CINE AR MERITA SĂ CONDUCĂ INTERNELE

Foto: ziarullumina.ro/ DC News‎

Unii vor zice că Traian Berbeceanu ar merita să conducă Ministerul de Interne. De acord, doar că i-au legat tinicheaua penală ca să-l ţină în loc.

Am să fac o altă referire, un alt om care ar putea reforma Internele din interior. L-am văzut la „Trinitas”, într-un interviu-portret al unui poliţist care este totodată şi istoric, autor a nouă cărţi şi 60 de studii, la 43 de ani. Printre care şi „Monografia satului meu, Pietriceaua” (Brebu, Prahova).

Are în pregătire, pentru lansarea de Bunavestire – când e şi Ziua Poliţiei -, cartea „Martirii Poliţiei Române”, despre poliţiştii reprimaţi şi trimişi în detenţie politică pe vremea regimului comunist.

Se numeşte Florin Şinca şi este comisar-şef la Operaţiuni Speciale din I.G.P. Armonizează vocaţia de istoric şi profilul poliţistului angajat în cele mai complicate misiuni.

Un om deosebit. Un om. Doi oameni. Ar face un tandem remarcabil, nu credeţi?

PAN IZVERNA, SCHIŢĂ DE PORTRET

Foto via conexiuni.net şi ilazu.blogspot.com

De mult timp tot vreau să scriu despre Domnul Doctor, cum îi spune lumea. Toate nimicurile politice m-au împiedicat, fapt pentru care îl rog să mă ierte. Şi din nou îmi amintesc vorba Fericitului Augustin, din De magistro, pe care o cita atât de des C.Noica, în apărarea preocupărilor lui esenţiale: să nu ne ţină în loc nimicul. Şi – vai! – cât ne ţine. Ne ţine cu ţară cu tot. Pe loc-pe loc.

Pan Izverna e o apariţie interbelică în Bucureştiul peste care au trecut atâtea catasfrofe totalitare. Un domn mereu la costum – costume deschise, cum numai domnii purtau cândva, când România era dintre reginele Europei. Şi bineînţeles, cu pălărie. Vara, pălărie de pai. Delicat ridicată în chip de salut. Aşa onorează el oamenii şi readuce în clipă Micul Paris. Uitasem să vă povestesc despre feluritele-i bastoane, dar cred că v-aţi imaginat deja, cei care nu-l cunosc. Iar cei care îl cunosc, sper că-l recunosc în schiţa mea de portret, pe care îndrăznesc să o creionez: cu emoţii, la propriu, de şcolăriţă, fiindcă mi-a spus că ar trebui să scriu o carte de portretistică. Dacă m-aş învrednici, Pan Izverna s-ar afla la loc de cinste. Ca şi  minunuata-i consoartă, doamna Mioara Izverna.

Şi mai că l-aş şantaja, adică, m-aş angaja să o scriu, dacă şi domnia sa ar scrie sau măcar ar înregistra volumul de memorii – de fapt, volumele – inclusiv episodul pe care mi l-a promis, acela cu o mulţime de căţei salvaţi de la moarte.

Om nu mare de stat, dar mare. Şi care, dacă intra în politică nu doar ca observator permanent şi activ, era certamente om de stat. E vorba de credinţă vieţuitoare, integritate şi cultură asumată ca nobleţe de spirit. Cultura intrată în sânge, educaţia curată. Care te învaţă că esenţial e să fii, mereu, om. Omul lui Dumnezeu.

El e un om privat de ce i-a fost dat mai drag, o fiică genială, Uca şi pe care, precum Iov, a condus-o pe ultimul drum, de fapt, pe drumul ultim, spre Dumnezeu. Are aşa o credinţă tare încât crucea durerii şi-o poartă cum respiră. Nu vrea să bruscheze pe nimeni cu suferinţa lui  – ca şi a Creatorului care Şi-a văzut Fiul pe cruce. Încearcă doar să împărtăşească României – că infinit mai bine cunoscută e în Olanda, Franţa sau SUA – din darurile fiicei sale ale cărei ursitoare gemene trebuie să fi fost Rigoarea şi Libertatea. O rigoare liberă de compromisuri şi o libertate riguroasă, adică, riguros administrată pentru sine, tocmai pentru ca roadele genialităţii ei cultivate să fie mai generos împărtăşite. Dar nu e încă, aici şi acum, loc pentru portretul Irinei Diana Izverna-Tarabac. Mai zic doar că avea o poezie a rigorii – ca mama şi ca mătuşa ei, Irina Mavrodin -, aşa cum tatăl său are o rigoare a poeziei, autoimpusă ca să poată domestici şi ordona luxurianţa unei imaginaţii atât de neobosite încât trebuie să-i fie chinuitoare, dacă nu o guvernează. Asta poate şi pentru că a fost născut şi crescut cu vuietul Oltului alături.

O imaginaţie fastuoasă, fără margini şi care probabil îl asaltează neobosit, în aşa fel încât nu-i mai dă vreme şi pentru scrisul memoriilor. Şi e mare păcat, fiindcă se pierde o istorie trăită, are în sipetul memoriei nescrise mărturii excepţionale despre fapte şi personalităţi.

Pan Izverna e o enciclopedie vie, ştie atâtea fapte şi întâmplări din istoria ţării, istorie trăită şi pe care mi-am permis să-l cert că nu a relatat-o memorialistic. E un gen care lipseşte din opera scriitorului inconfundabil şi din păcate, prea puţin preţuit la valoarea imaginaţiei sale galopante. Precum sumedenie de cai care se aleargă nesupus.

E şi un eseist, şi un traducător eminent – ca toată familia, Irina, Mioara, Irinuca. Traducător inclusiv sau mai ales de poezie, ceea ce nu se poate decât dacă eşti tu însuţi poet. Iar Pan Izverna are deopotrivă fibră poetică şi verb de prozator.

Proza-i creşte din sevele misterului cotidian, neştiut şi gata (de) revelat hărăziţilor cu senzori infrarealişti, ca să-l parafrazez pe Mircea Eliade. Un sâmbure dumnezeiesc e în fiecare strop de timp şi ipostază de viaţă. Proza lui Pan Izverna e ca un oficiant la altarul in-continuităţii făpturii cu fiinţa şi a fiinţei cu făptura, o suită de filme ale contiguităţii de palimpsest a creaţiei dumnezeieşti ipostaziate ontologic, biologic şi istoric (chiar speciile se întrepătrund, printr-o empatie continuă). Pan Izverna are darul rar al scrisului ca revelator al simultaneităţii în succesiune, o poveste a istoriei care se se re-găseşte şi se (re)trăieşte în clipă. Probabil că ăsta-i şi secretul Bătrânului Anticar. Toată viaţa din jurul nostru e o mulţime de cărţi nescrise. În aparenţă. Că în esenţă, toate sunt înscrise în Cartea Vieţii, trecute, prezente şi viitoare, una şi aceeaşi, şi totodată, mereu diferită, în veşnica bibliotecă pantocratoare.

Pan Izverna are acces la secretele întrepătrunderii lumilor – spaţiilor şi timpurilor. Pan Izverna e, de altfel, numele de scriitor al doctorului Pandele Tărăbac şi numele Sfântului patron, Pantelimon, pare că i s-a menit ca sens al vieţii tămăduitoare: în calidate de medic, deopotrivă şi scriitor. Şi mai ales, credincios practicant. Că livresc ar fi tot scrisul fără sângele credinţei. Credinţa inundă opera lui Pan Izverna, o vascularizează cu un patos cronic: precum vinul după zbuciumul din strugure, precum sângele dionisiac subţiat în rază apolinică, precum patimile Mântuitorului mărturisitoare de lumină. Iar, la nivelul senzaţiei, ca şoaptele zeului Pan în savorile vinurilor.

M-am referit la poezia lui Pan Izverna, poezie superbă. De toate formele, clasică, atipică, ritmică, fie cu, fie fără rimă, dar mereu cu acel ritm interior al continuităţii irepresibile, din urma spaţiului şi timpului, şi următoare lor. O poezie plină de toată diversitatea vieţii – şi a morţii iluzorii -, o poezie vie, fie că e un rondel al detaliilor delicate, fie un pastel românesc frapant ca o anamneză, fie o baladă, fie un imn, fie orice fel de alcătuire poetică, a cărei artă o stăpâneşte cu ştiinţă. Acea ştiinţă a însufleţirii, fără de care scrisul, oricât de perfect, e natură moartă.

Pan Izverna a scris şi mi-a dăruit foarte multe cărţi. Ultima pe care am citit-o – şi am iubit-o – e volumul de poezie „Anotimpuri Lumi îngropate”, apărut anul trecut la Editura „Timpul” din Iaşi. Dacă ar fi scris doar cartea asta şi e acolo trăire cât pentru vieţi de secole. Poezia lui e o invocaţie la palimpsest. Şi lumi peste lumi se întrevăd, epoci peste epoci.  O singură inimă bate în toate. A Poetului. Poeziile sunt bătăile inimii divulgate.

Cel mai tare inima lui Pan Izverna bate pentru:

ŢARA RĂNITĂ

„O, Doamne, conştiinţa mi-e o rană/şi frică-mi este să nu mor astfel…

Prietenul – iată-l – mi-l aduce speranţa

Dar parcă e mai îndurerat când mă vede/şi mut aproape-mi spune/că i-au rănit conştiinţa…

Pornim să ne oblojim rănile nevăzute/Dar la ce vraci ajungem/aflăm că şi el are o rană-n cuget…

Străbatem toamne colbuite – /cerşetori ai tămăduirii -/ spre un liman bolnav spre care medic abătut/ce nu se poate vindeca pe sine…

Iernile nu mai sunt ale odihnei/ci ale unei zbateri zilnice fără somn/şi noaptea abia de simţim gerul/căci rănile nu ne lasă să mai avem simţire

O, Doamne Ţara ce-ai binecuvântat-o/Te uită e toată o rană enormă…/Trupul ei sfinţit zace la pământ/în aşteptarea luminii din ochiul vindecătorului…

Călcăm pe ulcerele ei jucăm pe plăgile-i sângerânde/o lovim şi o rănim mai tare…

Lâncezim pe trupu-i prăbuşit şi scheletic/aşteptăm aşteptăm şi nu mai vine nimeni…

Doctorul sănătos e departe/şi cei care l-au văzut nu mai sunt/şi astăzi nimeni nu-l cunoaşte şi nu vrea să-l caute…

Şi obidiţii şi netrebnicii cei mai buni cei mai răi/zac în Valea Plângerii şi aşteaptă înmulţirea rănilor…/Şi rănile cresc şi se-ntind/iar în juru-ne bântuie şobolanii şi hienele

Şi Doamne nu văd unul din spiţa celor sănătoşi/fiindcă aceia au fugit cu rănile-n suflet/şi s-au ascuns ca să-şi oblojească rănile/în vizuini

Râurile cară puroiaie şi ploile cad cu lăcuste/dar nu aducem vraciul şi nu lăsăm ţara/să se ridice de la pământ…

Şi toţi vrem ca ţara să se scoale pentru noi/să se vindece singură cum o putea/şi cu viermii pe ea”

HOLOCAUSTUL ROŞU

Dialog cu dr. Florin Mătrescu, autorul carţii  (apărute la Libraria „Sophia”)

– Domnule doctor Florin Matrescu, ati realizat o carte fundamentala pentru întelegerea istoriei moderne si contemporane a României, a Europei si chiar a lumii. De ce i-ati spus “Holocaustul Rosu”?
– Întrebarea este legitima pentru ca aceasta sintagma îmi apartine, fara lipsa de modestie. Nu a fost asa de greu sa gasesc aceasta sintagma. Nu cred ca este rezultatul cautarii mele, cât al faptului ca am avut curajul sa folosesc acest termen care era rezervat în exclusivitate “holocaustului negru” sau “holocaustului nazist” si de aici paralela cu ceea ce au facut comunistii mi s-a parut absolut fireasca. Aproape nu-mi vine sa cred ca sunt primul care m-am gândit la aceasta sintagma. N-a fost o chestiune de inovatie, cât mai mult o problema de curaj. Fiindca în lumea vestica – ma refer în special la Germania – se spun atât de multe lucruri despre tragedia nazismului si despre holocaustul fascist, încât aproape nimeni nu are curajul sa vorbeasca despre cealalta tragedie care i-a urmat nazismului.

Complexul vinovatiei

– De ce?
– Pentru ca în Germania, complexul vinovatiei se cultiva într-un fel. Un autor celebru si un om de mare corectitudine – este vorba de Norman Finkelstein – a avut curajul chiar sa scrie o carte despre Industria holocaustului – reflectii cu privire la exploatarea suferintei evreilor. Exista cercuri care, din aceasta tragedie a poporului evreu, au facut un obiect aducator de bani. Va reamintesc ca, în afara de Procesul de la Nürenberg, care a fost, în principal un proces împotriva poporului german, vinovat de holocaustul negru, s-au adaugat despagubirile date nu numai evreilor care au suferit direct, dar si generatiilor care au urmat si care însumeaza deja circa 180 de miliarde de euro. Bani platiti de-a lungul timpului. Când ai în urma un asemenea trecut istoric tragic, aducator de bani si daca îti întareste si pozitia în societate, este firesc sa-ti aperi cu dintii aceasta lume ciudata a holocaustului. Ba chiar s-a deviat mai mult si s-a spus ca, daca cineva ar îndrazni sa compare holocaustul cu alta tragedie din istoria omenirii, înseamna ca relativizeaza un soclu de care n-ai voie sa te-atingi. Rezulta de-aici o anumita teama pentru istoricii de mare faima care au încercat sa compare cele doua tragedii. Exista chiar un caz celebru al unui mare istoric german actual, Helmuth von Mollte, care spune ca n-ar fi existat fascismul fara procesiunea comunismului. Ca fascismul a fost o contrareactie la comunizarea Europei.
– Este justificata o asemenea perceptie?
– Este oricând de discutat, cu argumente pro si contra. Este foarte greu de spus daca este în întregime adevarata si cred ca aici e cheia problemei. Fara îndoiala ca Mollte are în parte dreptate, dar nu sunt istoric si nici contemporan cu cele doua tragedii. Nu stiu daca chiar asa a fost. În orice caz, este evidenta asemanarea dintre doctrinele fascismului si comunismului si mai ales mentinerea acestor regimuri la putere printr-un aparat de teroare, cu o componenta specifica fascismului. Hitler, spre deosebire de Stalin, a dus la început o politica economica benefica pentru Germania. A rezolvat problema celor sapte milioane de someri, a restabilit putin demnitatea poporului german, foarte umilit prin Pacea de la Versailles, a creat locuri de munca, a facut autostrazi, o masina pentru popor – Volkswagen etc. Manipularea multimii prin doctrina, alaturi de acoperirea monstruozitatii – ma refer la lagare, la Aushcwitz si celelalte – i-au creat o oarecare popularitate legitima. Ce popularitate aveau Lenin sau Stalin care au provocat o întreaga tragedie?

Dumnezeu si propaganda

– Totusi, exista astazi rusi care-i fac din nou statuie lui Stalin, pe care îl vad ca pe un erou al Uniunii Sovietice. Ca el ar fi salvat Uniunea Sovietica de la disparitie, ca daca n-ar fi fost el, Hitler ar fi reusit sa distruga URSS. Exista si o asemenea perceptie în Rasarit.
– Teza aceasta are si ea un dram de legitimitate. Numai ca este si aici o imensa manipulare. Sa vedem legitimitatea. Stalin a stiut sa mobilizeze poporul rus într-un mod foarte abil, în acea parte a razboiului când nemtii au ajuns la portile Moscovei. Este vorba de acel act de tradare, decisiva pentru razboi, când armata germana în loc sa prinda ca într-o punga zeci de divizii sovietice, printr-un avertisment de la Orchestra Rosie din Elvetia, sovieticii au fost preveniti, au început atacurile de artilerie mai devreme si asa au evitat o catastrofa militara de proportii, care probabil ar fi deschis întreaga Rusie armatei germane. Au fost deci erori militare, dar si imense greseli politice, care nu se datoreaza Wermachtului, cât aparatului de propaganda al SS. Si anume politica rasiala, de discriminare a oamenilor si de tratare a rusilor ca popor inferior, ca neoameni, desi sunt rasa nordica, la fel ca germanii. Sunt înruditi.
– Este interesant ca germanii de astazi ar avea suficiente motive sa vorbeasca despre “Holocausutul Rosu”, dar totusi n-o fac.
– Asa e. Prin urmare, au fost greseli militare, au fost erori politice îngrozitoare fata de poporul rus. Iar Stalin si-a tras de partea lui, printr-un discurs demagogic, Biserica. E cunoscuta demonstratia facuta cu trei mii de preoti devotati KGB-ului, care s-au rugat la Dumnezeu, în Piata Rosie, pentru Matuska Rossia. Ideea ca Stalin apara Rusia, ca are de partea lui pe Dumnezeu si Biserica pravoslavnica a fost un factor de propaganda foarte important. Deci, în afara de aceasta efervescenta a fermentului national rus în fata agresiunii germane, imperiul sovietic avea o experienta tragica de pe urma lui Stalin. Pe de alta parte, masele reactioneaza identic la victorie sau la înfrângere. Desi tara era distrusa, chiar daca 38000 de militari de elita fusesera casapite de Stalin înainte de razboi, desi economia era la pamânt, URSS a supravietuit numai cu infuzie de capital si tehnologie occidentala. Cel mai mare transfer venea din America.

America, o tara de stânga

– De ce credeti ca, dintre cele doua rele, americanii, care faceau comert si cu URSS, si cu Germania nazista, au optat în final pentru ciuma rosie?
– Întrebarea nu este asa de simpla. În primul rând, nu este cunoscuta o atitudine de dreapta a Statelor Unite în secolul XX. America a facut permanent caz de democratie si s-a pretins tara cu cel mai democratic regim din lume, chiar daca un asemenea statut de obârsie a democratiei apartine Angliei. America nu a avut niciodata o înclinatie spre ceea ce noi numim “centru-dreapta”. Si mai ales, catre o doctrina crestina. Nu putem defini nici acum curentele politice din SUA. Stim ca exista doua partide care alterneaza la putere, dar mi-ar fi greu sa încadrez politica dusa de republicani sau de democrati într-un curent politic sau doctrina. Ceea ce este sigur – democratii au fost asezati mai la stânga decât republicanii. Atunci avem dintr-odata o tara care, la aparitia comunismului în Europa, n-a reactionat cum ar fi trebuit sa reactioneze o tara crestina. America este un stat în care Biserica este secularizata, unde religia nu se preda în scoli, unde se depune juramânt masonic de multe ori, dar nu se jura pe Biblie. Prin urmare, americanii nu au avut imediat o reactie de respingere a comunismului.

În al doilea rând, destule cercuri americane au sustinut financiar comunismul. De la Trotki si Lenin. Prin urmare, a fost colaborare, nu s-a cultivat repulsia fata de comunism. Imediat dupa Revolutia din Octombrie, Rockefeller avea exploatari petroliere în Caucaz. Avea banca în centrul Moscovei, existau schimburi comerciale si de tehnologii. Numai pentru opinia publica sovietica, America a fost prezentata ca un adversar al comunismului. În realitate, între cele doua razboaie mondiale, a existat o colaborare perfecta între URSS si SUA. Aproape 20 de ani. S-a adaugat apoi un pretext, un alibi extraordinar pentru americani: ajutându-i pe sovietici, s-au opus fascismului. Acest alibi le-a favorizat sa continue ajutorul masiv pentru URSS, carte trebuia sa se mentina pe linia de plutire. Cum a ajuns un sistem falimentar la o asemena forta militara? Nu doar printr-un buget militar urias. Existau apoi 17 orase din seria “X”, care au adus prizonieri germani din toate orasele Germaniei cucerite. Toata intelighentia germana era adusa dupa invazia sovietica în aceste orase cu circuit închis, cu unele conditii de viata chiar foarte bune. Asa au ajuns sovieticii la o tehnica militara, care sa-i concureze pe americani.

Mare parte din tehnologia nucleara au furat-o. Este un adevar axiomatic. Toti erau agenti KGB. Au fost cercuri de stânga din SUA, care puteau ceda din convingere. Demonstrate sunt multe, cum a fost procesul sotilor Rosenberg, condamnati la moarte pentru tehnologia furata, fiindca aveau resentimente fata de America. Se adauga fizicienii germani, confiscati dupa razboi. Exista documente ca americanii acordau ajutoare URSS în domeniul nuclear, chiar si ulterior.

Juramântul masonic

– Ati vorbit de juramântul masonic în societatea americana. La ce va referiti?
– La un lucru foarte simplu.

Nu exista America fara masoni. Este statul masonic ideal. În nici un alt stat din lume, lojile masonice nu exercita o influenta mai mare în tot ce se numeste viata politica, economica, financiara, sociala. În calatoriile mele prin toata lumea, nu am vazut nici un oras în care, în centrul localitatii sa fie temple masonice de rit scotian, etalate precum catedralele în Europa crestina. Am vazut la intrarea în orasul Sedona din Arizona, pe o placa de lemn, ziua si locul unde au loc întrunirile lojii. Este de notorietate. Un stat care se pretinde crestin are peste 400 de religii si culte. Vicepresedintele Dick Cheney a fost fotografiat când depunea juramântul: avea cele doua coloane masonice ale templului lui Solomon în spate.
– Mai este valabil astazi juramântul masonic, de care vorbeste Nicolae Paulescu, ritualul cu tapul pe care ciracul, legat la ochi si în patru labe, trebuie sa-l sarute sub coada?
– Fara îndoiala. Multi americani obisnuiti cred ca tara lor este crestina, dar ei stiu ca trebuie sa faca si compromisuri ca sa promoveze într-o functie. Trebuie sa ai un anumit loc în ierarhia masonica, altfel nu poti promova în Statele Unite. Acasa, americanul poate sa fie un bun tata de familie, sa-si doreasca sa aiba copii, sa-si creasca familia conform moralei crestine. Exista deci o duplicitate pe care noi am trait-o în comunism.
– O asemenea duplicitate a început sa se exporte si în România dupa 1990.
– Exact. Nu este o acuza la adresa poporului american, un conglomerat de natiuni, unde putem gasi orice stare de fapt, ca în orice tara.

Cu siguranta însa, politica americana se face la nivelul lojilor. Într-un interviu, Dan Lazarescu spunea ca nu poporul american îsi alege presedintele, ci lojile din Washington si Baltimore. Procesul electoral nu are nimic de-a face cu democratia. Asa cum George Bush si John Kerry au facut parte din loja “Oasele si Craniul”. Democratia este un joc pentru multime. În realitate, hotarârea apartine lojilor. Ce se întâmpla cu pax americana nu are nici o legatura cu ce crede poprul american despre politica. Am fost în America de sase ori. Am înteles ca pe Coasta Atlanticului este ingerinta lojilor de stânga sau a Marelui Orient. Coasta Pacificului e controlata de masoneria de dreapta, are tot o politica straina poporului american, pe care-l gasim în orasele mici, în ferme, acolo unde oamenii nu sunt contaminati de politica.

Cupola Ocultei

– Nu este falsa disjunctia masonerie de dreapta – masonerie de stânga?
– În parte, da. Între ei, exista, prin definitie si prin regulamente, o armonie, cuvânt auzit frecvent în televizor, un semnal care arata ca în subteran noi ne întelegem si putem discuta orice tema din politica lumii. Concurenta apare numai atunci când vine vorba de aria de actiune si influenta, de teritoriu. Deci o adevarata lupta între ei apare numai când se creeaza grupuri de interese. În subsol, acolo unde se întâlnesc cei de gradul 33 de Rit Scotian sau Marele Orient, este o concordanta totala. De fapt, la masa dintre cele doua ordine care guverneaza lumea, are loc o împartire a teritoriului. O sa spuneti ca este o fabulatie; e dreptul dumneavoastra.
– În perioada interbelica, s-au realizat studii care arata ca Loja B’nai B’rith de la New York ar fi capacul universal pentru toate aceste jocuri, cu aparenta de stânga sau de dreapta. Care este adevarul?
– Este o afirmatie incorecta ca B’nai B’rith ar fi vârful ierarhiei. Noi stim ceva despre ierarhia masonica mondiala dupa aparitia descrierii piramidei masonice a unui individ, John Todd, care a fost mason de gradul 33 si a facut parte din Tribunalul Rotschild – o grupare de 13 – forul suprem al masoneriei mondiale. El a atras atentia ca pe dolarul american se afla treptele piramidei masonice, care detin puterea mondiala suprema. Cam doua treimi din aceasta piramida o formeaza asa numitii iluminati: ei detin puterea efectiva a masoneriei mondiale – cam 5000 de persoane. Estimari relative din literatura de specialitate. B’nai B’rith este ordin exclusiv kazar. Nu are nici o legatura cu evreii. Kazarii sunt o populatie turcica, trecuta la mozaism, în secolele VIII-IX. Are cam 500.000 de membri în lume si se încadreaza în treptele superioare ale masoneriei a lui Todd, deci nu se afla în vârful piramidei. A doua mentiune: exista însa structuri masonice în care kazarii au o reprezentare prevalenta, dar nu avem spatiu aici. La întrebarea cât de puternic este ordinul kazar în structura masoneriei mondiale, raspunsul este: covârsitor.
– Asadar, masoneria este implicata în toate procesele politice mondiale, inclusiv în construirea comunismului, a epocii de aur. Nu le atribuim prea multe masonilor?
– Este un lucru pe care l-am aflat destul de târziu. Sloganul era ca tancurile rusesti – rareori spuneam “tancurile sovietice” – ne-au adus comunismul.
Taranul român a venit în contact direct cu mujicul rus, care avea mitraliera, prada, viola. El nu stia cum arata un NKVD-ist. În schimb, acelasi taran român, contrar propagandei comuniste, a ramas cu o imagine rezonabila, chiar frumoasa, despre soldatul german, care platea fiecare gaina, fiecare litru de vin.
Sistemul nazist a fost un epifenomen, doar de câtiva ani. Actele de cruzime au fost opera unui numar redus de germani. Pe când sistemul sovietic si doctrina bolsevica, cu Ilia Erenburg – un ucigas cu sânge rece prin instigare la crima – au creat un soldat bolsevic reeducat, cu o morala de lupta îngrozitoare. A ucide facea parte din doctrina de ocupant a soldatului sovietic. Pe când armata germana a venit ca partenera în România. Când un neamt aparea în tramvai, cei din jur aveau senzatia de securitate. Si când intra soldatul sovietic, sareau pe geamuri, ascundeau femeile, tuica era rasturnata în sant. Se confruntau doua civilizatii doua armate.
– Cartea Holocaustul Rosu demonstreaza ca sistemul comunist este un experiment de distrugere sociala. De ce?
– Nici un sistem politic nu se poate edifica fara o baza materiala. Idei politice, de transformare revolutionara, au avut si altii în istoria lumii. Pentru a trasnforma o ideologie în dorinta de a acapara un teritoriu, de a lua puterea politica de la altcineva, trebuie multi bani si forta materiala. Când am vazut ce se întâmpla în lumea vestica, m-am întrebat imediat: Cine a finantat comunismul? Pentru ca eu, organizând demonstratii anticomuniste cu doar câteva zeci de oameni, initial, facând un sediu al Congresului Mondial Românesc si al Natiunilor Captive, platind chiria pentru acea camera, organizând ziua natiunilor captive pe banii mei si o conferinta de presa la care nu venea nimeni si vazând cât ma costa, normal ca mi-am pus întrebarea fireasca: daca noi, pentru o eficienta atât de redusa, depunem eforturi financiare atât de mari, oare ce-a însemnat sa organizezi revolutia bolsevica? Trotki n-a venit cu o gentuta în Europa, ci a traversat Atlanticul însotit de circa 500 de camarazi, care de fapt erau ostasi de elita, instruiti pe un teren oferit de Rockfeller. Astfel încât, dintr-un idealist cum parea Trotki – pentru ca idealistul poate avea toate culorile – am vazut dintr-odata o persoana pragmatica, pregatita pentru a face revolutie, cu o mica armata lânga el. S-au adaugat ulterior finantarea americana pentru statul sovietic, fondurile alocate pentru partidele comuniste. În Germania, la un moment dat, fonduri ale Bisericii Evanghelice erau deturnate catre sandinistii din Nicaragua. Dintr-o discutie la televizor a rezultat ca bietul contribuabil german îsi vedea donatiile facute pentru Biserica mergând spre o miscare de gherila comunista. Asa s-a închegat mecanismul explicarii punerii pe scena a comunismului, mentinerea lui ca sistem si mai ales extensia lui, printr-o finantare care tine de anumite cercuri financiare. Încercând sa esalonam cronologic expansiunea acestui monstru, m-am lamurit ca revolutia bolsevica nu este o miscare spontana, într-o situatie speciala – o armata tarista vlaguita de razboi, mujicul rus satul de saracie si de razboi – a existat un factor subiectiv, au fost agitatorii care au dat scânteia, au stiut unde sa actioneze pentru a face revolutie.

Doctrina si ingineria sociala

– Din cartea dumneavoastra rezulta clar ca de experimentul comunist tot masonii se fac vinovati si tot ei l-au distrus, pe principiul “Eu te-am facut, eu te omor!”. Este aici o anume continuitate?
– Fara îndoiala! Asta pentru ca a intervenit altceva. Este continuitate, dar cu alte mijloace. Mai întâi afirmatia ca nu exista doctrina masonica de dreapta. Chiar lojile de Rit Scotian din care fac parte familiile regale din Europa sau Ritul Scotian din America, mult mai de dreapta decât Marele Orient.
– Nu este tot o iluzie întretinuta? Am întâlnit masoni români care pretind ca fac parte din loja de dreapta “Bujor Sion”…
– Nu, nu este o iluzie. Este în parte si un act de manipulare. Eu trebuie sa demonstrez alegatorului ca am ceva cu dreapta sau ca sunt opus stângii macar. Altfel, cum s-ar întâmpla ca în loji masonice de dreapta au intrat o multime de ofiteri de securitate? Prin urmare, este un joc politic.
Experimentul comunist are legatura cu ideologia masoneriei, care este atee si internationalista. Deci nu are cum sa fie de dreapta.
– Daca parcurgem toate etapele, de la Revolutia Franceza pâna la constructia europeana actuala, care este scopul politic discret al masoneriei?
– Nici nu mai este discret pentru cei care citesc. Am facut comunismul fiindca este foarte apropiat de ideologia masoneriei, care tinde spre un guvern mondial si un stat masonic unic. Iar pasii catre acest stat masonic unic sunt Statele Unite ale Americii si Statele Unite ale Europei. Iar ce va urma este un guvern mondial cu dependinta politica socialista sau comunista, conform ritualurilor masonice. Prin urmare ne îndreptam spre un guvern mondial, care nu va avea alaturi Biserica, în calitate de sfatuitor. Ne îndreptam catre un stat care tinde catre distrugerea natiunilor, a familiei si a religiei. Se doreste concentrarea puterii într-un singur centru sau în câteva centre de putere. De aceea, internationalistii, mondialistii, globalistii nu sunt în nici un caz de dreapta. Ei doar mimeaza un joc al dreptei. Problema vizeaza doar concentrarea puterii.

Consumismul

– În aceasta lupta teribila pentru putere, care mai este adversarul redutabil al masoneriei?
– Nationalismul.
Mai întâi trebuie însa precizat ca sucombarea imperiului comunist a fost un act deliberat si calculat. Sistemul nu mai functiona, îsi facuse deja datoria. Una din misiuni era sa mentina o mare parte a Globului într-o stare de subdezvoltare, de dictatura, provocând erodarea statului national. Sa ne imaginam ca, daca tari mici, ca Singapore sau Coreea de Sud, au devenit concurenti comerciali puternici pe piata mondiala, ce-ar fi fost tari cu traditie ca România, Polonia sau China, ce concurenta uriasa ar fi creat aceste state pentru cei vreo 5000 de indivizi care vor sa tina în mâini puterea lumii? Daca aceste state ar fi beneficiat de un regim democratic? Experimentul comunist de inginerie sociala a tinut în mare parte din lume nu numai sub dictaturi odioase, care au distrus destine individuale, dar care au anihilat economiile nationale. Prin tratate comerciale subterane, bogatiile acestor tari au fost spoliate. Ne aflam într-o tara de unde s-au defrisat padurile, s-au furat resursele de uraniu si de alte rezerve strategice. Scenariul este valabil pentru toate statele ex-comuniste. În acest timp, lumea occidcentala a progresat. Nivelul de bunastare a crescut. Concomitent, statul masonic bine organizat are grija sa satisfaca niste nevoi elementare ale omului obisnuit. Asta este deosebirea colosala între Europa Occidentala si tarile post-comuniste. Asa s-a ajuns ca nivelul de viata al omului mediu din vest sa fie cu mult superior fata de conditiile de viata ale individului din spatiul comunist.
– Sa întelegem ca se pregateste un imperiu mult mai subtil, mai pervers decât comunismul, un imperiu al consumismului?
– Un imperiu mondial, iar consumismul si datoria – traitul “înainte” pe carti de credit – a te face dator, a te împovara pâna la sfârsitul vietii pentru casa, pentru masina, pentru studiile copiilor – pe de o parte, este singura sansa a oamenilor tineri, pe de alta parte îi împovareaza tot restul vietii cu rate lunare si vor avea foarte putin spatiu de respiratie. Iar dobânzile de la leasing, de la credite, care sunt uriase, în comparatie cu averile acumulate, nu fac decât sa-i îndatoreze pe tineri. Anumite drepturi ale omului se reduc si mai mult. În comunism, îmi era frica sa vad daca nu s-a oprit masina neagra a Securitatii în fata casei, ca sa-l aresteze pe tata, pe bunicul sau pe un vecin. Masina neagra dispare acum. Cei care vorbesc limbajul politic corect sau care se comporta politic corect vor fi oamenii viitorului, pe care mondialistii se sprijina. Este o varianta a lui homo sovieticus.

Strategia

– De ce mondializarea este perceputa de unii observatori drept marea revansa, ultima, fata de toate natiunile lumii?
– Fara îndoiala ca este o perceptie corecta. Asa cum masoneria a contribuit si la faurirea statului român. Dar atunci ne aflam în momentul în care se lucra la erodarea imperiilor, a regatelor si trebuiau stimulate statele nationale. Deci acceptarea statelor nationale era un pas fiindca dusmanul numarul unu al masonilor atunci erau imperiile. În acel context, România si-a dobândit independenta nationala. Dupa ce-am terminat imperiile, am ajuns la faza în care avem în fata natiunile. Întâi monarhiile, pe care, daca nu le-am terminat, le distrugem din interior prin compromiterea familiilor regale.

Printesa Diana a fost transformata, dintr-o posibila purtatoare a coroanei regale britanice, într-o femeie de proasta calitate. În familiile regale din Suedia, Danemarca, Norvegia, au patruns prin casatorii – probabil dirijate – componenti ce nu fac cinste acestor familii. Cuvântul “regalitate” nu mai trezeste respect total si supunere ca oameni dati de Dumnezeu pentru conducerea natiunii. Monarhia devine un dusman de baza, dar din ea n-a ramas mare lucru. Sa nu uitam ca seful de la London City, care este mare mason, merge înainte, iar regina Elisabeta a II-a vine dupa el. Prin urmare, regii ramasi au putere consultativa, drepturile lor s-au redus foarte mult. Regele Spaniei colaboreaza mult cu prim-ministrul, are discutii private, dar hotarârile guvernului socialist nu se luau de acord cu regele. Socialistii fac tot ce se spune de la lojile superioare. De aceea, si regelui Mihai, care face si el parte din Ritul Scotian, nu i s-a dat dreptul sa ramâna în România. Am convingerea ca asa a fost. Când s-au adunat un milion de oameni în fata lui, putea sa ramâna în România. Dar se hotarâse sa nu mai fie regalitate. Dupa distrugerea monarhiilor, se anihileaza natiunile. Acesta este procesul la nivel macroscopic. La scara microscopica, institutiile care ne sunt adversare si care trebuie sa dispara sunt Biserica, Armata si Familia. Aceasta erodare continua arata planul foarte clar al unei institutii ce nu are a face cu morala noastra crestina.

Aurul lumii

– Exista în Vechiul Testament un dicton straniu: “Voi veti înghiti aurul lumii!”. Nici o natiune nu are înscris ceva similar în cartea ei fundamentala. Unde merge aurul lumii moderne?
– La ora actuala, nu se mai poate raspunde simplu, nici cunoscatorii nu pot spune unde este trezorierul principal. Ca sa evaluam unde se concentreaza banii, va amintesc un lucru. Daca vrei sa faci o excursie în Statele Unite, am cerut bani de la banca în dolari. De fiecare data, primeam bancnote noi. Toti turistii germani, care pleaca peste Atlantic, primesc bani noi. Dolarul circula în întreaga lume. Cum sa tiparesti atâtia dolari noi? Trebuie sa ai acoperire. Nici o tara din lume nu are însa acoperire în aur, platina sau actiuni bancare pentru emisiunea de dolari. Prin urmare, emisiunea de dolari costa doar hârtia, cerneala si manopera. Nu mai are nici o acoperire. Si atunci, cum raspundem la întrebarea unde este depozitul bancar al lumii? Înainte se facea trimiterea la depozitul de lingouri din aur al Bancii Nationale. Astazi, vedem niste virgule care se muta în computer. Am trait în Germania un episod interesant. Fara sa dau detalii, o anumita firma avea o datorie foarte mare si era în pericol de faliment. Printr-un simplu joc cu mouse-ul, datoria s-a transformat dintr-o suma fabuloasa într-una ridicola, a unei familii obisnuite. Deci se joaca cum vor ei cu bunastarea unei tari. Am devenit tributari cartilor de credit si manipularii financiare prin banca. Banul ca atare îl folosim pentru cumparaturi marunte. Se dau deja pensii pe carduri si în România.
– Înseamna ca nu trebuia sa aruncam cartile de marxism, în care se scria ca banii vor disparea, natiunile vor disparea…
– Sigur ca da, se lucreaza deja. Se vor implanta cipuri sub piele si vom arata în fata cititorului electronic si vom beneficia de cumparaturi în toate magazinele. Fara bani. Cartea de credit este o etapa intermediara. Dupa cum numerele recente de înmatriculare ale masinilor sunt urmarite prin satelit. Nu sunt povesti.

Masoneria si democratia

– Unde este salvarea, domnule doctor?
– Trebuie o precizare. Ca sa ajungi la etapa în care te dizolvi în creuzetul globalizarii, trebuie sa fi trecut prin etapa democratiei. Democratia este asociata de români cu notiunea de bunastare. Ei nu vor doar sa-si expuna liber opiniile, fara sa scoata cineva pistolul pe masa. Democratia presupune, chiar în regulile fixate de masonerie, o realizare cât de cât a individului. De ce? Un mason care conduce un trust international – si ei le conduc în totalitate – nu-si poate permite sa aiba salariati niste incapabili. Notiunea de concentrare a puterii si de acumulare a banilor se leaga de competenta subordonatilor. Un sef de firma este foarte important – cazul Kruppului. Ultimul descendent al trustului era un homosexual si voia sa transforme Insula Capri într-un paradis al homosexualilor. Nu a trezit rezonante favorabile în familie. N-a fost dezmostenit, a primit o renta viagera, dar n-a ramas conducator. Kruppul s-a desfiintat si a devenit societate pe actiuni. Preluata de masoni, fara îndoiala. Prin urmare, democratia în lumea vestica a însemnat competenta, eficienta. Societatea a produs bani si a permis un nivel de viata. Din considerente de calcul politic, nu din considerente crestine, masonii vorbesc frecvent de liniste sociala. Ca sa le tihneasca procesul lent de cucerire a lumii, nu e nevoie de demonstratii în strada.
– Nu au învatat asta de la marxisti?
– Posibil. Rezultanta a fost însa un nivel de trai ridicat.
– Ceausescu a fost mason?
– Asa zic unii. Eu nu stiu nimic concret. Se zice ca era în masoneria albastra, care nici macar nu este structura masonica. Este o organizatie pentru prostirea prostilor, care si asa sunt prosti. Masoneria albastra acorda trei grade: este vorba de oameni care platesc cotizatie la masonerie, le satisfac vanitatile ca au intrat si ei într-o organizatie secreta, care conduce lumea, de care au auzit si ei de la a saptea mâna. În realitate, nu au nici un fel de acces la operatiunile de împartire a profitului.

Secreta, nu “discreta”

– Se alimenteaza deja discret iluzia ca numai intrând în masonerie poti sa ai parte de afaceri manoase, de cariera stralucita, numai asa poti sa ai acces la functii în stat, chiar la recunoasterea valorii artistice a operei…
– În parte, este valabil. Pare de necrezut, dar eu, care sunt un om foarte obisnuit, am primit invitatia sa fac parte din loja Paneuropa, în care se afla Otto de Habsburg, ultimul urmas al dinastiei. Am refuzat si am fost admonestat într-o situatie îngrozitoare de un mason din New York. Cum de mi-am permis sa refuz?! Mi-a cerut chiar si scrisoarea înapoi. I-am restituit-o. Am refuzat de patru ori sa fac informari pentru Securitate pentru a putea pleca în strainatate, tot asa am refuzat si intrarea în masonerie. Fiindca o consider la fel de pernicioasa. Daca noi, românii, dorim sa ne însusim democratia, sa construim un stat democratic, o facem în speranta sa ne putem exprima opiniile, sa nu mai vedem monstruozitatile de nedreptate sociala de astazi, sa avem un nivel de trai comparabil cu al statelor occidentale. Dar pentru asta nu trebuie platit tributul de a trece de la calitatea de membru de partid comunist la membru de loja. Fiindca asta echivaleaza cu tradarea sistemului nostru de educatie, a credintei noastre în Dumnezeu. Ar însemna sa subordonam interesele prin loja care îsi zice nationala unor loji internationale. Nu pot ca intelectual sa accept formularea masonica a laboratoarelor de idei. Întrunirile din loji se numesc “laboratoare de idei”. Sorin Rosca Stanescu îsi pune ca motto la editorial “Unele idei, înainte de a deveni evenimente, sunt pregatite în laboratoare”. Un cuvânt care nu e ales întâmplator. Si-atunci te-ntrebi ce rost mai au partidele? Din moment ce, parasind Parlamentul, Guvernul, Biserica, Tribunalul, Banca Nationala, ne întâlnim în loja, unde se iau realele hotarâri? Daca optam pentru o societate democratica deschisa, cu egalitate, fraternitate, cu libertate, atunci de ce va ascundeti, domnule? De ce va faceti adunarile în locuri inaccesibile publicului? De ce nu se iau notite, în afara de protocoalele încheieate, pe care nu le vede nimeni? În New Mexic, la Santa Fe, am vazut un centru masonic, unde scria mare “Accesibil publicului între orele cutare si cutare”. De trei ori, am fost acolo în intervalul orar indicat: tot timpul era închis. Omul obisnuit, când vede afisul, chiar crede ca se poate intra acolo, dar nu-l intereseaza problema pentru ca are alte griji. Iar Marele Orient din Franta face si spectacole de vizionare. Îsi permite uneori sa arate ca ar fi deschisi publicului si se considera societate discreta, iar nu secreta. Este o cacealma. În concluzie, eu zic sa nu mai vorbim despre democratie, îi lasam în plata Domnului, desfiintam partidele politice, îi lasam sa tipareasca dolari cu ce vor, hotarâti împartirea tarilor, demolati biserici, faceti ce vreti!

Pionul

– Din cartea dumneavoastra rezulta ca George Soros are un rol deosebit în construirea societatilor deschise. De ce-l preocupa un asemenea obiectiv?
– În momentul de fata, îl consider pe Soros principalul pion al jocurilor financiare mondiale. Este un om care aduce un folos urias pentru masonerie.
– Este un altruist?
– Asa zice el. Eu nu cred. El ofera o capcana foarte atractiva: bursele Soros. Foarte multi tineri straluciti din tarile ex-comuniste, încatusati de neociocoimea rosie, nu au nici o sansa de promovare. Trebuie sa plece. Putine firme îi cauta. Si atunci agentii lui Soros le fac aceasta oferta, care presupune completarea unui formular. Trebuie sa raspunda la întrebari privind atitudinea fata de Biserica, de familie, monarhie, fata de principiile morale. Numai o parte sunt apoi racolati ca bursieri si dintre acestia aproape toti intra în mecanismul masoneriei mondiale. Initial, în lojile de tineret, apoi li se dau functii tot mai mari. Cazul lui Mihai Razvan Ungureanu, ministrul de Externe, este cunoscut. Tot Iasiul stie ca este mason, ca a beneficiat de numeroase burse de care nu au beneficiat alti tineri. Ei trec din burse-n burse, iar copiii nostri sunt prosti!
– Nu ati primit nici un avertisment elegant din partea discretilor lumii?
– N-am primit, probabil pentru ca nu ma considera o persoana atât de importanta, încât sa strice glontul pe mine. Iar eu nu sunt un veleitar. Pot cugeta si asta am facut toata viata si am avut curajul s-o fac în scris. Nimeni nu-mi poate lua dreptul de a spune adevarul si de a ma oferi tarii mele pentru un guvern care ar avea realmente nevoie de sfaturile mele. Mai ales în domeniul sanitar, pentru învatamântul medical superior, dar niciodata încolonat în organizatiile lor.”

Sursa: http://carteromaneasca.wordpress.com/2012/06/27/dialog-cu-dr-florin-matrescu-autorul-cartii-holocaustul-rosu/

SĂPTĂMÂNA MARE. PATIMILE DOMNULUI

Foto via crestinortodox.ro

E o săptămână cu încărcătură sufletească şi spirituală unică.

Sunt reiterate momentele cele mai sfinte ale prezenţei Domnului în trup pe pământ.

N-am nici o calitate să spun mai mult, am constatat că postarea anterioară nu a fost înţeleasă, ceea ce înseamnă că vina îmi aparţine. Îmi pare rău dacă v-am smintit pe unii. Pe alţii, nu mai era nevoie.

Deci, ceea ce vă rog e să înţelegeţi că pentru mine nu contează nimic altceva în această săptămână. Fiecare face cum crede. Repet, creştinismul este libertate absolută. Libertatea veritabilă de alegere.

Alegeţi ce vreţi, deci şi eu am acest drept. Ceea ce vă cer este respectul pentru Patimile Domnului.

Cine vrea să hulească să se gândească pe urmă dacă în loc să se spânzure n-ar fi preferabil să se căiască.

E o carte pe care am iubit-o şi aşa vreau să rămână, de aceea, n-o mai recitesc din adolescenţă, „Catcher in the rye”, tradus frumos. „De veghe în lanul de secară”, romanul antologic al lui Salinger, şi ceea ce am reţinut mai ales din ea a fost anume: Nu cred că Iisus l-ar fi trimis pe Iuda în iad.

Eu vă iubesc pe toţi, chiar dacă nu credeţi. Iertaţi-mă că nu vă urăsc, mă refer la cei care nu cred decât în ură şi răzbunare.

P.S. Ceea ce nu înseamnă că în aceasă săptămână n-am să mai postez şi despre politică. Despre politică, de altfel, a fost însăşi Răstignirea. Atâta au înţeles unii din Iisus Hristos, Mântuitorul nostru şi Lumina Lumii: că îi concurează la putere pe pământ. Şi vă daţi seama că dacă voia, Dumnezeu îi nimicea. Dacă nu i-a nimicit, a fost tot pentru libertatea noastră. Ca să se plinească Istoria. Ea se repetă. Până la capăt.

UPDATE. Este postarea cu nr. 4500. Am constatat când am postat.

CEL MAI CRETIN FILM

Codul lui da Vinci.

Un film mai cretin chiar decât cartea lui Dan Brown, o blasfemie imbecilă.

Şi filmul nu se scoate nici măcar estetic, e prost şi din punct de vedere cinematografic. Lamentabil.

Păcat de actori, că s-au prostituat.

LA MULŢI ANI, OANA PELLEA!

E ziua Oanei Pellea, actriţă superbissimă şi om adevărat, ca părinţii ei.

N-am să-i pot vreodată mulţumi pentru Jurnalul ei, care m-a ajutat să respir după ce am pierdut-o pe mama.

Am mai scris-o, a fost Simon din Cirene pentru mine, căzusem şi crucea era prea grea peste mine.

Chiar mai presus de geniul ei artistic, Oana Pellea e un manifest de credinţă, credinţă vie, ca mod de viaţă. E o mărturisitoare a lui Hristos prin tot ceea ce este şi prin tot ceea ce face.

E absolut genială inclusiv cu scrisul ei. Plin de viul vieţii şi al morţii ca tranziţie la viaţa fără de moarte. Şi totodată, plin de savoarea vieţii ca bunătate şi bucurie necondiţionată, ca uluire continuă că poate să existe răul. Scris puternic, marcant şi totodată, eteric.

Te iubesc, Oana! Şi îţi mulţumesc că exişti. Şi pentru apărarea vietăţilor mai vechi decât fiara umană.

Simptomatic, a fost concediată în ţară şi trăieşte din contracte internaţionale. Cu parteneri artistici de elită mondială.

Dar mie cel mai mult, şi cel mai mult, şi cel mai mult mi-a plăcut, pe scenă, în „Trei surori”, la Bulandra, regizat de Ducu Darie, iar pe ecran, în „Stare de fapt”, regizat de Stere Gulea, un film absolut excepţional, care ar merita reluat la televiziuni.

La mulţi ani, Oana Pellea!

La multe spectacole, filme, cărţi, bucurii – fără număr! Cu drag.

ADRIAN NĂSTASE IESE DIN ÎNCHISOARE :)))

Era previzibilă decizia comisiei de la Jilava, pentru că, pe lângă vârsta de peste 60 de ani, a muncit la penitenciar, adică le-a dat lecţii de Drept deţinuţilor. 🙂

OK, deci dacă a scris şi o carte la închisoare, cum am anticipat – şi a scris-o de mână, deci, presupun că a reînvăţat să scrie :), cred că merit ca măcar noua carte pe care o va scrie când va ieşi de acolo să aibă parte de prefaţa mea. 😆

În altă ordine de idei, noroc pentru Ponta cu slugile băsiste, care i-au interzis drepturile civile pentru doi ani, că altfel era din nou preşedinte al PSD, original.

Ceea ce tot se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu.

Iar penitenţa o merita creştineşte, pentru aroganţă – şi pentru că a promovat personaje care i-au dat la cap, de exemplu, Cristian Diaconescu, şi mai ales pentru că l-a protejat pe Băsescu de rigorile Justiţiei şi în plus, a refuzat să distrugă, politic, cloaca de PD -, însă în nici un caz asta n-are legătură cu justiţia. Lighioanele care au fabricat rechizitoriul şi cele care l-au condamnat vor plăti, într-o zi.

Penal.

Şi m-aş bucura să împartă celula cu Băsea – porcurorii. Să-i umple de parfumuri.

Numai că judecătoarele sunt femei, deci să se împartă cu Udrea!

P.S. Aveţi vreo îndoială că patrupedele la lesă din sistemul judiciar vor relua hărţuirea lui Adrian Năstase, cu celelalte mascarade stupide? Asta, evident, în cazul în care vreun complet patruped nu va refuza eliberarea de drept.

UPDATE. Să mă ierte animalele! 😳

S-A STINS CONSTANŢA BUZEA. POEZIA RĂMÂNE

A fost soţia dintâi şi poeta-mamă a primilor copii ai lui Adrian Păunescu, Ioana şi Andrei. S-au luat la 20 de ani, erau cuplul teribil al lumii literare a anilor 60. A terorizat-o şi teroarea a devenit fructul amărui al unei capodopere de jurnal domestic-literar pe care ea l-a scris „cu gust şi must”, cum spunea părintele Arsenie Papacioc despre spovedanie. Are 20 de volume poetice şi dintre premiile literare, cele mai importante sunt din partea Uniunii Scriitorilor şi a Academiei Române.

Uite o poezie a ei:

Aceleaşi drumuri şi aceleaşi ţinte
Aceiaşi porumbei pe-un blid de linte
Naivul răsplatind pe cel ce minte.

Mi-e dor de tihnă şi de lucruri sfinte
De-o lacrimă întreagă şi fierbinte
De umilinţă şi de rugaminte
Către duioase mume-morminte.

Dar duc povara câtorva cuvinte
Mi le atârn de gât cerând în minte
Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.

Titlul poeziei: „Naivul răsplătind pe cel ce minte”.

A încetat din viaţa lumii azi-dimineaţă, la spitalul Elias. Era născută în 29 martie 1941.

Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească!

CĂTRE JUDECĂTOAREA IULIA MOTOC

N-aş fi scris aceste rânduri dacă nu descopeream blogul doamnei Motoc. O surpriză! Facebook nu frecventez, v-am mai spus că mi se pare pierdere de vreme. Dar am aflat de pe net că acolo judecătoarea de la CCR a postat în engleză o poezie a lui Kavafis, una mult prea subtilă, cu nişte barbari care pleacă înainte de a veni – ce bine era să se fi întâmplat aşa cu Băsescu şi ai lui!

Ulterior, doamna Motoc a anunţat că se limitează la blog, din pricină de interpretare a poeziei despre care am făcut veşnică pomenire.

Pe blog a mai publicat una de Nichita, una, de altfel, dintre cele mai slăbuţe ale lui, ceva cu un înger în stare de ebrietate care vede dublu.

Acum, serios, nu ştiu câtă poezie a citit Iulia Motoc şi nici nu contează. Contează calitatea. Fie şi alea două poezii dacă le-a citit e ceva deosebit pentru un fost membru PD-L (nu vorbesc de fraierul de fiu al lui Conu Alecu). Că degeaba citeşti tone de versificaţie de manele sau Sandra Brown, dacă nu pui mâna în viaţa ta cu pretenţii de cititor pe Emily Dickinson şi Virginia Woolf sau Marguerite Yourcenar.

OK, deci am văzut că scrie serios în materie de Curte Constituţională. A criticat-o pentru lipsa de transparenţă şi ghinionul ei e că sugestia ca acea instituţie cu statut papal să fie mai transparentă fie prin comunicate explicative, fie prin conferinţe de presă, le-a dat nas unora care au iniţiat o petiţie în sensul ca şedinţa de mâine a CCR să fie publică, aşa cum prevede legea. Sigur, CCR are dreptul să aleagă şedinţa închisă. Şi să alimenteze în acest fel suspiciunea.

Eu zic aşa, CCR să-şi ţină şedinţa publică, transmisă live de toate televiziunile de ştiri, iar manifestanţii să renunţe la pichetarea instituţiei. Să se limiteze la Piaţa Universităţii. Şi să se doteze cu şampanie, după care înainte de a pleca să nu lase sub nici o formă sticlele şi dopurile pe jos.

Am să vă surprind şi n-ar fi prima oară, eu cred că doamna Motoc va vota validarea referendumului. De ce? Pentru că în mod sigur e altceva decât categoria Udrea (vezi poza). E încă tânără, are tot timpul să joace în altă ligă.

Ceea ce mi-a plăcut chiar foarte mult – deşi n-am fost de acord în totalitate – a fost o postare a Iuliei Motoc în care făcea consideraţii cu privire la modul de desemnare a componenţei Curţii Constituţionale în raport cu specificul naţional, deduc eu (n-a spus chiar în aceste cuvinte, dar e implicit). Adică, doamna Motoc consideră că nu e corectă desemnarea politică a membrilor CCR şi că nu e corect nici faptul că majoritatea componenţilor nu sunt magistraţi – ceea ce am zis şi noi de atâtea ori. Dar pe urmă vine cu fatalism aberant, să mă scuze, când consideră că şi dacă s-ar desemna membrii Curţii Constituţionale din rândurile Înaltei Curţi – cum a propus preşedintele Antonescu – tot n-am rezolva problema, fiindcă oamenii sunt subiectivi. Ei, aş!

Sigur că oamenii sunt subiectivi. Dar la fel de adevărat e că un profesionist se raportează la obligaţiile lui profesionale. E absolut aberant ca membrii CCR să fie desemnaţi politic, dar să beneficieze de inamovibilitate. De-aia am scris la un moment dat că unii ar trebui revocaţi, printre care Iulia Motoc. Am scris ca să-i atrag atenţia asupra contradicţiei. Am constatat că ştia şi ea. Dar repet, fatalismul e aberant, fiindcă în acest fel îţi negi ţie capacitatea de obiectivitate profesională.

Iulia Motoc, eu cred că dumneavoastră aveţi capacitatea să vă raportaţi la voinţa naţională şi să transcendeţi proiecţia politică. Aşa trebuie să facă toţi colegii dv. din CCR. Şi sunt convinsă că aşa vor face.

Eu cred. N-am ce face, nu-mi pot reprima tentaţia ironică. Este evident că n-aţi citit doar două poezii. Este evident că citiţi, se vede şi din felul în care scrieţi.

De aceea, eu cred că mâine veţi vota adevărul, iar adevărul vă va face liberă. Sigur, dreptul dv. la opţiune e inalienabil. Doar că din momentul în care aţi ajuns în acel for, obligaţiile dv. nu mai sunt faţă de un partid sau o persoană. Ci faţă de Constituţie, deci, faţă de poporul român. Fiindcă poporul român este suveran. Iar suveranitatea lui – ştiţi bine – se manifestă în alegeri libere.

Eu cred că nu puteţi ignora voinţa naţională.

Şi o remarcă. Vă compromiteţi lângă Udrea, la aniversările coloneilor de carton. Aveţi ocazia să ştergeţi acea imagine din ochii opiniei publice.

Succes! M-aş bucura dacă mi-aţi da ocazia să vă respect. Dacă nu, nu, că oricum decizia corectă se ia şi fără dv., dar ar fi păcat să rataţi participarea. E vorba de demnitate.

P.S. Aş fi postat acest text şi pe blogul judecătoarei Motoc, dar are comentariile închise.

ADRIAN NĂSTASE, SARCASM DELECTABIL

Adrian Năstase trimite texte pentru blogu-i. Azi i-a apărut al doilea. Ieri scria să aflăm despre el că e bine, „într-un fel de cantonament” 🙂 şi pregăteşte un studiu despre „formula optimă de reprezentare a României la Uniunea Europeană” 😆

Azi a scris despre „procurorii-misionari ai lui Băsescu”, cei o mie numiţi pentru ca să meargă „din poartă în poartă, să lupte împotriva ereziilor constituţionale”. 😆

„La mine nu au venit procurorii să verifice dacă am votat de mai multe ori, pentru că ei ştiu cel mai bine că scopul principal al condamnării mele a fost ca în anii următori, să nu votez deloc.

Şi nici să fiu ales…”

Aşa conchide Adrian Năstase. Sarcastic. Delectabil!

Mă bucur că nu m-am înşelat, experienţa-limită îl antrenează la scris. Şi ce scris!

Să vedeţi ce carte iese din abis! Chiar aş merita să-i scriu prefaţa. 😛

REMEMBER, „BAROANE!”

Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! ce mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad.

Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne!, să şi surâzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesuptul croielii scurte.

Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială. Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.

Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune!

I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte.

Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!… Scrie Ştefan? ? Nu scrie!… Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete sterse de sânge?

Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi laşi cârdurile de ciori.

Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău! Ce mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi! Parcă eşti un şoarece, scos din apă, fiartă, de coadă, Baroane…

PAMFLET DE TUDOR ARGHEZI

Publicat în Informaţia zilei, 30 septembrie 1943,
face parte din volumul Pamflete, Editura Minerva, 1979

Preluat de pe site-ul http://100ro.blogspot.ro