DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE! LA VOT! :)

PĂRINTELE NICOLAE AL BANATULUI A PLECAT LA RAI

Înalt Prea Sfinţitul Nicolae Corneanu va fi mereu Părintele Nicolae al Banatului, pentru mine. De fapt, al României, ca şi Părintele Nicolae de la Rohia. Dar chiar mai definitoriu decât acela, Părintele Nicolae al Banatului îmi amintea – şi îmi va aminti mereu – cel mai mult de Sfântul Nicolae.

Ca fizionomie – seamănă uluitor cu sfântul din icoane! Dar şi – sau mai ales – ca mod de viaţă. Cred că de aceea şi-a păstrat numele de botez, ca monah şi sfinţit ierarh. Reper călăuzitor, în viaţa-i nonagenară, dintre care 52 de ani a fost arhiepiscop al Timişoarei şi mitropolit al Banatului.

Cărturar rar şi spirit caritabil. Discret, nobil. Extraodinar de bun. Simţeai bunătatea lui ca pe o vietate diafană care te învăluie. Ocrotitor. Şi consolator. Pentru toate relele lumii. Căci toate relele lumii nu mai au nici o putere în faţa bunătăţii necondiţionate. Şi neîncetate. Bunătatea necondiţionată şi neîncetată e binele care defineşte sfinţenia.

Asemenea linişte n-am mai simţit decât în proximitatea Regelui Mihai, un înger de om. Sau un om cu suflet de înger. Aşa era şi Părinte Nicolae. Al Banatului. Şi al întregii ţări.

Era dintre spiritele nobile ale umanităţii, avea o cultură cum puţini dobândesc: un mare erudit şi cu atât mai smerit. Teolog, filolog clasic, cercetător, scriitor, tâlcuitor, învăţător, înalt păstor, mereu aplecat spre oile mângâiate cu blândeţe. Suflet generos, spirit comunional. Compasiune de pelican, dispus să-şi hrănească puii cu propriu-i trup, vocaţie martirică, primea cele mai nedrepte lovituri cu aceeaşi bunătate. Avea şcoala dăruirii şi era, de aceea, atât de iubit. Păcat pentru noi că în ultimii ani a fost exilat, tacit, în propriu-i mitropoliat. În Banat. Timişoara, dragostea mea.

Îmi amintesc de acolo anul 1991, de Crăciun, în Catedrală, slujba oficiată în absenţa Majestăţii Sale Regelui Mihai, pe care Înaltul Îl invitase în ciuda autorităţilor bolşevice. Eram acolo atât de mulţi, din Timişoara şi din toată ţara, umpleam spaţiile din jurul Catedralei, ca la revoluţia furată. Aveam privilegiul să fiu în interior, privilegiu datorat Înaltului, care ne primise în seara de Moş Ajun la reşedinţa mitropolitană, echipa de jurnalişti de la „România liberă”, pe vremea legendară a adevăratului ziar. Eram cu Sandi Piekalski, Marius Ghilezan, Andrei Antică şi alţi tineri nebuni întru monarhie, ca viitor puternic al României. Viitor furat. Ca totul în ţara noastră.

Şi totuşi, „Grădina Maicii Domnului” va dăinui mereu. Pentru că oameni şi sfinţi ca Părintele Nicolae depun mărturie. În faţa lui Dumnezeu.

Dumnezeu să-l odihnească în Gloria lui!

CINE AR MERITA SĂ CONDUCĂ INTERNELE

Foto: ziarullumina.ro/ DC News‎

Unii vor zice că Traian Berbeceanu ar merita să conducă Ministerul de Interne. De acord, doar că i-au legat tinicheaua penală ca să-l ţină în loc.

Am să fac o altă referire, un alt om care ar putea reforma Internele din interior. L-am văzut la „Trinitas”, într-un interviu-portret al unui poliţist care este totodată şi istoric, autor a nouă cărţi şi 60 de studii, la 43 de ani. Printre care şi „Monografia satului meu, Pietriceaua” (Brebu, Prahova).

Are în pregătire, pentru lansarea de Bunavestire – când e şi Ziua Poliţiei -, cartea „Martirii Poliţiei Române”, despre poliţiştii reprimaţi şi trimişi în detenţie politică pe vremea regimului comunist.

Se numeşte Florin Şinca şi este comisar-şef la Operaţiuni Speciale din I.G.P. Armonizează vocaţia de istoric şi profilul poliţistului angajat în cele mai complicate misiuni.

Un om deosebit. Un om. Doi oameni. Ar face un tandem remarcabil, nu credeţi?

LA MULŢI ANI, RADU SÂRBU!

Azi e ziua lui Radu Sârbu. Dacă ar fi fost prim-ministru, cred că schimba ceva. N-a fost să fie, fiindcă era o lovitură prea grea pentru Sistem.

Ştiu că răscolesc muşuroiul şi generez resentimente în tabăra PSD, deşi absolut deloc nu-i asta intenţia mea. Ci aceea de a semnala realitatea. Cu date şi fapte. Cauza. Pentru că rari sunt în România actuală oamenii care merg la cauză. Majoritatea reflectă efectele.

Preiau două editoriale ale lui Radu Sârbu din „Bursa”, mereu actuale, deşi sunt din (primă)vara anului trecut:

RATÂND O BUNĂ OCAZIE DE A TĂCEA,

VĂCĂROIU A VORBIT DESPRE PRIVATIZARE

BURSA 08.04.2013

„Privatizările au fost în proporţie de 80% un eşec, iar România ar fi trebuit să aibă astăzi un PIB de cel puţin trei ori mai mare decât cel actual”, ceea ce nu reuşeşte (şi) pentru că „totul e impus de afară”, a afirmat preşedintele Curţii de Conturi, Nicolae Văcăroiu.
Când Nicolae Văcăroiu vorbeşte despre economia naţională, este ca şi cum un criminal ar vorbi despre consecinţele nefaste ale unor crime, de-taşându-se de orice responsabilitate! Dacă Ion Iliescu este marele responsabil pentru proasta construcţie a statului post decembrist, apoi Nicolae Văcăroiu a fost cel mai important complice în îngreunarea tranziţiei spre capitalism a economiei naţionale.
La începutul anilor ’90, startul României a fost ratat pentru că guvernul nu a început procesul de reformă structurală, nici la nivel macroeconomic şi nici la nivel microeconomic, în fiecare întreprindere în parte. Soluţia principală era atunci, ca şi acum, privatizarea, urmată de capitalizare. Privatizarea a fost esenţa reformei economice în toate ţările fost comuniste. Ţine de evidenţă: ţările care au privatizat mult şi repede o duc mai bine decât celelalte.
Cred că natura unui sistem este definită, mai degrabă decât prin altele, de natura proprietăţii economice. România iliesciană, deşi „decretase” că revoluţia a fost anticomunistă şi că se reorientează spre capitalism, a păstrat cât de mult a putut în mâinile statului proprietatea asupra întreprinderilor economice şi financiare. Interesul a fost dublu: politic şi financiar. Pe de o parte, FSN/FDSN, care – ca organism politic – s-a suprapus administraţiei de stat în mai mare măsură decât o făcuse însuşi partidul comunist, avea nevoie de salariaţii întreprinderilor de stat, ca masă de manevră în arena politică. Pe de altă parte, clientela de sorginte comunisto-securistă nu putea căpuşa decât întreprinderi de stat. S-au construit structuri sindicale puternice, care au fost manipulate prin ofiţerii acoperiţi infiltraţi în conducerile lor, pentru a se opune reformelor, în general, şi privatizării, în special.
*  În timpul guvernării văcăroide:
– S-a furat tot ce s-a putut: comerţul exterior, băncile, fondurile mutuale şi au fost căpuşate întreprinderile din toate sferele economiei şi bugetul de stat. Prima metodă de privatizare folosită în România a fost privatizarea prin furt.
– Au fost aduse sub pragul rentabilităţii sute de societăţi comerciale din ramurile industriei şi serviciilor. În loc să se înceapă cu privatizarea întreprinderilor rentabile, iar cu banii obţinuţi să se restructureze şi să se retehnologizeze celelalte, pentru o privatizare ulterioară, s-a preferat o politică prin care toate întreprinderile au fost coborâte la cel mai mic numitor comun. Metoda prin care s-a reuşit această „performanţă” a fost cea a subvenţionării. În perioada 1992-1996, s-au alocat întreprinderilor cu pierderi „fonduri de restructurare” mai mari decât sumele încasate din privatizare, diferenţa fiind acoperită din dividendele companiilor profitabile.
– Economia naţională a funcţionat pe principiul vaselor comunicante: profiturile companiilor rentabile au fost folosite pentru acoperirea pierderilor celor nerentabile (mineritul, siderurgia, industria de armament, agricultura de stat), cărora li s-a prelungit agonia. De salvat, nu au fost salvate, căci se ştie: boala lungă, moarte sigură, dar s-au înecat şi cele profitabile.
– S-a preferat privatizarea populistă, în favoarea asociaţiilor salariaţilor, adică un fel de cooperativizare: aproape 1900 de societăţi comerciale au fost vândute PAS-urilor, care în marea majoritate a cazurilor nu au fost capabile să le menţină competitivitatea şi fie le-au falimentat, fie au pierdut controlul.
– Numai 11 contracte de privatizare, însumând 36 milioane dolari, s-au încheiat cu investitori străini, ceea ce spune totul despre imaginea României lui Iliescu şi Văcăroiu în mediile de afaceri internaţionale. Investiţiile străine erau necesare nu numai pentru infuzia de capital şi devize, ci, la fel de important, pentru implementarea unui nou tip de cultură organizaţională şi managerială.
Au fost falimentate toate întreprinderile agricole de stat, toate combinatele avicole şi de creştere a porcilor şi majoritatea comcerealurilor, prin limitarea de către guvern a preţurilor de vânzare a produselor lor, în timp ce preţurile la care se aprovizionau au fost lăsate libere. În acelaşi timp, Banca Agricolă a fost obligată să le finanţeze, fiind împinsă la un activ net contabil negativ.
– Băncile de stat, mai ales BANCOREX, au fost jefuite de clientela securisto-politică, din ele volatilizându-se mai mult de 4 miliarde dolari. Singura soluţie pentru recapitalizarea lor a fost privatizarea, iar acum ne văităm că le-am înstrăinat…
– S-au „topit” rezervele valutare ale României, guvernul Văcăroiu lăsând, la plecare, mai nimic: 565 milioane dolari în rezerva BNR, după patru ani, în care indicele inflaţiei s-a situat între 295% şi 59%. Din această cauză, guvernarea CDR a început cu o prăbuşire a cursului leu/dolar şi cu un nou puseu inflaţionist.
– Au fost întrerupte relaţiile Ro-mâniei cu organismele financiare internaţionale, din cauza politicilor nereformiste practicate.
– Justiţia, împănată cu foşti ofiţeri de miliţie şi securitate (doar erau, măcar formal, absolvenţi ai facultăţii de drept), a fost oarbă, dar nu imparţială, ci incapabilă să vadă şi să condamne jefuitorii.

FMI şi Banca Mondială tăiaseră finanţările ţării şi afirmau răspicat că, în anul 1997, când deveneau scadente primele rate la creditele post-ceauşiste, România va intra în incapacitate de plată. Evitarea crahului a fost meritul guvernării ulterioare, a CDR, iar pivotul reformei a fost tocmai privatizarea.
Statisticile demonstrează că privatizare a început să se facă cu adevărat în România abia începând cu anul 1996, când a devenit evident că nu mai exista alternativă. Nerestructurate, întreprinderile se transformaseră în adevărate bombe sociale, al căror ceas ticăia în mâinile guvernului. Ineficienţa şi jaful fuseseră subvenţionate până la sleirea finanţelor publice. Nerestructurându-le tehnologic şi menţinându-le suprapopulate, guvernul Văcăroiu a condamnat întreprinderile la a fi vândute pe nimic. Până la urmă, statul român le-a externalizat, lăsând pe seama cumpărătorilor pachetelor sale de acţiuni restructurarea şi rentabilizarea companiilor din economia naţională. De aici au pornit toate dificultăţile privatizării din România.
Pentru toate acestea, Nicolae Văcăroiu a fost răsplătit: prim ministru în perioada 1992-1996, preşedinte al Senatului în perioada 2001-2004, preşedinte interimar al României, în aprilie-mai 2007, iar din 2008 este preşedintele Curţii de Conturi. Nici un alt român nu a mai acumulat asemenea funcţii! Pentru dânsul nu a fost destul: întrebat ce caută în conducerea băncii lui Sorin Ovidiu Vântu, dl Văcăroiu a răspuns cu modestie: „sunt un Hagi al finanţelor!”. Pare firesc să vorbească, dar poate că era mai bine dacă tăcea…

POIANA RINOCERILOR:

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI

BURSA 10.07.2012

Suspendarea preşedintelui Traian Băsescu a readus în atenţia opiniei publice Curtea Constituţională a României (CCR).
Toată lumea a aşteptat avizul CCR: susţinătorii pre­şedintelui – cu speranţa obţinerii unui atu în campania care urmează, iar adversarii – conştienţi că un aviz, fie el numai consultativ, poate spăla sau murdări ireversibil obraji politici.
Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Urmate de o fâsâială pe măsură, pentru că, în ciuda clarităţii textului din Constituţie, Curtea „a dat-o remiză”!
Fiind o acţiune pur politică, sus­pendarea este uşor de înţeles în logica politică, dar greu, chiar imposibil, de argumentat constituţional.
Tocmai de aceea, arbitrul de ultimă instanţă, CCR, ar trebui să fie imun la influenţele politicului şi administrativului.
Ceea ce, din păcate, nu este cazul, pentru că CCR este o instanţă numită politic, în mod egal de către Preşedinte, Camera Deputaţilor şi Senat, iar numirea politică a unei Curţi, cel puţin în România, nu duce la independenţă.
* Încovoierea politică a Curţii
Cum poate să ajungă cineva judecător la Curtea Constituţională a României?
În Constituţie scrie că „Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior.”
Este incredibil, dar adevărat: componenţii CCR nu trebuie să fie magistraţi de carieră!
Orice jurisconsult poate accede în instanţa care tranşează conflictele între instituţiile puterii în statul român; condiţia sine qua non este să fi servit conştiincios interesele vreunui partid; să fie clar că se poate conta pe omul acela!
CV-ul preşedintelui CCR este ilus­trativ: consilier juridic la COMAT şi BJATM Bistriţa (1980-1989), avocat în baroul Bistriţa (1990-2007) şi – decisiv! – deputat (2004­-2008).
De regulă, judecătorii CCR sunt foşti parlamentari, care s-au evidenţiat mai degrabă prin obedienţă decât prin iniţiative, iar Ion Predescu, Acsinte Gaspar sau Puskas Zoltan – dintre actualii, sau Petre Ninosu ori Nicolae Cochinescu – dintre foştii, exemplifică perfect această teză.
CCR este o poiană paradisiacă, în care nişte rinoceri politici pasc cele mai mari salarii din întreg sistemul bugetar (generatoare şi de pensii pe măsură).
De aceea, nu este de mirare că CCR fie acţionează sub imperiul presiunilor politice, fie nu are curaj să exprime o poziţie clară, care să aibă caracter de precedent pentru cazuri similare.
În repetate rânduri, Curtea a dovedit că e influenţată de presiunile politice, nu numai în cazuri de conflict inter-instituţional, ci şi în cazuri în care ar fi trebuit să apere principii generale ale dreptului (dreptul la proprietate şi garantarea proprietăţii).
Independenţa puterii judecătoreşti este – alături de modernizarea şi simplificarea legislaţiei, integritatea şi corectitudinea judecătorilor, termene rapide în procese – o condiţie fundamentală a unei societăţi bine guvernate, într-un stat de drept. Separaţia autentică a puterilor în Stat poate fi realizată numai prin delimitarea clară a celor trei puteri ale Statului – Legislativă, Executivă şi Judecătorească – şi prin stabilirea unui sistem de verificare şi de echilibru între ele.
* Recuperarea separaţiei
Soluţia, simplă şi evidentă, rezidă în suprimarea Curţii Constituţionale şi preluarea atribuţiilor ei de către o secţie specială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ai cărei judecători sunt magistraţi în adevăratul sens al cuvântului, iar numirea lor este făcută prin intermediul Consiliului Superior al Magistraturii, fără intervenţia celorlalte puteri ale Statului.
S-ar reveni, astfel, la sistemul de control al constituţionalităţii, conform tradiţiei româneşti, ce începe la 1912: puterea judecătorească ordinară examina constituţionalitatea legilor.
În plus, pentru degrevarea justiţiei de problemele inerente unui regim semiprezidenţial, bine ar fi ca Româ­nia să adopte un regim parlamentar raţionalizat.

http://www.bursa.ro/

SFÂNTUL VASILE CEL MARE

Foto via http://www.radio-resita.ro

1 ianuarie este sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare, întemeietorul Vasiliadei – filantropie creştină, călugărie familială.

Ar fi atât de multe de scris şi de trăit despre marele sfânt al zilei, dar nu mă învrednicesc.

Era pâinea lui Dumnezeu, sfânt din bunătatea lui nemărginită, continuu dăruitoare. Şi apărătoare a umanităţii.

Sfântul Vasile cel Mare e cel mai puternic sfânt împotriva răului. El ne învaţă că blestemele sunt exclusiv la adresa diavolului şi că e un păcat să-ţi blestemi aproapele. E un blestem de sine.

Apropo, molitvele Sfântului Vasile nu pot fi oficiate decât în condiţii speciale – post, pregătire duhovnicească. Deci, bine a făcut Sf. Sinod că a sistat citirea lor la slujba de Anul Nou. Mă mir cum de antecesorii Patriarhului Daniel nu şi-au dat seama că e păcat înfricoşat să oficiezi asemenea rugăciune grea după petrecerea de Revelion. Aşa încât căinelile unor extremişti că Patriarhul Daniel „a stricat tradiţia” sunt fariseice. Şi stupide. Dacă e să-i reproşăm ceva Întâistătătorului, altele sunt. Dar nu-i nici locul, nici momentul.

La mulţi ani onomasticilor! Şi tuturor!

CE TINERI ŞI FRUMOŞI ERAM!

Foto: wowbiz.ro

Întâmplător am revăzut „Declaraţie de dragoste”.  Cu Teodora Mareş, Adrian Păduraru, Ion Caramitru, Tamara Buciuceanu-Botez, Adela Mărculescu, Constantin Diplan. Regia: Nicolae Corjos. Absolut coios, nu-mi cer scuze în faţa fariseilor.

Nu m-am mişcat din faţa ecranului, am iubit filmul la fel ca atunci când l-am văzut prima dată. Nici acum nu înţeleg cum a driblat cenzura. Pentru că singurul compromis a fost folosirea termenului de tovarăş în câteva scene. În rest, artă. Şi viaţă. Adevărată. Şi chiar subversiune a regimului comunist. Mereu am crezut că tatăl Ioanei a fost, de fapt, deţinut politic.

Ne identificam total cu personajele, a fost filmul românesc al adolescenţei noastre.

L-aş revedea oricând.

Şi chiar nu mă interesează alţii cum sunt. Dacă sunt din generaţia mea ( elevi, studenţi pe atunci) şi spun că nu le-a plăcut, ori mint, ori sunt făcuţi din iască.

Şi nici nu trebuie să fii din generaţia mea ca să-ţi placă un film fără vârstă. O capodoperă, în felul ei. Unic şi inimitabil.

INCALIFICABIL! ŞTIRE FALSĂ DESPRE MIHAI NEŞU

Foto: realitatea.net

Mass-media din România vehiculează cu iresponsabilitate o ştire falsă despre Mihăiţă Neşu. Cineva grăbit să inventeze o bombă pentru succes de moment în lipsă de evenimente a lansat pe net câteva rânduri conform cărora ar fi avut loc o minune de Crăciun şi Mihăiţă Neşu s-ar fi ridicat în picioare, „după ce timp de doi ani a fost complet imobilizat”.

Ştirea e atât de grosier falsă încât cine a preluat-o – şi au preluat-o toate televiziunile şi presa scrisă (de fapt, online) – ar fi trebuit să-şi pună întrebări numai când a citit ultima parte a „veştii”. În realitate, Mihăiţă Neşu a făcut, în timp, mari progrese pentru condiţia lui, deşi fusese considerat aproape 100% irecuperabil.

Încă din primăvara anului 2011 a început să mişte o mână, de fapt, să-şi simtă partea dreaptă şi chiar să mişte puţin piciorul. Ulterior a început să folosească ambele mâini, după exerciţii tenace, care au urmat operaţiei pe coloană. Prima minune a fost că a putut să vorbească, după care a înfiinţat fundaţia pentru ajutorarea copiilor cu dizabilităţi.

În 2012 s-a internat la o clinică din SUA, unde a făcut foarte multe exerciţii şi chiar de la început a fost prins pe un aparat care l-a ridicat în picioare, evident, cu membrele inferioare legate kinetoterapeutic. DE ATUNCI (mai 2012) e fotografia pe care răspândacul copiat în masă a prezentat-o ca fiind „minunea de Crăciun” a anului actual. 👿

Presa nu mai are documentare? Ce să mai zici de bun simţ şi responsabilitate! Profesionalismul e prea departe pentru mass media din România. Chiar toţi sunt cu ţuica-n nas şi sarmaua-n gât, atât de îmbibaţi cu nesimţire încât să difuzeze un asemenea fals scandalos? Cine l-a lansat putea fi mangă sau inconştient(ă) în foamea de succes pe cât de rapid, pe atât de efemer, prin senzaţionalismul fraudulos. Dar cine l-a preluat e iresponsabil la pătrat. De fapt, fără număr. Şi – repet – frauda a fost propagată în toată presa. Ce pretenţii am mai avea de la internauţi să verifice ei, din moment ce televiziunile şi publicaţiile scrise nu s-au obosit?

Şi-acum, ce-o să facă? Să iasă toţi pe sticlă, pe net şi să recite în cor refrenul lui Postelnicu? N-ar mai folosi la nimic, doar că ar jigni grav animalele. Cum să faci amendă onorabilă pentru asemenea gogomănie iresponsabilă, de natură să calce în picioare un suflet de luptător care tocmai a depăşit o perioadă de depresie?! 👿

A fost în prima parte a acestui an, când marile aşteptări privind o recuperare locomotorie spectaculoasă după tratamentul din SUA nu s-au confirmat. Atunci, Mihăiţă Neşu a fost, o vreme, deprimat, n-a mai comunicat pe net, şi-a delegat integral coordonarea fundaţiei, dar nu ca să abandoneze lupta, cum s-a grăbit presa noastră urechistă şi guristă să anunţe în primăvară. Ci tocmai ca să se adune şi să lupte din nou. Mai ales că trebuia să depăşească şi momentul divorţului anunţat de soţia lui.

Sprijin constant în perioadele cele mai grele i-a fost şi îi rămâne prietenul lui cel mai bun, George Ogăraru (foto), care a rămas acelaşi caracter din vremea de la Steaua – de altfel, creştin practicant alături de soţia lui, Andreea şi de cei trei copii ai lor.

Mai amintesc că Mihăiţă Neşu n-a abandonat nici atitudinea civică, s-a dovedit un luptător, ne-a îndemnat să ne exercităm dreptul la vot şi să votăm la referendum. A făcut mai multe demersuri pentru a fi transportat de la clinica din SUA la cea mai apropiată secţie de votare ca să spună DA pentru demiterea lui Băsescu. Nu l-a ajutat nimeni. De fapt, corpul diplomatic securistic avea ordin să saboteze cvorumul.

Acum, cineva i-a lezat, în mod criminal, sentimentele lui Mihai Neşu. A atentat la starea lui de spirit. A jucat fotbal cu moralul lui. De fapt, zeci de presari au multiplicat ştirea falsă, care a ajuns la milioane de oameni de bună credinţă. Era suficient să dateze fotografia ca să depisteze frauda.

Oricum, nemernicia trebuie dezminţită cu cenuşă-n cap. Şi cu scuze în genunchi.

Şi staţi, că asta nu-i totul! Mai e şi vestea că soţia lui Neşu l-a vizitat de Crăciun şi l-a anunţat că renunţă la divorţ. Dacă şi partea asta e la fel de reală! Măcar de-ar fi!

Pentru Mihăiţă Neşu, aceleaşi urări de sănătate, acelaşi respect şi aceleaşi sentimente de solidaritate. Fie ca sfintele sărbători ale Crăciunului şi Anului Nou să-l bucure!

Mihai Neşu a spus ceva memorabil, una din cele mai înţelepte maxime dintotdeauna: minunea trebuie să o meriţi.

El chiar merită. Până la capăt.

S-AU STINS TITUS MUNTEANU ŞI NAE LĂZĂRESCU

Foto: tvr.ro

Titus Munteanu era un realizator de televiziune veritabil. Dintre foarte puţinii care mai sunt. S-a dus, discret, la 72 de ani, după o boală grea purtată cu discreţie. Britanicii ar zice că era „one of a kind”.

Foto: enational.ro

Imediat a doua zi, i-a urmat Nae Lăzărescu. Actor de revistă pur-sânge şi care n-avea nici o jenă să-şi afirme vocaţia. Uneori, amară. Era tot de-un leat cu Titus Munteanu şi tot de boală rea a suferit.

Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească!

Profit de ocazie ca să reiterez bucuria şi mulţumirea către Dumnezeu că Alexandru Arşinel trăieşte. Fie ca să-l sărbătorim centenar şi pe Stela Popescu, la fel!

HAI SĂ LUĂM ÎN SERIOS TELEVIZIUNEA PUBLICĂ! DECI, OMUL POTRIVIT PENTRU CONDUCEREA TVR

Uite că sunt de acord cu Victor Ponta când face observaţia – de bun simţ, de altfel – că la Cultură ar fi trebuit o personalitate culturală. Sau oricum, cineva care să-ţi dea impresia că n-a nimerit de la Agricultură. Ştiu, sunt rea, dar PNL poate face rocada cu PC, să treacă Daniel Constantin la Cultură. Şi să-l ia consilier pe CRBL – poate învaţă ceva de la vechiul lui coleg de şcoală şi prieten piteştean. Poate învaţă să nu se mai pitească.

Deci, Crin a făcut o prostie cu Gigel Ştirbu la Ministerul Culturii. A ajuns să fie ironizat pe tema-asta de către însăşi elita pesedistă de la Olt care este, cum se ştie, culmea rafinamentului cultural.

Ca şi cum nu era de ajuns, Crin Antonescu parcă a ţinut să demonstreze că poate fi şi mai gigea: prin neseriozitatea cu care tratează imperativul de a face din TVR, o veritabilă televiziune publică. L-a trimis acolo pe Săftoiu ca să scape de el din partid şi individul şi-a bătut joc, ar fi trebuit să demisioneze din start.

Acum, deşi avea ocazia să facă amendă onorabilă printr-o propunere de calibru, l-a propus pe Rareş Bogdan. Nu doar că e un jurnalist care, din păcate, s-a depreciat profesional în ultima vreme, frizând, nu o dată, băsismul la iRealitatea ofiţeraşului acoperit, Guşă. Dar chiar şi dacă ar fi rămas analistul lucid de presă scrisă şi realizatorul tv respectabil care era, tot ar fi prea puţin pregătit pentru o pălărie aşa de mare.

TVR e un viespar şi în anumite unghere, chiar o cloacă, un mic colos putred de corupţie – morală, profesională, chiar penală.  Totodată, are profesionişti traşi pe dreapta şi nulităţi oportuniste scoase în faţă. Canaliuţe de succes personal, care fac din TVR, rampă de lansare pentru interese personale.

Trebuie să fii uns cu toate alifiile profesiei – şi nu doar ale ei -, ca să guvernezi TVR şi să o transformi, din viespar de corupţie pe bani publici,  în televiziune publică. Îţi trebuie arta conducerii, deci, proiect strategic şi ştiinţă a delegării, spirit de echipă, abilitate de negociere şi discernământ în alegerea consilierilor adecvaţi unuia dintre cele mai ambiţioase – sau aproape imposibile – proiecte.

Trebuie să ştii  să promovezi şi să armonizezi valoarea profesională discriminată pentru că a refuzat comanda politică şi totodată, să recuperezi valoarea profesională care s-a degradat prin răspunsul la comandă politică. Trebuie să ai tăria de a face o selecţie, una drastică. În urma căreia să fie eliminate nulităţile (şi sunt prea multe, printre cei aproape 2500 de angajaţi). Trebuie să ştii să-ţi apropii sindicatele din TVR fără a fi cenzurat sau chiar dominat de ele. Trebuie să ştii să te impui – elegant şi ferm – în faţa unui consiliu de administraţie care n-are, de fapt, nici o legătură cu imperativele TVR ci e – ca pretutindeni la noi – doar o proiecţie a intereselor politice, un fel de „mini-parlament” adesea habarnist în materie de presă. Trebuie să ştii să-ţi alegi şi un consultant care să merite banii publici. Adică, să-i justifice prin aport public, nu să-i consume clientelar.

Sunt prea multe găşti, nu poate fi din interiorul TVR. Dar să cunoască televiziunea ca şi cum ar fi. Şi secretele profesiei.

Sunt prea multe interese, nu poate fi nici din mediu politic, nici economic. Ci strict profesional.

Rareş Bogdan are tot timpul să crească, depinde de el ce alege – integritatea recuperată sau degradarea accelerată. Nu Rareş Bogdan e omul. Vorba lui Crin Antonescu însuşi, „nu pe senzaţii” se fac evaluările, promovările şi mai ales, propunerile cu o asemenea miză majoră. Cu toată simpatia, repet, e prea mare pălăria. Câteva autostrăzi cu multe sensuri.

Trebuie, deci, cineva experimentat profesional şi tare din punct de vedere moral. Neînfricat în faţa crimei organizate şi om de caracter. Cu disponibilitatea compromisului inteligent, deci util obiectivului vizat şi totodată, inflexibil în refuzul de a negocia principiile. Cu un bilanţ care să reflecte performanţă profesională onestă şi percutantă. Judecată dreaptă. Presă în serviciul binelui public, la antipodul aservirii de orice fel.

Omul ăsta există şi ar fi păcat să nu fie trimis acolo unde îi e locul: la conducerea TVR.

Se numeşte Lucian Avramescu.

S-A STINS PETER O’TOOLE. STEAUA RĂMÂNE

Peter O’Toole a dispărut, discret, la Londra, după o suferinţă lungă şi grea pe care şi-a purtat-o la fel de discret, ca un domn ce a fost mereu. A fost o sărbătoare.

Un artist colosal, o mare stea care nu se va stinge vreodată.

L-am iubit din copilărie, mereu l-am considerat un aristocrat al artei. E una dintre primele fiinţe pe care mi le amintesc.

Era total, şi pe ecran, şi pe scenă – a jucat mult Shakespeare şi poate că dacă nu avea şi cariera cinematografică, epuiza toate personajele grandioase ale marelui Will.

Peter O’Toole era unul dintre motivele pentru care iubesc irlandezii. Şi britanicii. Va rămâne mereu în memoria mea şi am să-i revăd filmele. De altfel, a driblat boala şi moartea fiindcă, deşi anul trecut îşi anunţase retragerea, în toamna acestui an a turnat un ultim rol, în „Katherine of Alexandria”, care va avea premiera la anul, cu el în rolul oratorului roman Cornelius Gallus.

Din păcate, marii dispăruţi sunt adesea expediaţi în clişee. Se spune că s-a definit prin rolul din „Lawrence al Arabiei”. Nu-l poţi reduce la acea realizare epocală de la 27 de ani fără să greşeşti. Ca un veritabil artist complet, a reuşit roluri perfecte, cu alura lui magnifică. El însuşi a spus că nu consideră consacrarea cinematrografică din „Lawrence”, ca determinantă pentru cariera lui artistică. A jucat o mulţime de roluri, foarte diferite şi toate infinitezimal de reuşite. Ca şi umorul lui, fin, mereu adaptat situaţiei. Chiar şi celei tragice.

Juca la fel de magistral comedie şi dramă, istorioară cotidiană şi istorie epică, personaj contemporan şi figură mitică-istorică.

Era absolut delectabil. Pur şi simplu o iubire de om. Chiar dacă uneori juca distanţa inaccesibilă. Putea fi pe cât de flegmatic, pe atât de pasional.

Era un spectacol în sine. Avea arta teatrală şi cinematografică în sânge, în trăsături, în toată alcătuirea-i sofisticată: însăşi apariţia lui era o poveste, o operă de artă. Încântătoare şi incitantă la tinereţe şi devastatoare la senectute. O mărturie continuă a condiţiei umane conştiente de sine. O conştiinţă vie, contorsionată, mult prea chinuitoare ca să şi-o poată stinge în tăriile alcoolului, cu care a coabitat, o vreme. În aşa fel încât a ajuns să joace un rol de alcoolic atât de natural pe scenă de-ai fi zis că un alcoolic joacă rol de actor: povestitor de sine (un jurnalist, Jeffrey Bernard: artistul a fost, de altfel, el însuşi jurnalist în adolescenţă).

Irlandez şi britanic, o alcătuire unică şi inimitabilă. Era superb şi în comedie, şi în dramă, şi în tragedie. Şi-a trăit rolurile până la consum de sine. Roluri atât de diferite şi diverse, pe care deopotrivă le stăpânea şi îl devorau. Mereu a fost o alcătuire shakesperiană, din stofa viselor, longilin, subţiratic, cu ochi de un albastru impenetrabil. Şi pătrunzător. Scânteietori în tinereţea-i cuceritoare şi coborâţi în sine însuşi ca lumina de candelă, la senectutea care l-a consumat ca o boală.

A fost unul dintre cei mai introspectivi artişti, dăruit cu darul rar de a te face părtaş la istoria-i interioară. De altfel, interioriza istoria şi aşa o povestea spectatorului. Rolurile lui regale sunt memorabile – Regele Henric al II-lea, personaj care l-a iubit atât de mult încât i-a dat voie să-l joace în două filme  („Becket”, în tandem de gală cu Richard Burton şi „The Winter of the Lion”, în cuplu cu Katharine Hepburne), Papa Paul al III-lea, în serialul tv „The Tudors” (într-o licenţă artistică, îl excomunică pe Henric al VIII-lea, pentru divorţul de Catherine de Aragon ca să se însoare cu Anne Boleyn, excomunicarea fiind de fapt decizia suveranului pontif antecesor), Hamlet (pe scenă, sub direcţia lui Laurence Olivier).

Era la fel de convingător ca spirit răzvrătit şi înger divin. Saltul de la rolurile istorice antice şi medievale, la cele ale istorice contemporane au fost pentru el la fel de fireşti ca salturile mortale pentru acrobaţii fără plasă de siguranţă.

Era un jucător în artă, alegea miza mare. Mereu. Ştia că poate reuşi acolo unde artişti consacraţi înaintea lui refuzaseră să rişte. Aşa, de altfel, s-a născut şi „Lawrence al Arabiei”.

Şi câtă diferenţă faţă de „Lord Jim”! Roluri antologice a reuşit şi în comedie, de exemplu, „Cum să furi un milion”, în cuplu cu Audrey Hepburn. Şi cât de diametral diferit de rolul din „Noaptea generalilor”!

Era colosal ca artist, dar era uman şi nimic din ce e omenesc nu i-a fost străin. Nici eşecul. A avut şi câteva eşecuri, la fel de răsunătoare ca reuşitele. Dar cine le mai ţine minte?

Toate filmele lui geniale ne rămân nouă. El rămâne doar cu sufletul întors la Dumnezeu. A fost catolic, de la copil de altar, la rătăcitor al credinţei. Dar a spus mereu că nimeni nu i-l poate lua pe Iisus.

Dumnezeu să-l odihnească!

MERLIN, ULTIMUL EPISOD

Dacă nu l-aţi văzut aseară, nu rataţi şansa azi, de la 12:40, pe AXN. Eu sigur îl revăd. 🙂

Un serial genial, cu scenarişti de-o inspiraţie magnifică, realizatori pe măsură şi o distribuţie perfectă.

E ca şi cum legenda Albionului şi-ar fi visat personajele şi ele s-ar fi întrupat aievea.

Colin Morgan – Merlin, Bradley James – Arthur, Katie McGrath – Morgana, Angel Coulby – Guinevere, Richard Wilson – Gaius. Şi nedreptăţesc restul distribuţiei, mai ales Cavalerii Mesei Rotunde.

Un regal fără egal.