Archive for the ‘Credinţă’ Category

PĂRINTELE NICOLAE AL BANATULUI A PLECAT LA RAI

Miercuri 1 Octombrie 2014

ips-nicolae opiniatimisoarei.ro

Înalt Prea Sfinţitul Nicolae Corneanu va fi mereu Părintele Nicolae al Banatului, pentru mine. De fapt, al României, ca şi Părintele Nicolae de la Rohia. Dar chiar mai definitoriu decât acela, Părintele Nicolae al Banatului îmi amintea – şi îmi va aminti mereu – cel mai mult de Sfântul Nicolae.

IPS NICOLAE cotid.ro

Ca fizionomie – seamănă uluitor cu sfântul din icoane! Dar şi – sau mai ales – ca mod de viaţă. Cred că de aceea şi-a păstrat numele de botez, ca monah şi sfinţit ierarh. Reper călăuzitor, în viaţa-i nonagenară, dintre care 52 de ani a fost arhiepiscop al Timişoarei şi mitropolit al Banatului.

IPS NICOLAE tion.ro

Cărturar rar şi spirit caritabil. Discret, nobil. Extraodinar de bun. Simţeai bunătatea lui ca pe o vietate diafană care te învăluie. Ocrotitor. Şi consolator. Pentru toate relele lumii. Căci toate relele lumii nu mai au nici o putere în faţa bunătăţii necondiţionate. Şi neîncetate. Bunătatea necondiţionată şi neîncetată e binele care defineşte sfinţenia.

IPS NICOLAE REGELE MIHAI

Asemenea linişte n-am mai simţit decât în proximitatea Regelui Mihai, un înger de om. Sau un om cu suflet de înger. Aşa era şi Părinte Nicolae. Al Banatului. Şi al întregii ţări.

Era dintre spiritele nobile ale umanităţii, avea o cultură cum puţini dobândesc: un mare erudit şi cu atât mai smerit. Teolog, filolog clasic, cercetător, scriitor, tâlcuitor, învăţător, înalt păstor, mereu aplecat spre oile mângâiate cu blândeţe. Suflet generos, spirit comunional. Compasiune de pelican, dispus să-şi hrănească puii cu propriu-i trup, vocaţie martirică, primea cele mai nedrepte lovituri cu aceeaşi bunătate. Avea şcoala dăruirii şi era, de aceea, atât de iubit. Păcat pentru noi că în ultimii ani a fost exilat, tacit, în propriu-i mitropoliat. În Banat. Timişoara, dragostea mea.

IPS Nicolae Corneanu, M S Regele Mihai familiaregala.ro

Îmi amintesc de acolo anul 1991, de Crăciun, în Catedrală, slujba oficiată în absenţa Majestăţii Sale Regelui Mihai, pe care Înaltul Îl invitase în ciuda autorităţilor bolşevice. Eram acolo atât de mulţi, din Timişoara şi din toată ţara, umpleam spaţiile din jurul Catedralei, ca la revoluţia furată. Aveam privilegiul să fiu în interior, privilegiu datorat Înaltului, care ne primise în seara de Moş Ajun la reşedinţa mitropolitană, echipa de jurnalişti de la „România liberă”, pe vremea legendară a adevăratului ziar. Eram cu Sandi Piekalski, Marius Ghilezan, Andrei Antică şi alţi tineri nebuni întru monarhie, ca viitor puternic al României. Viitor furat. Ca totul în ţara noastră.

ips-nicolae

Şi totuşi, „Grădina Maicii Domnului” va dăinui mereu. Pentru că oameni şi sfinţi ca Părintele Nicolae depun mărturie. În faţa lui Dumnezeu.

Dumnezeu să-l odihnească în Gloria lui!

S-A DUS MĂTUŞA MEA MARTIRĂ, OLIMPIA

Luni 27 Ianuarie 2014

Olimpia 1

Absolut deloc nu exagerez în titlu.

S-a dus subit, pentru că punea prea mult la inimă, pentru că toată viaţa ei a fost pentru ceilalţi, foarte mult, pentru mine, pentru că avea pe umeri o povară insuportabilă, de mult prea mult timp.

Nu mai vreau şi nici nu mai pot să zic nimic altceva, doar atât că nu concep viaţa fără ea.

Era ca şi mama. Şi era cel mai cinstit om. Şi cea mai credincioasă.

IMG_0369

Se enerva uneori, dar asta era din pricina altora. Şi a Sistemului. Nu a blestemat niciodată, deşi ar fi fost atâţia.

Dumnezeu s-o odihnească! Şi să mă ierte. 😥

P.S. Prima poză e dintr-un unghi scurt, de fapt, avea o mână foarte frumoasă. Şi fină. Şi-a distrus-o pentru ceilalţi. 😥

Şi dacă vreţi să vă rugaţi pentru ea, rugaţi-vă pentru Ioana! Numele de botez. De onomastică, şi-a dus la biserică, făcuţi de mâna ei, cartofi de ciocolată. 😥

SFÂNTUL ANTONIE CEL MARE

Vineri 17 Ianuarie 2014

Sf Antonie razbointrucuvant

Foto şi text via http://www.razbointrucuvant.ro/2010/01/16/sfantul-antonie-cel-mare-sau-cum-a-biruit-un-analfabet-intelepciunea-cea-nebuna-a-lumii/

„În Alexandria existau înţelepţi, care citeau multe cărţi. Aceştia au auzit de faima lui şi nu se pricepeau cum un analfabet reuşise să ajungă la astfel de măsuri. S-au dus deci şi l-au aflat în pustie. Îl întreabă:

– Noi ne ostenim citind pe Platon, pe Aristotel, pe atâţia înţelepţi. Tu ce cărţi citeşti?

– Eu, zice, studiez cărţile pe care voi nu le băgaţi în seamă.

– Care sunt aceste cărţi?

– Sunt cărţile lui Dumnezeu care se află înaintea noastră. Prima carte este soarele care ne luminează ziua, ne încălzeşte, ne dăruieşte viaţă. „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale”. „Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat lumina…” (şi până astăzi, într-adevăr, ştiinţa nu şi-a spus ultimul cuvânt, ci încă studiază soarele). Altă carte este luna cu lumina ei smerită din timpul nopţii. O carte este şi pământul pe care locuim. O carte este marea cea mare şi nesfârşită. O carte sunt râurile, carte sunt plantele şi arborii, carte animalele şi păsările, carte toate acestea de la cele mai mici până la cele mai mari. Carte este natura. Acestea sunt, zice, cărţile pe care le citesc şi le studiez. Şi mă minunez şi zic şi eu: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti singurul Dumnezeu care faci minuni” (Psalmul 76, 14-15).

Au rămas uimiţi şi au plecat gânditori”.

„Dar Sfântul Antonie, după cum am spus, avea război de la cel viclean. Odată, într-un moment de ispită, satana i-a spus: „Antonie, altul ca tine nu există. Eşti cel mai sfânt de pe pământ…”. Periculos gândul mândriei. Marele Antonie l-a izgonit. Însă a auzit atunci şi un alt glas, de la Dumnezeu:

– Vrei să vezi cine este cel mai sfânt? Mergi jos în Alexandria (marea cetate în bogăţie şi stricăciune), şi acolo îl vei afla.

Coboară în Alexandria. Şi după ce a trecut de centru şi de părţile mărginaşe ajunge la un subsol. „Aici” – i-a spus îngerul Domnului – „locuieşte cel mai sfânt om din lume”. Când a intrat a văzut un cizmar.

– Tu ce faci?, îl întreabă. Cum vieţuieşti?

– Mă trezesc dimineaţa şi îmi fac cruce. Îmi chem femeia şi copiii, facem rugăciune şi citim Evanghelia. Apoi vin aici la cizmărie şi muncesc. Din tot ce scot, dau şi la unul mai sărac. Plâng pentru păcatele mele şi cer mila lui Dumnezeu.

– Nu faci nimic altceva?

– Nimic altceva.

Şi s-a minunat Marele Antonie”.

Din predica Mitropolitului Augustin Kantiotis

P.S. La mulţi ani tuturor purtătorilor acestui mare nume, printre care Toni Popescu, Toni Bedros şi Antonia Toader!

Un gând de neuitare şi o rugăciune pentru Anton Uncu şi Antonia Constantinescu.

ZIUA LUI EMINESCU

Miercuri 15 Ianuarie 2014

RUGĂCIUNE

Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupra-ne coboară,
O, maică prea curată
Si pururea fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pamântului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curata
Si pururea fecioară,
Marie!

SF. IOAN BOTEZĂTORUL. CE LĂCUSTE MÂNCA? :)

Marți 7 Ianuarie 2014

Sf Ioan Botezatorul crestinortodox.ro

Sărbătoare uriaşă a creştinătăţii, azi, cu soare strălucitor la Bucureşti.

Cel mai mare om născut din femeie, cum a spus însuşi Iisus. De aceea, e singurul sfânt care are icoane cu aripi de înger.

Se hrănea doar cu lăcuste şi miere sălbatică.

Întrebarea e: ce fel de lăcuste? 🙂

Cine ştie răspunsul ar merita un premiu, iar eu n-am ce să-i dau, în afară de aplauze. Aştept ocazia.

P.S. După ce răspundeţi, facem şi politică. Şi Marele Sfânt a făcut. Una maximă. Cu preţul vieţii.

UPDATE. La mulţi ani onomasticilor, evident! 😳  Începând cu mătuşa mea.

SFÂNTUL VASILE CEL MARE

Miercuri 1 Ianuarie 2014

Sf Vasile cel Mare www.radio-resita.ro

Foto via http://www.radio-resita.ro

1 ianuarie este sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare, întemeietorul Vasiliadei – filantropie creştină, călugărie familială.

Ar fi atât de multe de scris şi de trăit despre marele sfânt al zilei, dar nu mă învrednicesc.

Era pâinea lui Dumnezeu, sfânt din bunătatea lui nemărginită, continuu dăruitoare. Şi apărătoare a umanităţii.

Sfântul Vasile cel Mare e cel mai puternic sfânt împotriva răului. El ne învaţă că blestemele sunt exclusiv la adresa diavolului şi că e un păcat să-ţi blestemi aproapele. E un blestem de sine.

Apropo, molitvele Sfântului Vasile nu pot fi oficiate decât în condiţii speciale – post, pregătire duhovnicească. Deci, bine a făcut Sf. Sinod că a sistat citirea lor la slujba de Anul Nou. Mă mir cum de antecesorii Patriarhului Daniel nu şi-au dat seama că e păcat înfricoşat să oficiezi asemenea rugăciune grea după petrecerea de Revelion. Aşa încât căinelile unor extremişti că Patriarhul Daniel „a stricat tradiţia” sunt fariseice. Şi stupide. Dacă e să-i reproşăm ceva Întâistătătorului, altele sunt. Dar nu-i nici locul, nici momentul.

La mulţi ani onomasticilor! Şi tuturor!

INCALIFICABIL! ŞTIRE FALSĂ DESPRE MIHAI NEŞU

Sâmbătă 28 Decembrie 2013

Nesu Ogararu 513 realit

Foto: realitatea.net

Mass-media din România vehiculează cu iresponsabilitate o ştire falsă despre Mihăiţă Neşu. Cineva grăbit să inventeze o bombă pentru succes de moment în lipsă de evenimente a lansat pe net câteva rânduri conform cărora ar fi avut loc o minune de Crăciun şi Mihăiţă Neşu s-ar fi ridicat în picioare, „după ce timp de doi ani a fost complet imobilizat”.

Ştirea e atât de grosier falsă încât cine a preluat-o – şi au preluat-o toate televiziunile şi presa scrisă (de fapt, online) – ar fi trebuit să-şi pună întrebări numai când a citit ultima parte a „veştii”. În realitate, Mihăiţă Neşu a făcut, în timp, mari progrese pentru condiţia lui, deşi fusese considerat aproape 100% irecuperabil.

Încă din primăvara anului 2011 a început să mişte o mână, de fapt, să-şi simtă partea dreaptă şi chiar să mişte puţin piciorul. Ulterior a început să folosească ambele mâini, după exerciţii tenace, care au urmat operaţiei pe coloană. Prima minune a fost că a putut să vorbească, după care a înfiinţat fundaţia pentru ajutorarea copiilor cu dizabilităţi.

nesu in picioare ghimpele.ro

În 2012 s-a internat la o clinică din SUA, unde a făcut foarte multe exerciţii şi chiar de la început a fost prins pe un aparat care l-a ridicat în picioare, evident, cu membrele inferioare legate kinetoterapeutic. DE ATUNCI (mai 2012) e fotografia pe care răspândacul copiat în masă a prezentat-o ca fiind „minunea de Crăciun” a anului actual. 👿

Presa nu mai are documentare? Ce să mai zici de bun simţ şi responsabilitate! Profesionalismul e prea departe pentru mass media din România. Chiar toţi sunt cu ţuica-n nas şi sarmaua-n gât, atât de îmbibaţi cu nesimţire încât să difuzeze un asemenea fals scandalos? Cine l-a lansat putea fi mangă sau inconştient(ă) în foamea de succes pe cât de rapid, pe atât de efemer, prin senzaţionalismul fraudulos. Dar cine l-a preluat e iresponsabil la pătrat. De fapt, fără număr. Şi – repet – frauda a fost propagată în toată presa. Ce pretenţii am mai avea de la internauţi să verifice ei, din moment ce televiziunile şi publicaţiile scrise nu s-au obosit?

Şi-acum, ce-o să facă? Să iasă toţi pe sticlă, pe net şi să recite în cor refrenul lui Postelnicu? N-ar mai folosi la nimic, doar că ar jigni grav animalele. Cum să faci amendă onorabilă pentru asemenea gogomănie iresponsabilă, de natură să calce în picioare un suflet de luptător care tocmai a depăşit o perioadă de depresie?! 👿

A fost în prima parte a acestui an, când marile aşteptări privind o recuperare locomotorie spectaculoasă după tratamentul din SUA nu s-au confirmat. Atunci, Mihăiţă Neşu a fost, o vreme, deprimat, n-a mai comunicat pe net, şi-a delegat integral coordonarea fundaţiei, dar nu ca să abandoneze lupta, cum s-a grăbit presa noastră urechistă şi guristă să anunţe în primăvară. Ci tocmai ca să se adune şi să lupte din nou. Mai ales că trebuia să depăşească şi momentul divorţului anunţat de soţia lui.

Nesu Ogararu Andreea Eric razbointrucuvant

Sprijin constant în perioadele cele mai grele i-a fost şi îi rămâne prietenul lui cel mai bun, George Ogăraru (foto), care a rămas acelaşi caracter din vremea de la Steaua – de altfel, creştin practicant alături de soţia lui, Andreea şi de cei trei copii ai lor.

Mai amintesc că Mihăiţă Neşu n-a abandonat nici atitudinea civică, s-a dovedit un luptător, ne-a îndemnat să ne exercităm dreptul la vot şi să votăm la referendum. A făcut mai multe demersuri pentru a fi transportat de la clinica din SUA la cea mai apropiată secţie de votare ca să spună DA pentru demiterea lui Băsescu. Nu l-a ajutat nimeni. De fapt, corpul diplomatic securistic avea ordin să saboteze cvorumul.

Acum, cineva i-a lezat, în mod criminal, sentimentele lui Mihai Neşu. A atentat la starea lui de spirit. A jucat fotbal cu moralul lui. De fapt, zeci de presari au multiplicat ştirea falsă, care a ajuns la milioane de oameni de bună credinţă. Era suficient să dateze fotografia ca să depisteze frauda.

Oricum, nemernicia trebuie dezminţită cu cenuşă-n cap. Şi cu scuze în genunchi.

Şi staţi, că asta nu-i totul! Mai e şi vestea că soţia lui Neşu l-a vizitat de Crăciun şi l-a anunţat că renunţă la divorţ. Dacă şi partea asta e la fel de reală! Măcar de-ar fi!

Pentru Mihăiţă Neşu, aceleaşi urări de sănătate, acelaşi respect şi aceleaşi sentimente de solidaritate. Fie ca sfintele sărbători ale Crăciunului şi Anului Nou să-l bucure!

Mihai Neşu a spus ceva memorabil, una din cele mai înţelepte maxime dintotdeauna: minunea trebuie să o meriţi.

El chiar merită. Până la capăt.

HRISTOS SE NAŞTE PENTRU MÂNTUIREA NOASTRĂ

Miercuri 25 Decembrie 2013

Video de bogdanbdl

Video: frconstantinalecse

Video: B Steven

Video: YesMan46

Video: Kate Beske

Video: CandyMusic01

Sănătate şi bucurii luminate! La mulţi ani!

MĂRGEL ALEARGĂ PRINTRE ÎNGERI

Marți 24 Decembrie 2013

IMG_0467

Mărgel s-a stins pe neaşteptate, azi noapte, după ce s-a urcat pe pat ca să doarmă pentru marea trecere. Care, din fericire, i-a fost lină, liniştită, parcă doarme.

Mărgel e motanul de la ţară, unde s-a şi născut. Motanul cu mutriţă de şmecher prietenos, mare crai, ca şi tatăl lui, Pichi. Cel mai mult îi plăcea să se alinte pe lângă oameni şi în braţele lor, era cel mai voios şi sociabil motan pe care l-am cunoscut.

Nu-mi vine să cred că s-a dus, intenţionam să-l aduc tovărăşel pentru Jimmy şi din păcate, am amânat.

Nu împlinise 9 ani şi era însăşi întruchiparea bucuriei de a fi. Parcă îl văd la trap cu coada pe sus, ar(z)ând repede holul mare, după care obişnuia să inspecteze camerele şi după tură, să mănânce din mâncarea lui Bobo de pe o fereastră a sălii şi pe urmă să meargă val-vârtej la uşa odăii mari în care dormea el şi îşi petrecea mare parte din timp.

HPIM4761

Era alb, pufos, cu nişte zbenghiuri corai pe ochi, cu picioare lungi şi ochi aurii. O alintare de pisoi, dar natural, fără fiţe de răsfăţ – ca Bobo sau Michi. A fost golan de ulucă până anul trecut, când mătuşă-mea nu i-a mai dat drumul şi nici el n-a insistat, fiindcă ne aducea pe toţi la fibrilaţie cu absenţele lui nupţiale care băteau, uneori, trei săptămâni-o lună. Şi nu de celelate vietăţi ne era, ci de bipezi. Unii sunt o insultă la adresa condiţiei umane. Ne gândeam că tocmai fiind atât de cumsecade cu oamenii e vulnerabil. Cu colegii lui, motanii, se descurca, de regulă, controla tabela de marcaj. Venea victorios, cu urme mândre de turniruri pe urechi, pe nas. Bobo şi Michi îl miroseau îndelung, el se lăsa întâmpinat, după care înfuleca şi se lăsa lat.

Ieri încă de dimineaţă n-a mai vrut să mănânce – total atipic pentru el, un mâncău lungan şi suplu. N-a mai mâncat, n-a mai băut, n-a mai patrulat cu steagul sus, ci a mers direct în dormitor, unde s-a urcat pe pat, ceea ce el nu făcea nici rugat cu suplicaţii. Mesajul era dureros de clar. Şi neaşteptat. Şi m-am rugat să nu se chinuie. Mulţumesc lui Dumnezeu că a fost pentru el atât de uşor, de parcă ar fi trecut, prin somn, dintr-o lume într-alta.

Bun rămas, Mărgel drag! Pupă-i pe Pichi, Miki, Gogu, Mişu, Grivei, Laika, Fetiţa, Nelson, Gipsy, Lori, Titu, Titircă, Picioare-Albe şi toată pisicimea, şi toată cuţimea dusă dintre noi! Avocaţii noştri pe lângă Doamne-Doamne.

Îmi pare nespus de rău că s-a întâmplat şi că v-am întristat de Moş Ajun.

Fie ca Moş Crăciun să vă bucure!

S-A STINS PETER O’TOOLE. STEAUA RĂMÂNE

Luni 16 Decembrie 2013

Peter OToole

Peter O’Toole a dispărut, discret, la Londra, după o suferinţă lungă şi grea pe care şi-a purtat-o la fel de discret, ca un domn ce a fost mereu. A fost o sărbătoare.

Un artist colosal, o mare stea care nu se va stinge vreodată.

L-am iubit din copilărie, mereu l-am considerat un aristocrat al artei. E una dintre primele fiinţe pe care mi le amintesc.

Era total, şi pe ecran, şi pe scenă – a jucat mult Shakespeare şi poate că dacă nu avea şi cariera cinematografică, epuiza toate personajele grandioase ale marelui Will.

Peter O’Toole era unul dintre motivele pentru care iubesc irlandezii. Şi britanicii. Va rămâne mereu în memoria mea şi am să-i revăd filmele. De altfel, a driblat boala şi moartea fiindcă, deşi anul trecut îşi anunţase retragerea, în toamna acestui an a turnat un ultim rol, în „Katherine of Alexandria”, care va avea premiera la anul, cu el în rolul oratorului roman Cornelius Gallus.

Din păcate, marii dispăruţi sunt adesea expediaţi în clişee. Se spune că s-a definit prin rolul din „Lawrence al Arabiei”. Nu-l poţi reduce la acea realizare epocală de la 27 de ani fără să greşeşti. Ca un veritabil artist complet, a reuşit roluri perfecte, cu alura lui magnifică. El însuşi a spus că nu consideră consacrarea cinematrografică din „Lawrence”, ca determinantă pentru cariera lui artistică. A jucat o mulţime de roluri, foarte diferite şi toate infinitezimal de reuşite. Ca şi umorul lui, fin, mereu adaptat situaţiei. Chiar şi celei tragice.

Juca la fel de magistral comedie şi dramă, istorioară cotidiană şi istorie epică, personaj contemporan şi figură mitică-istorică.

Era absolut delectabil. Pur şi simplu o iubire de om. Chiar dacă uneori juca distanţa inaccesibilă. Putea fi pe cât de flegmatic, pe atât de pasional.

Era un spectacol în sine. Avea arta teatrală şi cinematografică în sânge, în trăsături, în toată alcătuirea-i sofisticată: însăşi apariţia lui era o poveste, o operă de artă. Încântătoare şi incitantă la tinereţe şi devastatoare la senectute. O mărturie continuă a condiţiei umane conştiente de sine. O conştiinţă vie, contorsionată, mult prea chinuitoare ca să şi-o poată stinge în tăriile alcoolului, cu care a coabitat, o vreme. În aşa fel încât a ajuns să joace un rol de alcoolic atât de natural pe scenă de-ai fi zis că un alcoolic joacă rol de actor: povestitor de sine (un jurnalist, Jeffrey Bernard: artistul a fost, de altfel, el însuşi jurnalist în adolescenţă).

Irlandez şi britanic, o alcătuire unică şi inimitabilă. Era superb şi în comedie, şi în dramă, şi în tragedie. Şi-a trăit rolurile până la consum de sine. Roluri atât de diferite şi diverse, pe care deopotrivă le stăpânea şi îl devorau. Mereu a fost o alcătuire shakesperiană, din stofa viselor, longilin, subţiratic, cu ochi de un albastru impenetrabil. Şi pătrunzător. Scânteietori în tinereţea-i cuceritoare şi coborâţi în sine însuşi ca lumina de candelă, la senectutea care l-a consumat ca o boală.

A fost unul dintre cei mai introspectivi artişti, dăruit cu darul rar de a te face părtaş la istoria-i interioară. De altfel, interioriza istoria şi aşa o povestea spectatorului. Rolurile lui regale sunt memorabile – Regele Henric al II-lea, personaj care l-a iubit atât de mult încât i-a dat voie să-l joace în două filme  („Becket”, în tandem de gală cu Richard Burton şi „The Winter of the Lion”, în cuplu cu Katharine Hepburne), Papa Paul al III-lea, în serialul tv „The Tudors” (într-o licenţă artistică, îl excomunică pe Henric al VIII-lea, pentru divorţul de Catherine de Aragon ca să se însoare cu Anne Boleyn, excomunicarea fiind de fapt decizia suveranului pontif antecesor), Hamlet (pe scenă, sub direcţia lui Laurence Olivier).

Era la fel de convingător ca spirit răzvrătit şi înger divin. Saltul de la rolurile istorice antice şi medievale, la cele ale istorice contemporane au fost pentru el la fel de fireşti ca salturile mortale pentru acrobaţii fără plasă de siguranţă.

Era un jucător în artă, alegea miza mare. Mereu. Ştia că poate reuşi acolo unde artişti consacraţi înaintea lui refuzaseră să rişte. Aşa, de altfel, s-a născut şi „Lawrence al Arabiei”.

Şi câtă diferenţă faţă de „Lord Jim”! Roluri antologice a reuşit şi în comedie, de exemplu, „Cum să furi un milion”, în cuplu cu Audrey Hepburn. Şi cât de diametral diferit de rolul din „Noaptea generalilor”!

Era colosal ca artist, dar era uman şi nimic din ce e omenesc nu i-a fost străin. Nici eşecul. A avut şi câteva eşecuri, la fel de răsunătoare ca reuşitele. Dar cine le mai ţine minte?

Toate filmele lui geniale ne rămân nouă. El rămâne doar cu sufletul întors la Dumnezeu. A fost catolic, de la copil de altar, la rătăcitor al credinţei. Dar a spus mereu că nimeni nu i-l poate lua pe Iisus.

Dumnezeu să-l odihnească!

ZIUA DREPTURILOR OMULUI

Marți 10 Decembrie 2013

E o zi care trebuie să existe. Ar trebui să fie în fiecare zi.

Şi cred că principalul drept al omului e ca oamenii să-i respecte drepturile. Şi principala lui datorie e să respecte drepturile celorlalţi. Iar statul să fie garantul drepturilor omului, nu opresorul lor.

Nici statul, nici societatea şi nici alte considerente nu sunt mai presus de om, aşa cum cred totalitarii. Doar Dumnezeu e mai presus.  Pentru însăşi consacrarea omului.

Nici o lume nu e perfectă, nicăieri nu-i raiul pe pământ. Dar o lume normală are mereu în centru respectul faţă de om, preţuirea pentru viaţă.

Unde ele lipsesc, începe iadul.

Şi deşi ONU a stabilit, încă din 1950, 10 decembrie ca zi a drepturilor omului, ele se tot încalcă, inclusiv în democraţii. Tiraniile persistă. Considerentele comerciale în relaţie cu state totalitare primează. Unele sunt chiar membre ale Consiliului de Securitate al ONU, cu drept de veto, am numit China şi Rusia. Drepturile omului sunt, din păcate, mai mult o lozincă fariseică în relaţiile internaţionale.

Dubla măsură se aplică, de altfel, pe faţă. Dau numai un exemplu, că deja masacrele cotidiene contra deţinuţilor politici din China sunt trecute cu vederea sistematic în favoarea considerentelor materiale, aşa încât am să mă refer la Rusia şi la satelitu-i ucrainean.

Nimeni n-a condiţionat relaţiile cu Rusia de elucidarea şi încetarea asasinatelor care au drept ţintă incomozii, de la jurnalişti la opozanţi, mai ales disidenţi din servicii. Nimeni n-a îngheţat relaţia cu Moscova pe motiv de Politkovskaia, jurnalista ucisă pentru că denunţa masacrele din Cecenia. De fapt, Washingtonul susţine Moscova în „lupta contra terorismului cecen”, deşi e în cauză un stat care trebuia să fie independent încă de la căderea URSS, parţial teoretică. Nici mărimile UE n-au răcit relaţiile cu Rusia pe motivul drepturilor omului, mârâielile se produc doar când sunt în joc călcături pe bătături economice.

În schimb, UE a avut faţă de Kiev o atitudine de genul „Cât îmi dai ca să te-mpuşc”, adică, a condiţionat acordul de asociere cu Ucraina, de eliberarea Iuliei Timoşenko, acord pe care puterea filorusă care a băgat-o la puşcărie oricum nu-l voia. Deţinuta cu pricina nu e, de altfel, decât o politiciană versatilă, care s-a plimbat între SUA şi Moscova, şi până la urmă, a picat în gol. Condamnată cu un cap de acuzare la fel de idiot ca şi cele ale DNA, de pe la noi, abuz în serviciu, abuz de putere. Numai că UE bagă la MCV fără număr elogii privind DNA, la fel de admirativă fiind şi Administraţia SUA.

Până la urmă, drepturile omului le apără oamenii. Adesea, de unii singuri sau alături de familiile lor. Cum sunt la noi Ion şi Adriana Olteanu, protestatarii de la Drobeta. Stigmatizaţi precum evreii cu steaua galbenă. Doar că ei nu sunt evrei. Dacă ar fi, nimeni n-ar îndrăzni să-i trateze atât de represiv precum au făcut-o guvernele Boc şi MRU, şi cum continuă să o facă guvernul Ponta.

Ion Olteanu a fost dintre puţinii protestatari de pe vremea lui Ceauşescu, iar justiţia postcomunistă refuză să-i recunoască statutul de deţinut politic. În contrast, Silviu Brucan, un propagandist kominternist criminal şi cinic, a murit elogiat. Că de! A fost „visiting professor” în SUA. Deşi nici nu terminase liceul.

Chiar credeţi că am divagat?