PĂRINTELE NICOLAE AL BANATULUI A PLECAT LA RAI

Înalt Prea Sfinţitul Nicolae Corneanu va fi mereu Părintele Nicolae al Banatului, pentru mine. De fapt, al României, ca şi Părintele Nicolae de la Rohia. Dar chiar mai definitoriu decât acela, Părintele Nicolae al Banatului îmi amintea – şi îmi va aminti mereu – cel mai mult de Sfântul Nicolae.

Ca fizionomie – seamănă uluitor cu sfântul din icoane! Dar şi – sau mai ales – ca mod de viaţă. Cred că de aceea şi-a păstrat numele de botez, ca monah şi sfinţit ierarh. Reper călăuzitor, în viaţa-i nonagenară, dintre care 52 de ani a fost arhiepiscop al Timişoarei şi mitropolit al Banatului.

Cărturar rar şi spirit caritabil. Discret, nobil. Extraodinar de bun. Simţeai bunătatea lui ca pe o vietate diafană care te învăluie. Ocrotitor. Şi consolator. Pentru toate relele lumii. Căci toate relele lumii nu mai au nici o putere în faţa bunătăţii necondiţionate. Şi neîncetate. Bunătatea necondiţionată şi neîncetată e binele care defineşte sfinţenia.

Asemenea linişte n-am mai simţit decât în proximitatea Regelui Mihai, un înger de om. Sau un om cu suflet de înger. Aşa era şi Părinte Nicolae. Al Banatului. Şi al întregii ţări.

Era dintre spiritele nobile ale umanităţii, avea o cultură cum puţini dobândesc: un mare erudit şi cu atât mai smerit. Teolog, filolog clasic, cercetător, scriitor, tâlcuitor, învăţător, înalt păstor, mereu aplecat spre oile mângâiate cu blândeţe. Suflet generos, spirit comunional. Compasiune de pelican, dispus să-şi hrănească puii cu propriu-i trup, vocaţie martirică, primea cele mai nedrepte lovituri cu aceeaşi bunătate. Avea şcoala dăruirii şi era, de aceea, atât de iubit. Păcat pentru noi că în ultimii ani a fost exilat, tacit, în propriu-i mitropoliat. În Banat. Timişoara, dragostea mea.

Îmi amintesc de acolo anul 1991, de Crăciun, în Catedrală, slujba oficiată în absenţa Majestăţii Sale Regelui Mihai, pe care Înaltul Îl invitase în ciuda autorităţilor bolşevice. Eram acolo atât de mulţi, din Timişoara şi din toată ţara, umpleam spaţiile din jurul Catedralei, ca la revoluţia furată. Aveam privilegiul să fiu în interior, privilegiu datorat Înaltului, care ne primise în seara de Moş Ajun la reşedinţa mitropolitană, echipa de jurnalişti de la „România liberă”, pe vremea legendară a adevăratului ziar. Eram cu Sandi Piekalski, Marius Ghilezan, Andrei Antică şi alţi tineri nebuni întru monarhie, ca viitor puternic al României. Viitor furat. Ca totul în ţara noastră.

Şi totuşi, „Grădina Maicii Domnului” va dăinui mereu. Pentru că oameni şi sfinţi ca Părintele Nicolae depun mărturie. În faţa lui Dumnezeu.

Dumnezeu să-l odihnească în Gloria lui!

S-A DUS MĂTUŞA MEA MARTIRĂ, OLIMPIA

Absolut deloc nu exagerez în titlu.

S-a dus subit, pentru că punea prea mult la inimă, pentru că toată viaţa ei a fost pentru ceilalţi, foarte mult, pentru mine, pentru că avea pe umeri o povară insuportabilă, de mult prea mult timp.

Nu mai vreau şi nici nu mai pot să zic nimic altceva, doar atât că nu concep viaţa fără ea.

Era ca şi mama. Şi era cel mai cinstit om. Şi cea mai credincioasă.

Se enerva uneori, dar asta era din pricina altora. Şi a Sistemului. Nu a blestemat niciodată, deşi ar fi fost atâţia.

Dumnezeu s-o odihnească! Şi să mă ierte. 😥

P.S. Prima poză e dintr-un unghi scurt, de fapt, avea o mână foarte frumoasă. Şi fină. Şi-a distrus-o pentru ceilalţi. 😥

Şi dacă vreţi să vă rugaţi pentru ea, rugaţi-vă pentru Ioana! Numele de botez. De onomastică, şi-a dus la biserică, făcuţi de mâna ei, cartofi de ciocolată. 😥

CINE AR MERITA SĂ CONDUCĂ INTERNELE

Foto: ziarullumina.ro/ DC News‎

Unii vor zice că Traian Berbeceanu ar merita să conducă Ministerul de Interne. De acord, doar că i-au legat tinicheaua penală ca să-l ţină în loc.

Am să fac o altă referire, un alt om care ar putea reforma Internele din interior. L-am văzut la „Trinitas”, într-un interviu-portret al unui poliţist care este totodată şi istoric, autor a nouă cărţi şi 60 de studii, la 43 de ani. Printre care şi „Monografia satului meu, Pietriceaua” (Brebu, Prahova).

Are în pregătire, pentru lansarea de Bunavestire – când e şi Ziua Poliţiei -, cartea „Martirii Poliţiei Române”, despre poliţiştii reprimaţi şi trimişi în detenţie politică pe vremea regimului comunist.

Se numeşte Florin Şinca şi este comisar-şef la Operaţiuni Speciale din I.G.P. Armonizează vocaţia de istoric şi profilul poliţistului angajat în cele mai complicate misiuni.

Un om deosebit. Un om. Doi oameni. Ar face un tandem remarcabil, nu credeţi?

ADRIAN IOVAN MORT, DUPĂ O ATERIZARE EROICĂ

Foto: index-stiri.ro

Adrian Iovan a reuşit o aterizare forţată, care l-a costat viaţa, dar a salvat patru pasageri şi copilotul avionului medical. Din păcate, nici studenta însoţitoare n-a supravieţuit.

Probabil că a fost o urgenţă cu prelevare de organ pentru transplant, altfel nu se explică zborul (Bucureşti-Oradea) în condiţii improprii (ceaţă deasă).

Aterizarea forţată a avut loc în creierii munţilor Apuseni (Beliş), la ora 4 după-amiază, iar supravieţuitorii au fost recuperaţi după şase ore şi transportaţi la Cluj. Pilotul anunţase Romatsa că urmează să scadă altitudinea din cauza vizibilităţii precare.

Avioanele de la Interne şi Armată n-au putut interveni, din pricina vremii. Zona e impracticabilă şi pentru autovehicule. Localnicii din zonă s-au mobilizat şi au pornit căutările, după mărturiile pădurarului care i-a găsit, şi împreună cu alţi confraţi şi salvamontişti i-a transportat pe tărgi improvizate. La operaţiunea de salvare au participat ISU Alba, Bihor, Cluj şi Mureş. STS-ul nu a fost atât de eficient ca la alegeri.

Tânărul medic de la Oradea, care a suferit leziuni minore, a declarat că victimele fuseseră scoase din avion imediat după aterizarea printre copaci, cu excepţia pilotului încarcerat. Cel care i-a găsit a spus că Adrian Iovan era prins în avionul distrus, cu semne tragice de hemoragie internă şi imposibil de salvat. Şi-a dat viaţa pentru ceilalţi, ca un erou, onorând profesia de aviator. Profesie pentru a cărei demnitate s-a bătut, de altfel, tot timpul, denunţând umilinţele la care au fost supuşi piloţii prin micşorarea pensiilor, cu toate consecinţele dramatice.

După o viaţă zbuciumată, Adrian Iovan s-a izbăvit.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Aceeaşi rugăciune pentru studenta răpusă înainte de a apuca să devină doctoriţă. 😥

Şi poate că acest accident ne va învăţa mai multe şi cu totul altceva decât vituperări vindicative fără date exacte.

În primul rând, cred că se impune o reconstituire minuţioasă, urmată de relatarea ei către opinia publică. Şi de învăţăturile de rigoare.

UPDATE. Tânărul medic de la spitalul din Oradea, Radu Zamfir, revenit în Bucureşti, a declarat la o conferinţă de presă organizată de spitalul Fundeni că avionul a pierdut un motor şi că datorită pilotului Adrian Iovan au fost salvaţi.

SFÂNTUL ANTONIE CEL MARE

Foto şi text via http://www.razbointrucuvant.ro/2010/01/16/sfantul-antonie-cel-mare-sau-cum-a-biruit-un-analfabet-intelepciunea-cea-nebuna-a-lumii/

„În Alexandria existau înţelepţi, care citeau multe cărţi. Aceştia au auzit de faima lui şi nu se pricepeau cum un analfabet reuşise să ajungă la astfel de măsuri. S-au dus deci şi l-au aflat în pustie. Îl întreabă:

– Noi ne ostenim citind pe Platon, pe Aristotel, pe atâţia înţelepţi. Tu ce cărţi citeşti?

– Eu, zice, studiez cărţile pe care voi nu le băgaţi în seamă.

– Care sunt aceste cărţi?

– Sunt cărţile lui Dumnezeu care se află înaintea noastră. Prima carte este soarele care ne luminează ziua, ne încălzeşte, ne dăruieşte viaţă. „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale”. „Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat lumina…” (şi până astăzi, într-adevăr, ştiinţa nu şi-a spus ultimul cuvânt, ci încă studiază soarele). Altă carte este luna cu lumina ei smerită din timpul nopţii. O carte este şi pământul pe care locuim. O carte este marea cea mare şi nesfârşită. O carte sunt râurile, carte sunt plantele şi arborii, carte animalele şi păsările, carte toate acestea de la cele mai mici până la cele mai mari. Carte este natura. Acestea sunt, zice, cărţile pe care le citesc şi le studiez. Şi mă minunez şi zic şi eu: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti singurul Dumnezeu care faci minuni” (Psalmul 76, 14-15).

Au rămas uimiţi şi au plecat gânditori”.

„Dar Sfântul Antonie, după cum am spus, avea război de la cel viclean. Odată, într-un moment de ispită, satana i-a spus: „Antonie, altul ca tine nu există. Eşti cel mai sfânt de pe pământ…”. Periculos gândul mândriei. Marele Antonie l-a izgonit. Însă a auzit atunci şi un alt glas, de la Dumnezeu:

– Vrei să vezi cine este cel mai sfânt? Mergi jos în Alexandria (marea cetate în bogăţie şi stricăciune), şi acolo îl vei afla.

Coboară în Alexandria. Şi după ce a trecut de centru şi de părţile mărginaşe ajunge la un subsol. „Aici” – i-a spus îngerul Domnului – „locuieşte cel mai sfânt om din lume”. Când a intrat a văzut un cizmar.

– Tu ce faci?, îl întreabă. Cum vieţuieşti?

– Mă trezesc dimineaţa şi îmi fac cruce. Îmi chem femeia şi copiii, facem rugăciune şi citim Evanghelia. Apoi vin aici la cizmărie şi muncesc. Din tot ce scot, dau şi la unul mai sărac. Plâng pentru păcatele mele şi cer mila lui Dumnezeu.

– Nu faci nimic altceva?

– Nimic altceva.

Şi s-a minunat Marele Antonie”.

Din predica Mitropolitului Augustin Kantiotis

P.S. La mulţi ani tuturor purtătorilor acestui mare nume, printre care Toni Popescu, Toni Bedros şi Antonia Toader!

Un gând de neuitare şi o rugăciune pentru Anton Uncu şi Antonia Constantinescu.

ZIUA LUI EMINESCU

RUGĂCIUNE

Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupra-ne coboară,
O, maică prea curată
Si pururea fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pamântului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curata
Si pururea fecioară,
Marie!

UN FILM SUPERB, DUPĂ UN FAPT REAL

Video de mohamad nor syafiq mohd rusli

„Hachiko” e unul din motivele pentru care îl iubesc pe Richard Gere.

Filmul se reia mâine, la ProTV, de la ora 11. Iar la 15, „Lassie”.

SFÂNTUL VASILE CEL MARE

Foto via http://www.radio-resita.ro

1 ianuarie este sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare, întemeietorul Vasiliadei – filantropie creştină, călugărie familială.

Ar fi atât de multe de scris şi de trăit despre marele sfânt al zilei, dar nu mă învrednicesc.

Era pâinea lui Dumnezeu, sfânt din bunătatea lui nemărginită, continuu dăruitoare. Şi apărătoare a umanităţii.

Sfântul Vasile cel Mare e cel mai puternic sfânt împotriva răului. El ne învaţă că blestemele sunt exclusiv la adresa diavolului şi că e un păcat să-ţi blestemi aproapele. E un blestem de sine.

Apropo, molitvele Sfântului Vasile nu pot fi oficiate decât în condiţii speciale – post, pregătire duhovnicească. Deci, bine a făcut Sf. Sinod că a sistat citirea lor la slujba de Anul Nou. Mă mir cum de antecesorii Patriarhului Daniel nu şi-au dat seama că e păcat înfricoşat să oficiezi asemenea rugăciune grea după petrecerea de Revelion. Aşa încât căinelile unor extremişti că Patriarhul Daniel „a stricat tradiţia” sunt fariseice. Şi stupide. Dacă e să-i reproşăm ceva Întâistătătorului, altele sunt. Dar nu-i nici locul, nici momentul.

La mulţi ani onomasticilor! Şi tuturor!

CE TINERI ŞI FRUMOŞI ERAM!

Foto: wowbiz.ro

Întâmplător am revăzut „Declaraţie de dragoste”.  Cu Teodora Mareş, Adrian Păduraru, Ion Caramitru, Tamara Buciuceanu-Botez, Adela Mărculescu, Constantin Diplan. Regia: Nicolae Corjos. Absolut coios, nu-mi cer scuze în faţa fariseilor.

Nu m-am mişcat din faţa ecranului, am iubit filmul la fel ca atunci când l-am văzut prima dată. Nici acum nu înţeleg cum a driblat cenzura. Pentru că singurul compromis a fost folosirea termenului de tovarăş în câteva scene. În rest, artă. Şi viaţă. Adevărată. Şi chiar subversiune a regimului comunist. Mereu am crezut că tatăl Ioanei a fost, de fapt, deţinut politic.

Ne identificam total cu personajele, a fost filmul românesc al adolescenţei noastre.

L-aş revedea oricând.

Şi chiar nu mă interesează alţii cum sunt. Dacă sunt din generaţia mea ( elevi, studenţi pe atunci) şi spun că nu le-a plăcut, ori mint, ori sunt făcuţi din iască.

Şi nici nu trebuie să fii din generaţia mea ca să-ţi placă un film fără vârstă. O capodoperă, în felul ei. Unic şi inimitabil.

S-A STINS PETER O’TOOLE. STEAUA RĂMÂNE

Peter O’Toole a dispărut, discret, la Londra, după o suferinţă lungă şi grea pe care şi-a purtat-o la fel de discret, ca un domn ce a fost mereu. A fost o sărbătoare.

Un artist colosal, o mare stea care nu se va stinge vreodată.

L-am iubit din copilărie, mereu l-am considerat un aristocrat al artei. E una dintre primele fiinţe pe care mi le amintesc.

Era total, şi pe ecran, şi pe scenă – a jucat mult Shakespeare şi poate că dacă nu avea şi cariera cinematografică, epuiza toate personajele grandioase ale marelui Will.

Peter O’Toole era unul dintre motivele pentru care iubesc irlandezii. Şi britanicii. Va rămâne mereu în memoria mea şi am să-i revăd filmele. De altfel, a driblat boala şi moartea fiindcă, deşi anul trecut îşi anunţase retragerea, în toamna acestui an a turnat un ultim rol, în „Katherine of Alexandria”, care va avea premiera la anul, cu el în rolul oratorului roman Cornelius Gallus.

Din păcate, marii dispăruţi sunt adesea expediaţi în clişee. Se spune că s-a definit prin rolul din „Lawrence al Arabiei”. Nu-l poţi reduce la acea realizare epocală de la 27 de ani fără să greşeşti. Ca un veritabil artist complet, a reuşit roluri perfecte, cu alura lui magnifică. El însuşi a spus că nu consideră consacrarea cinematrografică din „Lawrence”, ca determinantă pentru cariera lui artistică. A jucat o mulţime de roluri, foarte diferite şi toate infinitezimal de reuşite. Ca şi umorul lui, fin, mereu adaptat situaţiei. Chiar şi celei tragice.

Juca la fel de magistral comedie şi dramă, istorioară cotidiană şi istorie epică, personaj contemporan şi figură mitică-istorică.

Era absolut delectabil. Pur şi simplu o iubire de om. Chiar dacă uneori juca distanţa inaccesibilă. Putea fi pe cât de flegmatic, pe atât de pasional.

Era un spectacol în sine. Avea arta teatrală şi cinematografică în sânge, în trăsături, în toată alcătuirea-i sofisticată: însăşi apariţia lui era o poveste, o operă de artă. Încântătoare şi incitantă la tinereţe şi devastatoare la senectute. O mărturie continuă a condiţiei umane conştiente de sine. O conştiinţă vie, contorsionată, mult prea chinuitoare ca să şi-o poată stinge în tăriile alcoolului, cu care a coabitat, o vreme. În aşa fel încât a ajuns să joace un rol de alcoolic atât de natural pe scenă de-ai fi zis că un alcoolic joacă rol de actor: povestitor de sine (un jurnalist, Jeffrey Bernard: artistul a fost, de altfel, el însuşi jurnalist în adolescenţă).

Irlandez şi britanic, o alcătuire unică şi inimitabilă. Era superb şi în comedie, şi în dramă, şi în tragedie. Şi-a trăit rolurile până la consum de sine. Roluri atât de diferite şi diverse, pe care deopotrivă le stăpânea şi îl devorau. Mereu a fost o alcătuire shakesperiană, din stofa viselor, longilin, subţiratic, cu ochi de un albastru impenetrabil. Şi pătrunzător. Scânteietori în tinereţea-i cuceritoare şi coborâţi în sine însuşi ca lumina de candelă, la senectutea care l-a consumat ca o boală.

A fost unul dintre cei mai introspectivi artişti, dăruit cu darul rar de a te face părtaş la istoria-i interioară. De altfel, interioriza istoria şi aşa o povestea spectatorului. Rolurile lui regale sunt memorabile – Regele Henric al II-lea, personaj care l-a iubit atât de mult încât i-a dat voie să-l joace în două filme  („Becket”, în tandem de gală cu Richard Burton şi „The Winter of the Lion”, în cuplu cu Katharine Hepburne), Papa Paul al III-lea, în serialul tv „The Tudors” (într-o licenţă artistică, îl excomunică pe Henric al VIII-lea, pentru divorţul de Catherine de Aragon ca să se însoare cu Anne Boleyn, excomunicarea fiind de fapt decizia suveranului pontif antecesor), Hamlet (pe scenă, sub direcţia lui Laurence Olivier).

Era la fel de convingător ca spirit răzvrătit şi înger divin. Saltul de la rolurile istorice antice şi medievale, la cele ale istorice contemporane au fost pentru el la fel de fireşti ca salturile mortale pentru acrobaţii fără plasă de siguranţă.

Era un jucător în artă, alegea miza mare. Mereu. Ştia că poate reuşi acolo unde artişti consacraţi înaintea lui refuzaseră să rişte. Aşa, de altfel, s-a născut şi „Lawrence al Arabiei”.

Şi câtă diferenţă faţă de „Lord Jim”! Roluri antologice a reuşit şi în comedie, de exemplu, „Cum să furi un milion”, în cuplu cu Audrey Hepburn. Şi cât de diametral diferit de rolul din „Noaptea generalilor”!

Era colosal ca artist, dar era uman şi nimic din ce e omenesc nu i-a fost străin. Nici eşecul. A avut şi câteva eşecuri, la fel de răsunătoare ca reuşitele. Dar cine le mai ţine minte?

Toate filmele lui geniale ne rămân nouă. El rămâne doar cu sufletul întors la Dumnezeu. A fost catolic, de la copil de altar, la rătăcitor al credinţei. Dar a spus mereu că nimeni nu i-l poate lua pe Iisus.

Dumnezeu să-l odihnească!

MERLIN, ULTIMUL EPISOD

Dacă nu l-aţi văzut aseară, nu rataţi şansa azi, de la 12:40, pe AXN. Eu sigur îl revăd. 🙂

Un serial genial, cu scenarişti de-o inspiraţie magnifică, realizatori pe măsură şi o distribuţie perfectă.

E ca şi cum legenda Albionului şi-ar fi visat personajele şi ele s-ar fi întrupat aievea.

Colin Morgan – Merlin, Bradley James – Arthur, Katie McGrath – Morgana, Angel Coulby – Guinevere, Richard Wilson – Gaius. Şi nedreptăţesc restul distribuţiei, mai ales Cavalerii Mesei Rotunde.

Un regal fără egal.