Jimmy e înger

PĂRINTELE NICOLAE AL BANATULUI A PLECAT LA RAI

Înalt Prea Sfinţitul Nicolae Corneanu va fi mereu Părintele Nicolae al Banatului, pentru mine. De fapt, al României, ca şi Părintele Nicolae de la Rohia. Dar chiar mai definitoriu decât acela, Părintele Nicolae al Banatului îmi amintea – şi îmi va aminti mereu – cel mai mult de Sfântul Nicolae.

Ca fizionomie – seamănă uluitor cu sfântul din icoane! Dar şi – sau mai ales – ca mod de viaţă. Cred că de aceea şi-a păstrat numele de botez, ca monah şi sfinţit ierarh. Reper călăuzitor, în viaţa-i nonagenară, dintre care 52 de ani a fost arhiepiscop al Timişoarei şi mitropolit al Banatului.

Cărturar rar şi spirit caritabil. Discret, nobil. Extraodinar de bun. Simţeai bunătatea lui ca pe o vietate diafană care te învăluie. Ocrotitor. Şi consolator. Pentru toate relele lumii. Căci toate relele lumii nu mai au nici o putere în faţa bunătăţii necondiţionate. Şi neîncetate. Bunătatea necondiţionată şi neîncetată e binele care defineşte sfinţenia.

Asemenea linişte n-am mai simţit decât în proximitatea Regelui Mihai, un înger de om. Sau un om cu suflet de înger. Aşa era şi Părinte Nicolae. Al Banatului. Şi al întregii ţări.

Era dintre spiritele nobile ale umanităţii, avea o cultură cum puţini dobândesc: un mare erudit şi cu atât mai smerit. Teolog, filolog clasic, cercetător, scriitor, tâlcuitor, învăţător, înalt păstor, mereu aplecat spre oile mângâiate cu blândeţe. Suflet generos, spirit comunional. Compasiune de pelican, dispus să-şi hrănească puii cu propriu-i trup, vocaţie martirică, primea cele mai nedrepte lovituri cu aceeaşi bunătate. Avea şcoala dăruirii şi era, de aceea, atât de iubit. Păcat pentru noi că în ultimii ani a fost exilat, tacit, în propriu-i mitropoliat. În Banat. Timişoara, dragostea mea.

Îmi amintesc de acolo anul 1991, de Crăciun, în Catedrală, slujba oficiată în absenţa Majestăţii Sale Regelui Mihai, pe care Înaltul Îl invitase în ciuda autorităţilor bolşevice. Eram acolo atât de mulţi, din Timişoara şi din toată ţara, umpleam spaţiile din jurul Catedralei, ca la revoluţia furată. Aveam privilegiul să fiu în interior, privilegiu datorat Înaltului, care ne primise în seara de Moş Ajun la reşedinţa mitropolitană, echipa de jurnalişti de la „România liberă”, pe vremea legendară a adevăratului ziar. Eram cu Sandi Piekalski, Marius Ghilezan, Andrei Antică şi alţi tineri nebuni întru monarhie, ca viitor puternic al României. Viitor furat. Ca totul în ţara noastră.

Şi totuşi, „Grădina Maicii Domnului” va dăinui mereu. Pentru că oameni şi sfinţi ca Părintele Nicolae depun mărturie. În faţa lui Dumnezeu.

Dumnezeu să-l odihnească în Gloria lui!

S-A DUS MĂTUŞA MEA MARTIRĂ, OLIMPIA

Absolut deloc nu exagerez în titlu.

S-a dus subit, pentru că punea prea mult la inimă, pentru că toată viaţa ei a fost pentru ceilalţi, foarte mult, pentru mine, pentru că avea pe umeri o povară insuportabilă, de mult prea mult timp.

Nu mai vreau şi nici nu mai pot să zic nimic altceva, doar atât că nu concep viaţa fără ea.

Era ca şi mama. Şi era cel mai cinstit om. Şi cea mai credincioasă.

Se enerva uneori, dar asta era din pricina altora. Şi a Sistemului. Nu a blestemat niciodată, deşi ar fi fost atâţia.

Dumnezeu s-o odihnească! Şi să mă ierte. 😥

P.S. Prima poză e dintr-un unghi scurt, de fapt, avea o mână foarte frumoasă. Şi fină. Şi-a distrus-o pentru ceilalţi. 😥

Şi dacă vreţi să vă rugaţi pentru ea, rugaţi-vă pentru Ioana! Numele de botez. De onomastică, şi-a dus la biserică, făcuţi de mâna ei, cartofi de ciocolată. 😥

ADRIAN IOVAN MORT, DUPĂ O ATERIZARE EROICĂ

Foto: index-stiri.ro

Adrian Iovan a reuşit o aterizare forţată, care l-a costat viaţa, dar a salvat patru pasageri şi copilotul avionului medical. Din păcate, nici studenta însoţitoare n-a supravieţuit.

Probabil că a fost o urgenţă cu prelevare de organ pentru transplant, altfel nu se explică zborul (Bucureşti-Oradea) în condiţii improprii (ceaţă deasă).

Aterizarea forţată a avut loc în creierii munţilor Apuseni (Beliş), la ora 4 după-amiază, iar supravieţuitorii au fost recuperaţi după şase ore şi transportaţi la Cluj. Pilotul anunţase Romatsa că urmează să scadă altitudinea din cauza vizibilităţii precare.

Avioanele de la Interne şi Armată n-au putut interveni, din pricina vremii. Zona e impracticabilă şi pentru autovehicule. Localnicii din zonă s-au mobilizat şi au pornit căutările, după mărturiile pădurarului care i-a găsit, şi împreună cu alţi confraţi şi salvamontişti i-a transportat pe tărgi improvizate. La operaţiunea de salvare au participat ISU Alba, Bihor, Cluj şi Mureş. STS-ul nu a fost atât de eficient ca la alegeri.

Tânărul medic de la Oradea, care a suferit leziuni minore, a declarat că victimele fuseseră scoase din avion imediat după aterizarea printre copaci, cu excepţia pilotului încarcerat. Cel care i-a găsit a spus că Adrian Iovan era prins în avionul distrus, cu semne tragice de hemoragie internă şi imposibil de salvat. Şi-a dat viaţa pentru ceilalţi, ca un erou, onorând profesia de aviator. Profesie pentru a cărei demnitate s-a bătut, de altfel, tot timpul, denunţând umilinţele la care au fost supuşi piloţii prin micşorarea pensiilor, cu toate consecinţele dramatice.

După o viaţă zbuciumată, Adrian Iovan s-a izbăvit.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Aceeaşi rugăciune pentru studenta răpusă înainte de a apuca să devină doctoriţă. 😥

Şi poate că acest accident ne va învăţa mai multe şi cu totul altceva decât vituperări vindicative fără date exacte.

În primul rând, cred că se impune o reconstituire minuţioasă, urmată de relatarea ei către opinia publică. Şi de învăţăturile de rigoare.

UPDATE. Tânărul medic de la spitalul din Oradea, Radu Zamfir, revenit în Bucureşti, a declarat la o conferinţă de presă organizată de spitalul Fundeni că avionul a pierdut un motor şi că datorită pilotului Adrian Iovan au fost salvaţi.

S-A STINS MIŞU FOTINO

Am mai pierdut un mare actor şi un om adevărat: Mişu Fotino.

S-a dus discret, la 83 de ani, cum discret şi-a trăit viaţa personală. Şi suferinţa.

Îl ştiu de când mă ştiu, eram mică de tot şi priveam cu ochi mari la televizorul alb-negru cupletele lui cu Dem Rădulescu, Carmen Stănescu şi alţi mari artişti români dintre care foarte mulţi s-au dus. L-am văzut şi pe scenă, era natural ca aerul. Se vedea pe el educaţia.

Mereu vertical.

N-a făcut compromisuri, nici în artă, nici în viaţă. Venea din vremea regală a României.

Dumnezeu să-l odihnească!

P.S. De ce oamenii-ăştia, câţi mai sunt, nu constituie un Sfat al Înţelepţilor României?

T.T. COŞOVEI S-A DUS DUPĂ STRATAN

Foto via karina-lumeanoastra.blogspot.com

T.T. Coşovei s-a stins în prima dimineaţă a anului. Dacă moartea poate fi poetică.

Vestea dispariţiei lui Traian T. Coşovei e dură. N-am ştiut că era bolnav. A suferit discret şi s-a prăpădit la 59 de ani. S-a dus după prietenul lui, Nino Stratan. Despre care spunea că înainte de moarte semăna cu Eminescu din ultima poză.El încă semăna cu el.

E greu să ţi-i închipui bătrâni pe băieţii ăştia, optzeciştii. Lunediştii. Iaru, de altfel, rămâne un copil mare, iar Cărtărescu, un retardat. Sigur, premiant. Pe ultimul l-am considerat mereu cel mai precar din careul Cenaclului de Luni, al profesorului N. Manolescu.

T.T. Coşovei a scris frontal, n-a cochetat. Era poet, poet distinct. O poezie a scrierii de sine în peisajul cotidian. El nu putea să nu scrie. Era dintre cei pentru care poezia se scrie prin ei.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! În pacea poeziei ultime.

P.S. Cărtărescu să fie sănătos, cu toată prostia politică, iar pe Iaru îl somez să moară după mine! Şi numai după ce lasă trăncăneala televizată, ca să mai scoată din el câteva cărţi de poezie. Şi măcar una de memorialistică. Încă aştept Cartea Cenaclului lor.

În rest, foarte greu mi-a fost să selectez o poezie a lui T.T. Coşovei. În cele din urmă:

POEMUL DE ACUM

Eu nu mi-am scris niciodată numele
pe bonuri de cărbuni –
pe lângă silozuri am trecut fără să privesc înapoi –
prin iarba desculţă n-am alergat niciodată.
În ploaie n-am cântat, în deşert n-am scris cu creionul drumul caravanelor.
Cu măturica nu m-am bătut la baia de aburi.
Cu mersul meu de urs n-am răsturnat înadins porţelanurile.

Odată am iubit ferocitatea oamenilor de zăpadă,
tandreţea sperietorilor uitate pe câmp.
Omului care lucrează la calea ferată am vrut sa-i povestesc
o istorioară cu tâlc.
Omul e mort de mult.
Prin faţa agenţiilor de voiaj mi-am plimbat viaţa ca pe o jumătate de pâine.
Cu o maşină de ocazie am mers până la marginea mării.
Am privit valurile cheltuindu-se pe ţărm – am privit
tinereţea arzând ca o frunză de tutun verde.
În faţa oglinzii, cu lanterna mi-am luminat chipul.

Acum ceaţa se poate risipi.

MĂRGEL ALEARGĂ PRINTRE ÎNGERI

Mărgel s-a stins pe neaşteptate, azi noapte, după ce s-a urcat pe pat ca să doarmă pentru marea trecere. Care, din fericire, i-a fost lină, liniştită, parcă doarme.

Mărgel e motanul de la ţară, unde s-a şi născut. Motanul cu mutriţă de şmecher prietenos, mare crai, ca şi tatăl lui, Pichi. Cel mai mult îi plăcea să se alinte pe lângă oameni şi în braţele lor, era cel mai voios şi sociabil motan pe care l-am cunoscut.

Nu-mi vine să cred că s-a dus, intenţionam să-l aduc tovărăşel pentru Jimmy şi din păcate, am amânat.

Nu împlinise 9 ani şi era însăşi întruchiparea bucuriei de a fi. Parcă îl văd la trap cu coada pe sus, ar(z)ând repede holul mare, după care obişnuia să inspecteze camerele şi după tură, să mănânce din mâncarea lui Bobo de pe o fereastră a sălii şi pe urmă să meargă val-vârtej la uşa odăii mari în care dormea el şi îşi petrecea mare parte din timp.

Era alb, pufos, cu nişte zbenghiuri corai pe ochi, cu picioare lungi şi ochi aurii. O alintare de pisoi, dar natural, fără fiţe de răsfăţ – ca Bobo sau Michi. A fost golan de ulucă până anul trecut, când mătuşă-mea nu i-a mai dat drumul şi nici el n-a insistat, fiindcă ne aducea pe toţi la fibrilaţie cu absenţele lui nupţiale care băteau, uneori, trei săptămâni-o lună. Şi nu de celelate vietăţi ne era, ci de bipezi. Unii sunt o insultă la adresa condiţiei umane. Ne gândeam că tocmai fiind atât de cumsecade cu oamenii e vulnerabil. Cu colegii lui, motanii, se descurca, de regulă, controla tabela de marcaj. Venea victorios, cu urme mândre de turniruri pe urechi, pe nas. Bobo şi Michi îl miroseau îndelung, el se lăsa întâmpinat, după care înfuleca şi se lăsa lat.

Ieri încă de dimineaţă n-a mai vrut să mănânce – total atipic pentru el, un mâncău lungan şi suplu. N-a mai mâncat, n-a mai băut, n-a mai patrulat cu steagul sus, ci a mers direct în dormitor, unde s-a urcat pe pat, ceea ce el nu făcea nici rugat cu suplicaţii. Mesajul era dureros de clar. Şi neaşteptat. Şi m-am rugat să nu se chinuie. Mulţumesc lui Dumnezeu că a fost pentru el atât de uşor, de parcă ar fi trecut, prin somn, dintr-o lume într-alta.

Bun rămas, Mărgel drag! Pupă-i pe Pichi, Miki, Gogu, Mişu, Grivei, Laika, Fetiţa, Nelson, Gipsy, Lori, Titu, Titircă, Picioare-Albe şi toată pisicimea, şi toată cuţimea dusă dintre noi! Avocaţii noştri pe lângă Doamne-Doamne.

Îmi pare nespus de rău că s-a întâmplat şi că v-am întristat de Moş Ajun.

Fie ca Moş Crăciun să vă bucure!

S-AU STINS TITUS MUNTEANU ŞI NAE LĂZĂRESCU

Foto: tvr.ro

Titus Munteanu era un realizator de televiziune veritabil. Dintre foarte puţinii care mai sunt. S-a dus, discret, la 72 de ani, după o boală grea purtată cu discreţie. Britanicii ar zice că era „one of a kind”.

Foto: enational.ro

Imediat a doua zi, i-a urmat Nae Lăzărescu. Actor de revistă pur-sânge şi care n-avea nici o jenă să-şi afirme vocaţia. Uneori, amară. Era tot de-un leat cu Titus Munteanu şi tot de boală rea a suferit.

Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească!

Profit de ocazie ca să reiterez bucuria şi mulţumirea către Dumnezeu că Alexandru Arşinel trăieşte. Fie ca să-l sărbătorim centenar şi pe Stela Popescu, la fel!

S-A STINS PETER O’TOOLE. STEAUA RĂMÂNE

Peter O’Toole a dispărut, discret, la Londra, după o suferinţă lungă şi grea pe care şi-a purtat-o la fel de discret, ca un domn ce a fost mereu. A fost o sărbătoare.

Un artist colosal, o mare stea care nu se va stinge vreodată.

L-am iubit din copilărie, mereu l-am considerat un aristocrat al artei. E una dintre primele fiinţe pe care mi le amintesc.

Era total, şi pe ecran, şi pe scenă – a jucat mult Shakespeare şi poate că dacă nu avea şi cariera cinematografică, epuiza toate personajele grandioase ale marelui Will.

Peter O’Toole era unul dintre motivele pentru care iubesc irlandezii. Şi britanicii. Va rămâne mereu în memoria mea şi am să-i revăd filmele. De altfel, a driblat boala şi moartea fiindcă, deşi anul trecut îşi anunţase retragerea, în toamna acestui an a turnat un ultim rol, în „Katherine of Alexandria”, care va avea premiera la anul, cu el în rolul oratorului roman Cornelius Gallus.

Din păcate, marii dispăruţi sunt adesea expediaţi în clişee. Se spune că s-a definit prin rolul din „Lawrence al Arabiei”. Nu-l poţi reduce la acea realizare epocală de la 27 de ani fără să greşeşti. Ca un veritabil artist complet, a reuşit roluri perfecte, cu alura lui magnifică. El însuşi a spus că nu consideră consacrarea cinematrografică din „Lawrence”, ca determinantă pentru cariera lui artistică. A jucat o mulţime de roluri, foarte diferite şi toate infinitezimal de reuşite. Ca şi umorul lui, fin, mereu adaptat situaţiei. Chiar şi celei tragice.

Juca la fel de magistral comedie şi dramă, istorioară cotidiană şi istorie epică, personaj contemporan şi figură mitică-istorică.

Era absolut delectabil. Pur şi simplu o iubire de om. Chiar dacă uneori juca distanţa inaccesibilă. Putea fi pe cât de flegmatic, pe atât de pasional.

Era un spectacol în sine. Avea arta teatrală şi cinematografică în sânge, în trăsături, în toată alcătuirea-i sofisticată: însăşi apariţia lui era o poveste, o operă de artă. Încântătoare şi incitantă la tinereţe şi devastatoare la senectute. O mărturie continuă a condiţiei umane conştiente de sine. O conştiinţă vie, contorsionată, mult prea chinuitoare ca să şi-o poată stinge în tăriile alcoolului, cu care a coabitat, o vreme. În aşa fel încât a ajuns să joace un rol de alcoolic atât de natural pe scenă de-ai fi zis că un alcoolic joacă rol de actor: povestitor de sine (un jurnalist, Jeffrey Bernard: artistul a fost, de altfel, el însuşi jurnalist în adolescenţă).

Irlandez şi britanic, o alcătuire unică şi inimitabilă. Era superb şi în comedie, şi în dramă, şi în tragedie. Şi-a trăit rolurile până la consum de sine. Roluri atât de diferite şi diverse, pe care deopotrivă le stăpânea şi îl devorau. Mereu a fost o alcătuire shakesperiană, din stofa viselor, longilin, subţiratic, cu ochi de un albastru impenetrabil. Şi pătrunzător. Scânteietori în tinereţea-i cuceritoare şi coborâţi în sine însuşi ca lumina de candelă, la senectutea care l-a consumat ca o boală.

A fost unul dintre cei mai introspectivi artişti, dăruit cu darul rar de a te face părtaş la istoria-i interioară. De altfel, interioriza istoria şi aşa o povestea spectatorului. Rolurile lui regale sunt memorabile – Regele Henric al II-lea, personaj care l-a iubit atât de mult încât i-a dat voie să-l joace în două filme  („Becket”, în tandem de gală cu Richard Burton şi „The Winter of the Lion”, în cuplu cu Katharine Hepburne), Papa Paul al III-lea, în serialul tv „The Tudors” (într-o licenţă artistică, îl excomunică pe Henric al VIII-lea, pentru divorţul de Catherine de Aragon ca să se însoare cu Anne Boleyn, excomunicarea fiind de fapt decizia suveranului pontif antecesor), Hamlet (pe scenă, sub direcţia lui Laurence Olivier).

Era la fel de convingător ca spirit răzvrătit şi înger divin. Saltul de la rolurile istorice antice şi medievale, la cele ale istorice contemporane au fost pentru el la fel de fireşti ca salturile mortale pentru acrobaţii fără plasă de siguranţă.

Era un jucător în artă, alegea miza mare. Mereu. Ştia că poate reuşi acolo unde artişti consacraţi înaintea lui refuzaseră să rişte. Aşa, de altfel, s-a născut şi „Lawrence al Arabiei”.

Şi câtă diferenţă faţă de „Lord Jim”! Roluri antologice a reuşit şi în comedie, de exemplu, „Cum să furi un milion”, în cuplu cu Audrey Hepburn. Şi cât de diametral diferit de rolul din „Noaptea generalilor”!

Era colosal ca artist, dar era uman şi nimic din ce e omenesc nu i-a fost străin. Nici eşecul. A avut şi câteva eşecuri, la fel de răsunătoare ca reuşitele. Dar cine le mai ţine minte?

Toate filmele lui geniale ne rămân nouă. El rămâne doar cu sufletul întors la Dumnezeu. A fost catolic, de la copil de altar, la rătăcitor al credinţei. Dar a spus mereu că nimeni nu i-l poate lua pe Iisus.

Dumnezeu să-l odihnească!

DUMNEZEU SĂ-L IERTE PE NELSON MANDELA!

Nelson Mandela a dat colţul, la o vârstă venerabilă, 95 de ani. Vârsta, nu persoana. Care, din perspectiva mea, nu merită veneraţie. Aşa cum i se acordă fără număr pe plan mondial, în eulogii de-o „corectitudine politică” atât de deşănţată cum numai extremismul poate fi. 🙂

Dar, despre morţi numai de bine, aşa ne învaţă strămoşii noştri romani, de care e bine să fim mândri.

Deci, zic aşa, să-l ierte Dumnezeu!

În rest, adaug doar ce i-am scris Corinei Creţu pe blog, care l-a ridicat în slăvi pe decedat, ca mare caracter: că e singurul terorist ajuns erou internaţional.

În realitate, dacă e cineva care merită statuie pentru Africa de Sud şi pentru liberalizare, el se numeşte Frederick de Clerk.

A civilizat acel stat, timp în care l-a ţinut la pârnaie pe eroul „eliberator” exact cât să pregătească terenul pentru preşedinţia celui pe care îl putea executa şi fără judecată. Pentru acte de terorism. Sabotaje grave.

Despre coana mare, prima lui nevastă, condamnată pentru corupţie, în timp ce el s-a spălat pe mâini şi şi-a tras muiere tânără, chiar nu mai zic nimic. Că l-aş face moş libidinos. Şi nu-i frumos. 😳

P.S. Am fost şi mai rea, i-am scris Corinei Creţu că dacă aş fi rea i-aş spune că are predilecţie pentru negri. 😛

PAN IZVERNA, PE ULTIMUL DRUM, ÎNTR-O ZI CU LUMINĂ DEPLINĂ. „A ONORAT CONDIŢIA DE OM”. IAR PREOŢII I-AU CÂNTAT „HRISTOS A ÎNVIAT”

Se dedică doamnei Mioara Izverna

Ieri a fost înmormântarea domnului Pan Izverna, într-o lumină care apare doar uneori în câte o zi de iarnă ca mesageră a verii eterne. O zi pe care o merita din plin. Cu lumină deplină. Balsam peste suferinţa lui. Cumplită.

Mereu când mă întreb de ce trebuie să sufere oamenii buni îmi amintesc de Hristos.

Pan Izverna – robul numai al lui Dumnezeu, Pantelie Tărăbâc – a fost dintre acei oameni care au făcut foarte mult bine semenilor. A fost şi salvator de animale (am să vă povestesc, într-o zi).

A făcut bine adevărat, adică, necondiţionat. A fost un medic fără de arginţi, misionar, după modelul sfântului lui tutelar, Pantelimon. Şi a făcut medicină la firul ierbii, pentru amărâţi, prin ţară. La ţară. Spunea că asta i-a adus binefacerea de a cunoaşte ţara în cotloanele ei, în locuri neştiute, de o frumuseţe uimitoare. Mi-a povestit că îşi aminteşte de ele când urmăreşte câte o emisiune la „Trinitas” despre preoţi din parohii sărace, clăditori, apostolici, majoritatea lor, foarte tineri şi la început de preoţie, întemeindu-şi familiile în sate depărtate, unele, chiar izolate de lume. Spunea că acolo e adevărata Românie, adevărata preoţie, inima ortodoxiei care ne ţine. Inima mireană.

Aşa era şi el, foarte tânăr medic stagiar. Făcea medicină în astfel de localităţi rămase nealterate şi în comunism, prin ascunzişul lor sălbatic. O făcea cu drag, cu pasiune, cu vie compasiune.

Şi după ce a venit în Bucureşti a continuat să practice medicină misionară. Şi după ce n-a mai lucrat profesional ca medic, pentru a se dedica mai mult scrisului, el tot medic a rămas, tot timpul, până la ultima răsuflare. Ajuta mai mult decât vom putea şti. Fiindcă o făcea ca la evanghelie, fără să se ştie. Dar se afla, pentru că oamenii simţeau nevoia să spună cât bine le-a făcut lor domnul Pan Izverna. Şi vor simţi această recunoştinţă cât vor trăi. Oameni de toate stările, dar mai ales amărâţi. Prieteni, cunoscuţi, simpli oameni. Cu precădere oameni simpli. Se ataşau de el spontan, pentru că simţeau iubirea, bunătatea, generozitatea lui. Dăruirea.

Dăruirea a fost sensul vieţii lui Pan Izverna. De aceea şi părintele Dan Toader, în cuvântul de prohodire, a continuat să-l numească domnul  Pan Izverna. Şi îmi amintesc ce spunea bunica mea, că Domn e numai Dumnezeu. Deci ar trebui să folosim cu grijă acest cuvânt. Părintele Dănuţ a spus că o formă a smereniei creştine e şi discreţia. Iar discreţia l-a caracterizat pe domnul Pan Izverna. Era la antipodul chimvalului sunător.

Reuşea să facă atât de multe, să ajute şi să scrie atât de mult, puternic şi totodată, minuţios. Pentru că le făcea temeinic, aşa ca pentru Dumnezeu. Că ajutând oamenii, el vedea chipul lui Dumnezeu. Şi adesea le dădea jos cununa de spini, iar atunci când ştia că nu se mai poate face nimic medical pentru ei, îi mângâia astfel încât să uite. Să uite că există un hotar între viaţă şi moarte, şi să păşească în gândul că trec de la viaţă la Viaţă.

Era o mână de om, de fapt, o mână de domn, cu energie a dăruirii inepuizabile. Acum rămăsese o părere de umbră, după atâta suferinţă care l-a consumat şi pe care şi-a purtat-o elegant. Vă daţi seama ce înseamnă să fii medic iscusit şi să-ţi petreci agonia? Era credincios practicant. Se spovedea şi se împărtăşea des, la părintele nostru Grigore Mazilescu, preot profesor, un vechi prieten al lui, care îl vizita şi la spital. Şi care e atât de misionar încât s-a ocupat singur de tot parastasul Irinucăi Izverna şi de cel al Irinei Mavrodin, atunci când Pan Izverna nu putea, fiind internat, iar doamna Izverna, fragilă ca o floare. Dar cu sclipire de spirit şi voioşie chiar în suferinţă, aşa cum a fost şi omul dumneaei. În câţiva ani, i-a pierdut pe cei mai dragi, fiica, sora şi soţul ei. O ţine doar puntea, puntea vie, apartenenţa de fiică a Tatălui ceresc şi gândul datoriei faţă de cei care nu-şi mai pot (re)edita şi publica operele. Mioara Izverna însăşi e o traducătoare desăvârşită. Seamănă frapant cu Irina Mavrodin, sora dumneaei.

Îi simt ca pe o familie, am sentimentul unei relaţii de apropiere ca prin rudenie. Domnul Pan Izverna era pentru mine nu doar un prieten mai mare, ci şi un fel de frate patern, pe care nu-l meritam şi care a fost printre privilegiile vieţii mele. Îl situez cu drag şi dor alături de Corneliu Coposu. De fapt, viaţa lui l-a situat alături de mari oameni. Era atât de reconfortant când îl vedeam! El era adevăratul intelectual, omul de rasă, omul între oameni, nu gomoşii aseptici ex-cathedra. Rareori poţi vedea atâta preţuire din partea oamenilor simpli pentru un intelectual, cum vedeam, de exemplu, la florăreasa din faţa bisericii duminicile şi la sărbători. Şi când mă întreba, cu îngrijorare în ochi, ce face Domnul Doctor, de fiecare dată când internările sau afecţiunile de acasă îl împiedicau să vină la biserică. Îngrijorarea din ochii unei femei simple, ca o apă mirată. Acum e tristă fiindcă niciodată nu-l va mai vedea. Nu doar fiindcă nu va mai cumpăra flori de la ea – o făcea adesea, mereu îi ducea acasă doamnei Izverna. Florăreasa pur şi simplu îl îndrăgea. Fiindcă îi inspira afecţiune. Era omul care mereu vorbea cu oamenii, pe lungimea lor de undă. Pe mintea lor. E şi o ţigăncuşă, fiica mai mică a îngrijitoarei de la biserică, pe care o alinta cu dulciuri şi diverse lucruri rămase de la Irinuca, printre care o vestuţă de când era mică. Mă uitam la copilul preşcolar cum i se luminau ochii şi cum se ridica pisiceşte de pe scăunelul din holul bisericii când îl vedea. Şi cum se rupea în figuri, la propriu. Ştii tu ce frumoasă eşti? Îi spunea.

La biserică l-am şi cunoscut. Biserica „Sfânta Parascheva” sau „Sfânta Vineri Nouă”, de pe Şoseaua Titulescu. Mi-a povestit că prima dată când a venit în Bucureşti a locuit în casa parohială. De altfel, părintele Dănuţ a amintit, ieri, că printre ctitorii bisericii se numără şi unchiul lui Pan Izverna, preot care a şi slujit în biserica în care nepotul lui avea să fie prohodit. Au participat scriitori şi medici, colegi, prieteni, învăţăcei.

O doamnă doctor a povestit, în eulogie, că l-a cunoscut în 1967, la un cenaclu select din Bucureşti, Cenaclul Scriitorilor Medici. Şi că de atunci a rămas la fel de devotat oamenilor şi scrisului, reuşind deopotrivă să făptuiască şi să scrie foarte mult. La superlativ. A publicat 15 volume. Părintele Dănuţ a precizat că în cea mai mare parte acest deziderat i s-a împlinit în ultimii doi ani, graţie Editurii „Timpul”, din Iaşi. Care a ştiut să preţuiască scrisul adevărat, dincolo de tentaţiile literaturii comerciale. Domnul Pan Izverna îmi spunea că poeziile plus traducerile poetice şi le-a regrupat în volume şi le-a publicat la insistenţa cumnatei lui, Irina Mavrodin.

Profesorul Ion Coja a amintit că Pan Izverna era un medic foarte bun şi ajuta cât putea, i se zicea medicul scriitorilor. Mai ales al celor bătrâni şi nevoiaşi.

Toţi vorbitorii, de altfel, s-au referit la omenia celui de care ne despărţeam trupeşte, despre disponibilitatea lui permanentă de a ajuta. De fapt, era mai mult decât atât, era solicitudine. De atâtea ori se oferea să ajute, ducea oamenii la colegi medici, pricepuţi şi care nu le luau bani. A dus şi femeile de serviciu de la blocuri, le vedea cu probleme de sănătate şi în imposibilitate de a se trata fiind sărace. La fel s-a ocupat şi de o fată, Laura, lumânăreasă la biserică, foarte bolnavă, cu o formă de cancer care s-a metastazat general şi a murit la 29 de ani. O invita şi acasă, unde se bucura de gingăşia doamnei Izverna, o compensaţie pentru faptul că şi-a pierdut mama de foarte mică. Consolarea era o profesiune de credinţă pentru Pan Izverna. Medicina ca terapie nu în ultimul rând sufletească.

Îmi amintea atât de mult de mama. De fapt, a fost primul om care m-a sunat după înmormântarea ei, cu acea voce dulce, inconfundabilă, cu acel graseiat liniştitor. Şi a reuşit ceea ce nu credeam să reuşească în asemenea situaţii cineva: să mă facă să simt consolarea ca pe o mângâiere pe suflet. M-a ajutat foarte mult în perioada de convalescenţă post-partum – da, la propriu, fiindcă de fapt cordonul ombilicat nu se rupe niciodată. Mă bucuram când ne întâlneam, ştia firesc să mă facă să zâmbesc. Şi chiar când mă durea mai tare. Îmi pare rău că nu i-am spus niciodată cât de mult m-a ajutat în primul an fără mama, dar cred că ştia. Făcea parte din vocaţia lui. Vindecătoare.

Dar ajutorarea se manifesta nu doar în domeniul medical, ci şi scriitoricesc. Îşi ajuta colegii cu sfaturi bune. Exigente şi tot atât de credibile, dată fiind persoana care le rostea. Un om al faptelor pe cât era şi al cuvintelor. Se pricepea şi la vorbe, dar nu era un bavard, nicidecum un manierist al conversaţiei, ci un om al comunicării vii, până la comuniune. Era prin excelenţă ceea ce Octavian Paler numea un polemist cordial. El nu ştia ce-i ura, chiar şi când erau în cauză antipatii. Nu putea uita, însă, trădarea şi colaboraţionismul. Pentru că iubea România aşa cum respira. Şi ca un adevărat iubitor de ţară, n-a făcut niciodată paradă nici de naţionalism, nici de patriotism. Erau pentru el un mod de viaţă cotidiană. Îşi iubea ţara prin tot ce făcea. Pe cât de blând şi bun era, pe atât de intransigent când vitupera micimea de caracter şi impostura. Avea un cuvânt inspirat pentru omul de nimic: secătură. O dată mi-a zis că a apărut o nouă boală, băsida. Şi m-a rugat să dau de veste pe blog. Am dat. În ultimii ani îşi instalase internet ca să citească blogurile prietenilor, site-uri culturale şi de ştiri. M-am ruşinat când am auzit că îmi citeşte blogul, pentru vorbele spurcate pe care trebuie să le scriu, uneori.

Îl ştiu de atâta vreme, era atât de bine când îl vedeam. Nu pot crede că nu se va mai întâmpla în viaţa asta. Adesea, ne întâlneam la un supermarket din apropiere, ne opream din cumpărături şi tot vorbeam, şi tot nu mai terminam de vorbit, despre multe şi de toate, şi nu în ultimul rând, politică. Polemizam, nu o dată, deşi aveam aceleaşi opţiuni. Îmi va lipsi şi nu ştiu cum am să pot suporta lipsa, altfel decât rememorând şi închipuindu-l ca apariţie care urmează, undeva în peisajul vecinătăţii noastre.

O dată, într-o seară de vară, aproape de închidere, la acelaşi Mega, de la parterul blocului scriitorilor în care locuia, eu mă pregăteam să plătesc şi el tocmai venea, căuta coli. Coli de scris. Mi-a spus că-i trebuie neapărat, fiindcă trebuie să scrie în noaptea aia, că altfel nu poate să doarmă. M-am mirat că încă scrie de mână – nici măcar la maşină! – i-am spus că nu ştie ce facilităţi îi oferă computerul, el mi-a răspuns că nu-l interesează, fiindcă scrisul e să-l simţi cum îţi iese din mână pe hârtie. Direct.

Vorbitorii de ieri, de la biserică, n-au vorbit mult, ci au spus mult(e). În cuvinte vii, inspirate de cel care era Pan Izverna. Şi va fi mereu.

Părintele Dănuţ a citit o poezie din volumul „Epifaniile poetului şi ale poeziei”, care se termină cu versul că poetul ştie că trebuie să moară ca să intre în eternitate. De fapt, un verset.

Profesorul Coja a spus că Pan Izverna era un om de onoare şi că a onorat condiţia de om. A mai spus, la fel de esenţial, că e o excepţie între scriitori, fiind singurul care a avut doar prieteni printre colegi. Nici nu putea fi altfel.

Pan Izverna l-a îngrijit pe Petre Ţuţea, erau apropiaţi. Era prieten cu doctorul Pavel Chirilă, care l-a îngrijit de asemenea. A cunoscut atâtea personalităţi, ştia atât de multe şi e păcat să se piardă memoria lui. Atât aş fi vrut să scrie memorialistică şi l-am rugat, încă sper să existe măcar câteva evocări prin sertare. Dacă nu, sunt extrem de vinovată, fiindcă ar fi trebuit să-i pun reportofonul în faţă.

În ultimele luni era slăbit, dar nu se lăsa. Se interna periodic şi când revenea, ţinea să iasă la plimbare, la cumpărături. M-am bucurat mult când ne-am întâlnit de Paşti, la Învierea Mică, eram cu inima strânsă fiindcă tocmai fusese din nou internat şi nu ştiam exact starea lui, mă întorceam acasă şi el mergea măcar să-şi facă o cruce şi să schimbe urări cu preoţii. Îi părea rău că nu mai poate participa la toată liturghia. Ajungea când putea. Uneori, chiar şi după ce se termina. Numai să intre în biserică.

Pe urmă, ne-am întâlnit la Mega mică, l-am aşteptat şi l-am condus spre blocul lui, după care m-a condus el înapoi. Intrase să ia îngheţată pentru doamna Izverna. Flori şi îngheţată – combinaţia ideală pentru femeia iubită. Mereu îi lua flori, am mai spus asta şi o repet pentru că el repeta darul. Până şi pe holul de la intrarea în apartamentul lor sunt flori. Multe, superbe. Când am fost şi l-am văzut ultima oară erau crizanteme lila, mari, somptuoase. Iar în casă, albe.

Înainte să iasă ultima dată din spital m-a sunat imperativ să merg să-mi dea cărţi, că se externează a doua zi. Telefonul a fost dureros, avea voce stinsă, îl simţeam extrem de slăbit – dar mai trecuse cu brio prin asta. Noutatea era tonul de capitulare, a medicului care ştie şi nu se minte. Mi-a spus că viaţa lui s-a sfârşit, dar nu-i e frică de moarte. Că vă întâlniţi cu Irinuca, i-am zis. Una la mână, a răspuns. Există Dumnezeu!

Doamna doctor-scriitoare care l-a cunoscut din tinereţe a făcut ieri o mărturisire în biserică, la cuvântul eulogic. A spus că l-a vizitat la Reanimare, unde l-a auzit rostind, cât de tare putea: Există Dumnezeu! Când şi-a revenit şi l-au mutat la Cardiologie, doctoriţa i-a povestit ce a spus. Şi el s-a bucurat că până şi inconştient l-a mărturisit pe Dumnezeu.

La acelaşi telefon în care mi-a spus că nu-i e frică de moarte, a adăugat sentimentul că n-a terminat tot ce avea de făcut. I-am răspuns că dacă fiecare om ar face măcar un strop din ce a făcut el ar fi raiul pe pământ. Era trist, mi-a spus: „M-au părăsit toţi prietenii! Zic că vin, dar nu vin”. Ieri au venit. Şi până la urmă, unii l-au vizitat şi în ultimele zile, acasă. De fapt, cei care n-au venit nu voiau să-l vadă suferind, nu voiau să creadă că se duce. Am găsit justificarea asta. De fapt, recunosc că şi mie mi-a fost extrem de greu să merg să-l văd ştiind că probabil e pentru ultima oară, dar m-am dispreţuit pentru gândul meschin. Era un egoism incalificabil. Să vrei să-ţi rămână în gând aşa cum era când încă avea puteri. Şi să-l laşi să sufere cu sentimentul părăsirii.

A suferit demn şi credincios. A suferit atroce. A vrut să sfârşească acasă, în patul Irinucăi, cu biroul ei în faţă, pe care acum îl folosea dumnealui şi cu privirea pe pozele ei agăţate pe pereţi în locul tablourilor date jos pentru asta. Şi unele vândute pentru existenţă. A fost medic şi scriitor, iar doamna Izverna, cercetător chimist-doctor şi traducător. Vă daţi seama de nivelul pensiilor, că doar n-au fost torţionari sau activişti comunişti ori securişti ca să primească cvadruplu. Mi-a mai zis la telefon că nu mai ştie nimic din actualitatea politică şi i-am răspuns că e foarte bine, fiindcă n-a pierdut nimic. Dăţile trecute când a fost internat se uita la televizorul din rezervă. De data asta nu s-a mai uitat. Nu mai avea importanţă.

Acasă, era răstignit pe acel pat, urma să vină să-i pună perfuzie. „Îmi pare rău că mă vezi aşa”. N-am ştiut ce să-i spun şi am remarcat stativul improvizat, era amuzantă ingeniozitatea, aşa că am găsit un pretext să râd: o coadă de mătură ataşată de o etajeră. Am trăncănit că am şi eu etajeră ca aia. După care i-am zis că putem face rost de un stativ adevărat şi a spus că nu-i nevoie, vorbea profesional. S-a scuzat pentru braţe, erau pline de vânătăi de la perfuzii. Mi-a spus că nu mai au unde să-i găsească vene, că sunt colmatate – a râs stins. Am trăncănit că ar putea să-i pună la picior. A zis că nu vrea. Doar i-am strâns mâna, i-am spus că nu îndrăznesc să-l pup, fiindcă am fost răcită, motiv pentru care şi întârziasem vizita. Motiv real, dar şi pretext de amânare. De parcă amânarea vizitei mele i-ar fi putut amâna sfârşitul. Ştiam că se duce şi ştiam că nu vreau să cred. Şi nu voiam să cred. Dar teama că pleacă fără să apuc să-i onorez invitaţia era mai mare. Nu mi-aş fi putut ierta. Era seară şi ardea o candelă. Ştia că se poate întâmpla oricând. Am trăncănit despre şapca mea, i-am spus că am venit cu alta, fiindcă n-am mai vrut s-o iau pe-aia pe care a numit-o de anarhistă. L-am salutat cu promisiunea că revin. N-am apucat.

Îl vedeam că se stinge şi îmi era dor de el. Mereu îmi va fi.

Preoţii au făcut o derogare, în finalul slujbei au cântat „Hristos a înviat” – împreună cu mirenii – ceea ce se face doar la prohodirile preoţilor şi călugărilor.

Dumnezeu să-l odihnească în splendoarea fiinţei!

Condoleanţe şi tărie doamnei Mioara Izverna!

Ei sunt din România eternă. Mereu vor fi.