ironizat pe tema-asta de către însăşi elita pesedistă de la Olt care este, cum se ştie, culmea rafinamentului cultural.

Ca şi cum nu era de ajuns, Crin Antonescu parcă a ţinut să demonstreze că poate fi şi mai gigea: prin neseriozitatea cu care tratează imperativul de a face din TVR, o veritabilă televiziune publică. L-a trimis acolo pe Săftoiu ca să scape de el din partid şi individul şi-a bătut joc, ar fi trebuit să demisioneze din start.

Acum, deşi avea ocazia să facă amendă onorabilă printr-o propunere de calibru, l-a propus pe Rareş Bogdan. Nu doar că e un jurnalist care, din păcate, s-a depreciat profesional în ultima vreme, frizând, nu o dată, băsismul la iRealitatea ofiţeraşului acoperit, Guşă. Dar chiar şi dacă ar fi rămas analistul lucid de presă scrisă şi realizatorul tv respectabil care era, tot ar fi prea puţin pregătit pentru o pălărie aşa de mare.

TVR e un viespar şi în anumite unghere, chiar o cloacă, un mic colos putred de corupţie – morală, profesională, chiar penală.  Totodată, are profesionişti traşi pe dreapta şi nulităţi oportuniste scoase în faţă. Canaliuţe de succes personal, care fac din TVR, rampă de lansare pentru interese personale.

Trebuie să fii uns cu toate alifiile profesiei – şi nu doar ale ei -, ca să guvernezi TVR şi să o transformi, din viespar de corupţie pe bani publici,  în televiziune publică. Îţi trebuie arta conducerii, deci, proiect strategic şi ştiinţă a delegării, spirit de echipă, abilitate de negociere şi discernământ în alegerea consilierilor adecvaţi unuia dintre cele mai ambiţioase – sau aproape imposibile – proiecte.

Trebuie să ştii  să promovezi şi să armonizezi valoarea profesională discriminată pentru că a refuzat comanda politică şi totodată, să recuperezi valoarea profesională care s-a degradat prin răspunsul la comandă politică. Trebuie să ai tăria de a face o selecţie, una drastică. În urma căreia să fie eliminate nulităţile (şi sunt prea multe, printre cei aproape 2500 de angajaţi). Trebuie să ştii să-ţi apropii sindicatele din TVR fără a fi cenzurat sau chiar dominat de ele. Trebuie să ştii să te impui – elegant şi ferm – în faţa unui consiliu de administraţie care n-are, de fapt, nici o legătură cu imperativele TVR ci e – ca pretutindeni la noi – doar o proiecţie a intereselor politice, un fel de „mini-parlament” adesea habarnist în materie de presă. Trebuie să ştii să-ţi alegi şi un consultant care să merite banii publici. Adică, să-i justifice prin aport public, nu să-i consume clientelar.

Sunt prea multe găşti, nu poate fi din interiorul TVR. Dar să cunoască televiziunea ca şi cum ar fi. Şi secretele profesiei.

Sunt prea multe interese, nu poate fi nici din mediu politic, nici economic. Ci strict profesional.

Rareş Bogdan are tot timpul să crească, depinde de el ce alege – integritatea recuperată sau degradarea accelerată. Nu Rareş Bogdan e omul. Vorba lui Crin Antonescu însuşi, „nu pe senzaţii” se fac evaluările, promovările şi mai ales, propunerile cu o asemenea miză majoră. Cu toată simpatia, repet, e prea mare pălăria. Câteva autostrăzi cu multe sensuri.

Trebuie, deci, cineva experimentat profesional şi tare din punct de vedere moral. Neînfricat în faţa crimei organizate şi om de caracter. Cu disponibilitatea compromisului inteligent, deci util obiectivului vizat şi totodată, inflexibil în refuzul de a negocia principiile. Cu un bilanţ care să reflecte performanţă profesională onestă şi percutantă. Judecată dreaptă. Presă în serviciul binelui public, la antipodul aservirii de orice fel.

Omul ăsta există şi ar fi păcat să nu fie trimis acolo unde îi e locul: la conducerea TVR.

Se numeşte Lucian Avramescu.

MIEZUL PROBLEMEI. SAU CINE VREA SĂ RUPĂ USL

Marți 17 Decembrie 2013

Presa din România e setată pe scandal şi propagă derizoriul. E şi o formă de diversiune continuă.

Unii îşi fac iluzii că propagând dezinformări şi deformând realitatea vor determina ruperea USL, obiectivul Sistemului. Dar despre asta, în final.

Observăm, deocamdată, că se trece cu lejeritate peste însuşi miezul problemei: asculatul convorbirilor private, „urmărirea informativă” a oricui, inclusiv a demnitarilor statului, fără ca nimeni să suporte consecinţele. De fapt, fără ca supravegherea securistică să mai constituie motiv măcar de mirare, necum de revoltă.

Asta-i problema, că nu mai vizăm miezul problemei. Societatea e ca şi sedată, începând cu presa, care prestează la comandă. Una evidentă. Serviciile dirijează mass media în funcţie de grupurile de interese cu care conlucrează.Toate fiind, până la urmă, strâns unite în jurul ţelului suprem: menţinerea şi perpetuarea Sistemului. Unul infracţional-securistic.

Deci, în centrul atenţiei mediatice n-a stat infracţiunea, ci victima ei, condamnată pentru delict de opinie: tipic stalinist. Iar victima – PNL, la rândul ei, s-a comportat cu pasivitate şi în loc să condamne infracţiunea de a fi fost urmărită informativ împotriva Constituţiei şi a legilor ţării, a recunoscut autenticitatea înregistrărilor – ceea ce-i corect, de altfel, dar insuficient. Şi în loc să contraatace ţintind inima Sistemului, Crin Antonescu s-a justificat. Iar presa a mistificat justificarea de aşa natură încât PSD să se victimizeze, în jurul lui Ponta. Tipic securistic.

Ponta a comis o dublă fraudă morală:  a ignorat infracţiunea securistică, n-a considerat necesar nici măcar de ochii lumii să condamne metodele „urmăririi ambientale” şi a făcut o declaraţie publică privitoare la o declaraţie privată şi încă neasumată de către colegul lui de co-preşedinţie a USL.

Ponta a comis o declaraţie publică, cu referire la o analiză privată a lui Crin Antonescu în faţa conducerii PNL, analiză la care au dreptul şi pe care o fac toate partidele în şedinţele lor cu uşile închise, fie urmând să o prezinte şi public, fie să-i păstreze confidenţialitatea. Ceea ce şi PSD a făcut de atâtea ori, cum e şi normal, şi anormal ar fi fost ca preşedintele PNL şi alţi lideri să se răţoiască la colegii lor de alianţă politică fiindcă şi-au exercitat dreptul la opinie, analiză, decizie, tactică, strategie, etc. De câte ori nu s-au spus în şedinţele PSD mizerii despre (liderul/liderii) PNL, adesea infamiile fiind proferate şi public, ostentativ-provocator, fără ca PNL să replice? Ilie Sârbu e lider în materie, care şi acum s-a dat indignat, prin declaraţii jenante, de genul celei că „s-a umplut paharul lui Ponta”. Probabil, în sensul că i l-a umplut. Aşa cum i-l umplea şi lui Geoană, când media cu Băsescu alianţa maronie, PSD-PD-L, vizată şi acum spre reiterare. Şi pentru că liderul PNL a făcut o observaţie în acest sens, observaţie privată, către colegii lui, observaţie prezentată cu titlu de posibilitate spre probabilitate, a fost acuzat public că a atacat PSD. Securism infantil, dar eficient pentru un anumit tip de public-ţintă.

De altfel, Victor Ponta, după cum se comportă, mizează pe prostia propriului electorat, aplicându-le membrilor şi simpatizanţilor PSD prezumţia de incapacitate de evaluare a realităţii pe cont propriu, în absenţa furajării propagandistice. Pe care Ponta o comite, atunci când emite enormitatea tupeistă că Antonescu „ar trebui să respecte membrii PSD”. În ce fel nu respectă Crin Antonescu (membrii, simpatizanţii) PSD?! Faptul că face o analiză de strategie a PNL în eventualitatea în care PSD rupe USL e o lipsă de respect faţă de electoratul colegilor de alianţă sau o formă de respect faţă de propriul electorat, faţă de alegătorii USL, în general? Care n-au votat pentru ca taica socru răspopitul să sape la temelia alianţei, cot la cot cu alţi băsecurişti şi pe urmă să dea vina pe parteneri, într-un muierism politicianist. Şi n-au votat USL nici pentru ca de-alde Zgonea să declare că o sută de mii de furnicuţe ale PSD aşteaptă să susţină un candidat propriu la preşedinţie. De parcă fără alianţa cu PNL, ar mai fi ajuns Ponta premier!

Victor Ponta a comis o ţigănie, fără altă explicaţie decât disperarea de a rupe USL. Incalificabilă e şi auto-victimizarea PSD, prin faptul că Ponta şi ţuţerii lui dau vina pe PNL pentru înseşi demersurile PSD vizând ruperea USL, day after! Eventualitate pentru care PNL, în opinia lor, n-are dreptul să fie pregătit şi nici să o prevină. Asta, de fapt, îi deranjează, că liberalii nu stau cu mâinile-n sân în faţa manevrelor lor maloneste. Poate chiar că ar trebui să le mulţumească pentru asta. Nu? Am criticat foarte dur PNL, l-am atacat fără menajamente pe Crin Antonescu tocmai pentru excesul de disponibilitate concesivă, dusă până la compromis(uri) inacceptabil(e). Urmează în mod sigur o nouă critică dură. Când însă, sunt în cauză jocurile serviciilor, obiectivitate înseamnă să te situezi de partea victimei lor.

Bref, Crin Antonescu a făcut o analiză cu uşile închise, în faţa conducerii PNL, el a fost întregistrat ilegal, înregistrarea a apărut în presă, iar Ponta a făcut o declaraţie publică pe marginea declaraţiei private piratate, făcându-l mincinos pe Crin Antonescu şi reluând plictisitor de repetabilele insinuări de maidan că poate vrea ca PSD să nu-l mai susţină la preşedinţie. Că atâta ştiu ei şi atâta pot.

Iar tembelismul e că Ponta l-a făcut mincinos pe Antonescu pentru o declaraţie privată – în privat, fiecare are dreptul să şi mintă, dacă atât îl duce mintea! Dar nici nu e cazul, adică, e un fapt că în şedinţele USL nu s-a decis amnistia, fiindcă altfel, ea fiind o temă atât de importantă, s-ar fi anunţat în conferinţa de presă de după decizie. Că doar nu voiau să o introducă pe burtă în Parlament! De altfel, Ponta parcă a declarat că n-a ştiut. Păi, a ştiut sau n-a ştiut? A decis el sau de ce nu-l demite pe Zgonea? Sau cum? Cine-i mincinosul? Partea proastă pentru mincinoşi e că mereu se dau singuri în vileag, fiindcă de atâta minciună, uită ce-au minţit.

Ce a spus Crin Antonescu, de fapt, către colegii lui din conducerea PNL, de a deranjat atât de tare? În principal, trei chestiuni, anume, că 1. din PSD sunt ameninţări că se acţionează pentru schimbarea majorităţii parlamentare,2. PNL trebuie să fie pregătit pentru orice eventualitate, dar în acelaşi timp, să prevină ruperea USL, 3. Ponta îşi riscă poziţia politică în faţa liderilor internaţionali prin modificările pe care ei le percep cu impact negativ asupra eficienţei sistemului judiciar din România (n-are importanţă, în context, că percepţia internaţională e eronată sau mai precis, indusă ca atare).

Restul e ţigănie.

De altfel, ce anume nu e corect din expunerea lui Crin Antonescu? Dar exact, cu date şi fapte. Fiindcă altfel, dacă ne luăm la înjurături, credeţi-mă că, mereu, derbedeii fără carte pierd.

Dar nu, încă n-am terminat. Vreau eu să-i ajut un pic pe cei care au nevoie de dioptrii, că asta nu-i o vină, deci, chiar trebuie ajutaţi. E stridentă agitaţia lui Dan Voiculescu de a rupe USL, se vede din trepidaţiile antenelor (şi e păcat că s-au prostituat chiar jurnalişti pe care îi credeam verticali). Asta ar fi o chestie (prin care el crede că scapă de puşcărie şi n-ar fi corect faţă de ideea de justiţie, fiindcă a mai scăpat în 2009 când l-a susţinut pe Geoană). Altă chestie şi principala e că Ponta îşi face iluzii. Dacă rupe USL, îl striveşte Băsescu.

P.S. Despre chestia cu Rareş Bogdan vă rog să nu comentaţi, că urmează. Zic doar atât: faptul că PSD l-a respins infantil e un lucru bun. În caz contrar, ar fi beneficiat Ponta de binefacerile găştii de la Cluj. Nu că nu e el băiat bun. Dimpotrivă. :mrgreen: