BĂSESCU: ROMÂNIA, COLONIA ISRAELULUI :(((

Băsescu s-a cărat oficial în Israel, din păcate, dus-întors.

Înainte de plecare, a făcut declaraţii atât de scandaloase încât dacă România ar avea bărbaţi de stat, ar fi nu doar demis direct pe cale parlamentară, ci şi arestat. Pentru înaltă trădare.

Dar cum nu sunt bărbaţi în ţărişoară, ci doar nişte nevolnici cărora le ţâţâie partea dorsală,  Băsescu îşi permite orice. De data asta, fără limite.

Nimeni niciodată nu şi-a bătut joc de România în asemenea hal, din postura de demnitar ultim. Au fost în istorie domnitori care au plătit haraci pentru tron, dar implicit au apărat, cu acest preţ, identitatea naţională. Băsescu o calcă în picioare.

Înainte de plecarea la Tel Aviv, a declarat pentru postul de radio Kol Israel, citat de adev.ro/mzldlt, că românii nu sunt educaţi, dar că vor fi învăţaţi să se prosterneze în faţa holocaustului şi să-şi pună cenuşă-n cap, scop în care a fost adoptată legislaţia punitivă privind „interzicerea antisemitismului” şi a „negării holocaustului”, în aşa fel încât românii să fie dresaţi de aşa natură încât să susţină că „istoria holocaustului face parte din istoria României”, cum declarase oficial Vândutul anul trecut, la „comemorarea holocaustului”.

Băsescu a pledat pentru Ministerul Adevărului care, adică, să pedepsească delictul de opinie şi să oblige oamenii să gândească regulamentar, salutând introducerea în manualele şcolare a dresajului în acest sex pedofil.

„Eu am convingerea că dacă vom continua implementarea concluziilor raportului Wiesel, care împlineşte zece ani, anul acesta – sunt zece ani de când România a recunoscut Holocaustul, printr-un raport al unei comisii conduse de Elie Wiesel – dacă vom implementa concluziile acestui raport, cu certitudine, vor fi tot mai puţini români care să aibă atitudini antisemite”.

„Sunt, însă, declaraţii sporadice, uneori chiar ale unor oameni politici, şi ne amintim cazul ministrului Şova, care creează o impresie care nu reflectă realitatea. Românii, vă pot spune cu certitudine, nu sunt antisemiţi, dar avem de lucru pentru a-i face să înţeleagă şi să recunoască existenţa Holocaustului pe teritoriul României„

Cu ocazia interviului, am aflat că ni se pregăteşte ceva, anume, ca statul român să preia preşedinţia International Holocaust Remembrance Alliance (IHRA) în 2016 – din decizia cui, pe cine au întrebat?

„Vrem să afirmăm şi internaţional că România a recunoscut greşeala trecutului de la începutul anilor 40 şi vrem să vadă şi toţi românii că nu ne este ruşine să ne recunoaştem greşelile, prin asumarea preşedinţiei acestei organizaţii”.Până când? Şi până unde? 👿

P.S. La plecare a declarat că merge în Israel pentru „anti-terorism”.  Motiv pentru care a plecat însoţit de un alai al S.R.I. Ca să nu mai avem vreun dubiu că e guvernat de Mossad.

Despre chestiile-astea cu „interzicerea antisemitismului” şi cu privire la „negarea holocaustului” aş putea spune că urmează o altă postare. Spun – deocamdată – doar că asta-i culmea rasismului şi a totalitarismului.

ARGUMENT (IGNORAT) AL LUI VALERIAN STAN

„În vara lui 2002, într-un editorial din „Cotidianul” („Legionarii, azi”) încercam să atrag atenţia asupra unuia dintre riscurile pe care cronicizarea prestaţiei sub-mediocre a elitei politice din România l-ar putea aduce cu ea, anume opţiunea alegătorilor pentru formule politice radicale. Era o perioadă în care, cel puţin la Bucuresti, „Miscarea Legionară” se dovedea mai vizibilă ca oricând dupa 1989. Scriam în articolul meu că, ignorînd ascensiunea „Miscării Legionare”, oamenii politici (dar şi presa) nu rezolvau deloc vreo problemă, dimpotrivă. Mai spuneam că, după părerea mea, recenta – la acea dată – interzicere prin lege a „organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist” (celebra Ordonanţă de urgenţă 31/2002) nu rezolva nici ea problema; aminteam, în context, de perspectiva asupra acestor lucruri a unui reputat analist al extremismului european, potrivit căreia „o democraţie bună este aceea în care este loc şi pentru extremisti”. În sfârsit, celor care îşi propuneau să reorganizeze mişcarea legionară (dar şi simpatizanţilor ei), le aduceam aminte de câteva dintre „gravele răspunderi” pe care însişi înaintaşii lor le-au avut în istoria României”.

„Argumentul” e vechi de câţiva ani şi deschide site-ul semnat Valerian Stan. Ştiţi, omul care ne putea scăpa de Băsescu preventiv, dacă nu era demis din Guvernul Ciorbea.

http://www.valerianstan.ro/index.html?pagina=1

Cam profetice spusele lui, nu? Şi la fel de ignorate. Însuşi Iisus a spus că nu eşti profet în ţara ta.

Cert e că Şmecherul care l-a montat pe Crin Antonescu îşi atinge scopul: îl compromite electoral. Pe banii lui!

Nu vi se pare tipic?

SĂ-L VOTEZE ELIE WIESEL!

Terminase cu toate angajamentele electorale de îndeplinit. Crin Antonescu. De-aia a anunţat colegul lui, George Scutaru, că e coiniţiator al unui exces de zel lamentabil. Anume, iniţiativa legislativă în regim de urgenţă! privind modificarea OUG 31/2002. Ea în sine e o mizerie prostească adoptată din cauza faptului că a vorbit gura fără Ion Iliescu, preşedintele de atunci al României, când s-a ridicat din baie şi s-a apucat să nege că a fost holucaust în România. N-o fi fost, dar taci, ca preşedinte al României, dacă nu vrei să-ţi bagi ţara sub piciorul batjocurii mondiale. Şi al şantajului perpetuu. 👿 După declaraţia cu pricina, Ion Iliescu a fost nevoit să-şi pună cenuşă-n cap şi să expună România unor umilinţe de nedescris, printre care ţintuirea la stâlpul infamiei în „Muzeul Holocaustului”, unde Elie Wiesel a numărat şi pentru Bucureşti faptele atribuite Budapestei, mai precis, regimului Horthy – chestia-asta îl enerva foarte tare pe Corneliu Coposu. Deci, Wiesel le-a numărat de două ori şi a recunoscut asta cu cinism, declarând, rânjind, că are dreptul. Şi că ei au dreptul orice. Aşa cum şi Ariel Sharon înainte să ajungă pe aparate a declarat că Washingtonul e la discreţia Israelului, fiindcă ei deţin finanţa, banca federală, alintată FED.

La fel şi România – de fapt, ţara n-are nici o vină, doar că-i locuită de jigodii care constituie clasa politică şi mafia economică – s-a învăţat că trebuie să obţină firman de la Washington pentru prezidenţie. Fals! Băsescu a câştigat fiindcă aşa a vrut sistemul securistic intern, care pe urmă s-a aliat cu cel internaţionalist şi le-a demonstrat că n-ar găsi o slugă mai felaţionistă. Se pare că, totuşi, s-au înşelat. Din moment ce chiar cel pe care îl salutam ca apărător al demnităţii naţionale, Crin Antonescu, face sluj. Incalificabil. 👿

Nu putea să se abţină? Sau ţine să-şi alunge, definitiv, baza electorală? Abia îşi revenise şi nici n-am apucat să salut propunerea de aseară privind organizarea unei reuniuni a USL cu ambasadorii străini, că a ţinut să-şi dea cu tesla. I-o face Niels Schnecker până la urmă, îl bagă-n pământ: mai întâi cu legea uciderii căţeilor în chinuri, pe urmă, cu puparea în cur a unui fals istoric antinaţional, anume că România ar fi exterminat evrei. N-au găsit ei un regim mai favorabil decât ţara românească, asta e realitatea. A spus-o şi Şova, pe când avea demnitate. După care l-a trimis Ponta la Muzeul Holocaustului, să se taie împrejur. După tradiţia mamei lui. Care era la Paris în decembrie 1989, înainte de 16, pe când muritorul de rând nu mai avea voie nicăieri, decât cel mult, prin ţară – fiind şi unii cu domiciliu obligatoriu chiar pe teritoriul scumpei noastre patrii socialiste.

Ponta e de înţeles, e sângele, e apartenenţa. Dar Antonescu? 😯 👿

Înainte să zic ce propune iniţiativa girată de Crin Antonescu, să vă depun mărturie că ştiu personal că raportul Wiesel contra României e o fraudă grosieră. Vă spun ce ştiu, adică, am fost inclusă acolo pe lista neagră şi acuzată de „antisemitism” pe un motiv inventat, pe o măsluire incalificabilă. Era o referire distorsionată la un editorial al meu din „România liberă” şi se susţinea că aş fi susţinut ca evreii să cadă în genunchi în faţa României şi să-şi ceară iertare pentru regimul comunist pe care l-au adus pe tancurile sovietice. Ce-am scris eu, în realitate? Am salutat actul liderilor UDMR, în frunte cu preşedintele de atunci, Domokos Geza, de a merge la Sinagoga centrală şi de a înghenuchia pe treptele ei în faţa Rabinului Şef ca să-şi ceară iertare pentru holocaust, act prin care, totodată, exonerau România, dat fiind Diktatul de la Viena. Şi am adăugat că exemplul liderilor UDMR – despre care am precizat că personal, n-au nici o vină, dar îşi asumă vina istorică – s-ar cuveni urmat de către liderii comunităţii evreieşti din România care, adică, ar fi decent să-şi ceară iertare pentru regimul comunist adus pe tancurile sovietice. Că ei l-au adus. Şi l-au impus. Şi au patronat cea mai atroce represiune din lagărul comunist. Tot Corneliu Coposu avea obiceiul să-i scuze pe românii executanţi ai atrocităţilor, şi să-i acuze pe străinii de neam şi ţară care le-au comandat. 👿 Era Corneliu Coposu, a fost odată, unic şi irepetabil. 😦 Incriminarea mea – o tânără jurnalistă din România postcomunistă -, alături de a altora, chiar personalităţi din acea perioadă, era o dovadă că Raportul Wiesel şi-a excedat grav obiectivul declarat, adică, demonstraţia că a fost holocaust în România, transformată într-un cap de acuzare la adresa românilor, anume, că ar fi funciarmente „antisemiţi”. 👿

Deci, Crin vrea acum să asprească acea fraudă de ordonanţă, în regim de urgenţă. Ce dacă mor oameni, căţei, sunt o mulţime de priorităţi?! Urgent e să-i pupe-n cur pe cei despre care îşi face iluzia că îl vor face preşedinte al României. Acum e chiar terminat, Niels se poate felicita. O să-l mai voteze Elie Wiesel şi fantoma pactului Ribbentrop-Molotov. Mai ales că e şi istoric.

Şi ce vrea iniţiativa incalificabilă? De exemplu, să merg la puşcărie pentru articolu-ăsta. Cu agravanta că îl iubesc pe RADU GYR, care e un poet genial, un poet creştin, un fost deţinut politic. Şi cu agravata că refuz să neg sau măcar să ascund că au fost legionari martiri care, adică şi-au riscat viaţa în puşcăriile comuniste ca să-şi salveze camarazii de suferinţă, indiferent de apartenenţa lor politică, de convingerile lor sau de motivul pentru care se aflau acolo. Şi cu agravanta supremă a mărturiei multor foşti deţinuţi politici că au fost legionari care au salvat evrei deşi puteau muri în locul lor.

Legea lui Crin l-ar băga la puşcărie pe Coposu.

Deci, să mă bage Crin la puşcărie, vreau dovezi pentru holocaust. Cel puţin pentru cel din România. Că amendamentele lui Crin te condamnă dacă „minimalizezi holocaustul”. Expresie care vă daţi seama ce plajă de abuzuri favorizează.

Eu îi propun lui Crin Antonescu să reintroducă pedeapsa cu moartea. Strict pentru asta.

Singura şansă a liderului liberal e ca George Scutaru să-şi dea demisia din PNL şi să declare public că a avansat o iniţiativă legislativă la care l-a asociat în mod avuziv pe preşedintele partidului. Altfel, Crin Antonescu nu va fi niciodată preşedintele României. Nu-i vorba că nu l-aş mai vota eu. Să fim serioşi, nu pierde doar un vot. 😦

P.S. „Legea lui Crin” mă bagă la puşcărie pentru opinia că Radu Ioanid e o jigodie, unul dintre cei mai scârboşi urâtori ai României, chiar dacă aduc argumente, de fapt, nici n-aş avea acest drept, tot aşa cum Tribunalul Poporului condamna fără judecată „duşmanii poporului”.  „Legea lui Crin” mă mai bagă la puşcărie şi pentru simplul fapt că am pe blog o categorie numită Ţigănie. Dacă aş mai fuma, aş face schimb de ţigări cu Mădălin Voicu. Printre gratii.

Liberalism înseamnă să am dreptul nelimitat la opinie, deci, la conştiinţă, aşa cum prevedea Constituţia regală a României.

O mulţime neagă holocaustul roşu şi nu doar că nu sunt incriminaţi, ci sunt chiar aplaudaţi. Chiar candidaţi la Premiul Nobel pentru Pace, cum e Putin – şi dacă l-a luat frauda Obama, de ce nu l-ar lua şi el? Uau, deja sunt condamnată pe viaţă, că dacă m-am luat de Obama e rasism. Revin, dacă mergi la originea holocaustului roşu, dai de autorii raportului Wiesel. Asta e realitatea. Şi de-aia niciodată nu va fi procesul comunismului.

FELICITĂRI, NIELS SCHNECKER!

L-aţi transformat într-o legumă.

L-aţi făcut Anticrin.

SFÂNTUL ILIE. ZIUA AVIAŢIEI ROMÂNE

Azi e mare sărbătoare, Biserica Ortodoxă îl sărbătoreşte pe Sfântul Ilie Tesviteanul, singurul proroc al Vechiului Testament prăznuit de creştini – Ioan Botezătorul fiind trecerea vie între Vechiul şi Noul.

Sfântul Ilie a întors neamul lui Israel la credinţă, după rătăcirea păgână. I-au trebuit trei ani şi jumătate de secetă pentru asta. Şi tot n-ar fi fost de-ajuns, dacă nu le făcea demonstraţia.

Sfârşitul vieţii lui pământeşti e o răpire în cer.

Sfântul Ilie e atât de important încât a apărut pe Muntele Tabor la Schimbarea la Faţă, împreună cu Moise.

La mulţi ani tuturor celor care poartă numele sfântului!

Aceeaşi urare pentru aviatori. Care femeie nu-i iubeşte? 🙂

SÂNGELE DOMNULUI

Foto: http://www.gradinamea.ro

Moto: „Vai de cei ce se îmbată, însă nu cu vin” (Is. 29, 9)

Încă nu mă interesează la loc politica. E Săptămâna Luminată. Ea ar trebui să fie cea liberă legal, nu prostia cu săptămâna de 1 mai, cu chefuri în Săptămâna Mare. Dar, să lăsăm! De altfel, nu sunt acasă şi sunt ca acasă, diferenţa fiind că mă lupt cu un mouse fără fir. O să-i administrez Coada Şoricelului. 😛

Deci, e a treia zi de Paşti. https://roxanaiordache.wordpress.com/2011/04/26/a-treia-zi-de-pasti-iisus-cu-luca-si-cleopa-la-emaus/.

Ce voiam să vă spun azi este despre vin. Că e vreme de bucurie şi veselie. Iar vinul se bea cu sfinţenie. Şi se ascultă. Ca pe Evanghelii. Fiecare vin are povestea lui, e plin de pilde şi parabole. Şi mai ales, de viaţă. Sângele Domnului, jertfa pentru bucuria omului. Din moment ce Iisus a gustat vin, vinul e sfinţit. Şi din moment ce la Cina cea de Taină a zis: acesta este sângele meu, el trebuie băut cu veneraţie.

Sunt vinuri grave, dense, sunt vinuri senine, vesele, sunt vinuri uşoare, sunt vinuri grele, sunt vinuri care cântă, sunt vinuri care plâng, sunt vinuri care şoptesc precum izvoarele şi sunt vinuri care leagănă ca marea, sunt vinuri furtunoase şi vinuri liniştite, sunt musturi şi gusturi – vorba Părintelui Arsenie despre spovedanie. Şi toate sunt acelaşi Vin, aceeaşi Viaţă, aceeaşi Istorie fără sfârşit, pentru că şi când se va sfârşi Istoria, ea tot va rămâne scrisă în Marea Carte.

Norocul meu e că e sărbătoare sfântă, fiindcă altfel nu mi-aş putea justifica lenea de a povesti despre câte referinţe la vie şi vin există în Biblie, mai ales în Noul Testament – care în cel vechi se anunţă. Dacă m-aş apuca, n-aş mai termina şi aş face păcat, fiindcă ar însemna să nu sărbătoresc ziua. Sau poate nu. Pentru că scrisul îl consider sărbătoare. Continuă.

Şi la-nceput era Cuvântul. Şi Cuvântul s-a întrupat, adică a devenit trup şi a suferit cumplit. Pentru noi. De-aia trebuie să fim conştienţi când vorbim şi scriem, fiindcă altfel luăm numele Domnului în deşert. Zice Domnul că vom răspunde pentru toate deşertăciunile cu care ne-am pierdut timpul, pentru toate palavrele scoase pe gură sau pe tastatură în loc de cuvinte. Specialitatea fariseilor. Vai vouă fariseilor şi cărturarilor făţarnici! – aveam nevoie să se şi mânie Iisus, o sfântă mânie, rarissimă la Mielul lui Dumnezeu şi frecventă la Tatăl paleotestamentar: că neascultător popor şi-a mai ales! 😆

Deci, totuşi, câteva frânturi despre vie şi vin, că ele ţin de Cuvânt – cele mai adânci parabole sunt despre vie, vin, muştar, câine şi măslin. Şi totuşi, vă las pe voi să spuneţi despre ele, dacă sunteţi dispuşi să lăsaţi naibii, încă un pic, politica. De fapt, nici nu merită cine se apucă de politică şi uită că Nimic fără Dumnezeu.

Oricum, vinul contrafăcut e ca vorba deşartă. Vinul măsluit e mărturie mincinoasă.

Beţi frumos, bucuraţi-vă cu graţie! Fetele. Iar băieţii, cu har. Beţi vinul ca pe un dar. Fără preţ.

Eu îl prefer pe cel roşu, dar azi voi bea alb. Că a izvorât sânge şi apă.

Fetească Regală.

Hristos a înviat!

DE CE O IUBESC PE MAIA. MAIA MORGENSTERN

O iubesc la infinit pe Maia Morgenstern.

Un alt „Secvenţial” epocal al lui Adrian Ursu.

În prima zi a Sfintelor Paşti, Ursu cu Maia.

Despre filmul lui Mel Gibson. Despre Iisus.

Dacă vreodată Maica Domnului ar alege vreo femeie să o interpreteze, atunci ea ar fi Maia Morgenstern. Ea şi numai ea.

Absolut perfectă, adică, trăire estetică dumnezeiască.

Maia e unică. Maia e vecina mea. Şi ea habar n-are, şi eu sunt fericită că pot să o iubesc fără să ştie. La fel ca şi pe Catrinel. Femeile-astea minunate sunt vecine cu mine, păcătoasa. 🙂

Am văzut-o pe Maia în metrou, ridată, nefardată, superbă: mai frumoasă ca oricând. Adevărată.

Am văzut-o strălucitoare şi la fel de naturală, în vecinătatea noastră, Piaţa Victoriei.

Te iubesc, Maia! Îţi mulţumesc că te iubesc!

Şi pe Mel Gibson îl iubesc, un nebun întru Hristos, un păcătos sublim şi mântuit prin arta lui iubitoare. Dacă el, dintre toate femeile, a putut s-o aleagă pe Maia pentru capodopera lui, alegerea a fost genială.

Şi Maia a interpretat totodată rolul Reginei Maria.

Tot Maria.

Şi un alt regizor drag mie, Sorin Ilieşiu.

După o săptămână – cea a Pătimirilor Domnului – în care aproape n-am urmărit altă televiziune decât cel mult „Trinitas”, redescopăr de ce Antena 3 e singura, în rest. În ciuda tuturor neajunsurilor.

P.S. Maia are un fiu genial. Şi două fiice. Pentru care Ştefan Iordache i-a spus, testamentar, ce deşteaptă a fost ea. Era însărcinată cu aia mică, atunci când se turnau „Patimile”. Iar aia mare trecea printr-un moment prin care nu putea să treacă fără mama ei. Drept pentru care Mel a aflat şi i-a dat voie să meargă acasă, s-o ia din spital şi să o aducă la filmare. Totodată, pe mama ei. Sunt dezvăluiri pe care o introvertită ca Maia Morgenstern nu le-ar fi făcut vreodată. Aţi văzut ce dramatism sublim are în ea? Când o văd îmi amintesc de vorba cu mântuirea prin evrei.

La mulţi ani, Maia! A fost ziua ei în 1 mai. Să ştiţi că fata asta e mai româncă decât foarte mulţi etnici români. În caz că mai trebuia să precizez. 😳

STATUIE LUI WALTER ROMAN E TOT CE NE LIPSEA

Am salutat de mai multe ori realizările cu totul excepţionale ale lui Adrian Ursu, ca realizator al emisiunii „Secvenţial”.

Ziceam că evoluţia lui Ursu e senzaţională, de la poziţia de prestator de serviciu al presei feseniste, la statutul de jurnalist vertical, lider de opinie angajat în recuperarea memoriei naţionale.

Azi s-a întors la Pravda, cu o ediţie dedicată trădătorilor de ţară reabilitaţi ca eroi. Şi a eroilor înfieraţi ca trădători. Aşa cum erau consideraţi pe vremea stalinismului.

Am mai spus-o, îl înţeleg pe Petre Roman, că e vorba de tatăl lui, n-are cum să-l renege. Dar nici n-a învăţat decenţa de a se abţine. Dimpotrivă, îi ridică elogii peste elogii. Şi spune că războiul republicanilor „a fost legitim, împotriva unui puci”.

Deci, pentru ce e ridicat în slăvi Walter Roman? Pentru că a participat în Războiul Civil din Spania de şi din partea Komiternului. 👿

Să fie clar că e un fapt istoric, Franco a salvat nu doar Spania, ci însăşi Europa Occidentală. Fără el, tot bătrânul continent vorbea azi ruseşte, având în vedere şi patosul imbecil şi numărul mărişor al comuniştilor din Vest – dar şi din Grecia -, cărora li se urâse cu binele şi pe care doar contribuţia decisivă a americanilor în victorie i-a oprit de la subjugarea ţărilor lor către Moscova – şi Churchill, în privinţa Greciei, pe care era normal să o prefere României. Emoţional, îi purtăm ranchiună. Raţional, am fi făcut la fel în locul lui.

Deci, Franco nu doar că şi-a salvat ţara, ci i-a lăsat şi o moştenire prosperă. A avut vizionarismul de a-l pregăti pe Regele Juan Carlos pentru momentul restaurării monarhiei, deci, a democraţiei şi a statului de drept. Cauza lui a fost cea dreaptă, românii care au participat în Războiul Civil din Spania de partea lui au avut dreptate, pentru că erau de partea Spaniei, nu a Moscovei.

Şi de ce să-i facem statuie lui Walter Roman? Pentru că a fost dintre cei care au adus comunismul pe tancurile sovietice? Diviziile trădătoare „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan” au fost o pată pe obrazul Armatei Române, trădători de ţară care urmau să-i înlocuiască pe adevăraţii eroi militari ai naţiunii, reprimaţi şi întemniţaţi, în procesul de decapitare a Armatei Regale a României.

De altfel, de ce să ne mirăm? Ţara noastră e patronată de abjecţi din exterior. Urmaşii abjecţilor care au comunizat România şi care azi ne dau lecţii de democraţie. Cum a fost, până să crape, cinicul Brucan. 👿

Adrian Ursu a plătit tributul, pentru a putea tenta, firav, să reabiliteze memoria eroilor români şi martiri de la Odessa, tema celei de-a doua părţi a emisiunii. Ursu a procedat preventiv în prima parte, ca să nu fie acuzat de „antisemitism” în partea a doua.  Precauţie inutilă, din moment ce a recurs la (un film abject realizat de) Florin Iepan, acest Remus Cernea al filmului documentar. El acuză Armata Regală a României de pogrom, fără să spună nimic despre modul în care au fost ucişi români, după care, profanaţi în modul cel mai diabolic.

Mai mult, de-alde Iepan spune că şeful statului român ar trebui să meargă la Odessa şi să-şi ceară iertare, în numele României. Dar României îi cere cineva iertare? Aiurea, ciuca bătăilor, o biată ţară îngenunchiată, după ce şi-a îndeplinit obiectivele de a deveni Aliat transatlantic şi partener european egal.

Până când o să ne tot învârtim ca un ou în oală? Până când o să le permitem să-şi bată joc de noi? 👿

CÂND o să se spună ce au făcut ruşii când au invadat România? CÂND o să se recunoască faptul că majoritatea ocupanţilor erau evrei? Când o să se spună CINE a pus la cale Pactul Hitler-Stalin şi prigonirea evreilor nevinovaţi, zisă „holocaust”, în aşa fel să se victimizeze până la sfârşitul lumii şi să-şi poată practica vindicaţia la infinit şi aroga discriminarea pozitivă pe plan mondial?

Am spus-o, o repet: admir evreii, detest jidanii.

Jidănia, ca şi ţigănia, nu ţine neapărat de apartenenţa etnică. E o stare de spirit.

P.S. Te provoacă în aşa fel încât să n-ai cum să taci, fiindcă ar însemna să fii laş.

Oricum, Adrian Ursu merită felicitări pentru simplul fapt că s-a referit la rolul civilizator al administraţiei române în Odessa, după barbaria bolşevică.

RADU IOANID DENIGREAZĂ ROMÂNIA

Rareori am auzit pe cineva atât de înverşunat contra României precum Radu Ioanid, directorul Muzeului Holocaustului. Urăşte ţara noastră din rărunchi, cu o perseverenţă abominabilă. De ani în şir. Dumnealui foloseşte sofisme infame şi denigrează repere naţionale ale României, printre care şi un om de o nobleţe sufletească pe măsura sângelui albastru, unul dintre cei mai buni oameni care au existat vreodată pe pământ, „veselul Alecsandri”, printre altele, pionier al dezrobirii ţiganilor.

Pe 27 februarie, Radu Ioanid a dat un interviu pentru Adevărul online, o ruină jurnalistică, publicat sub titlul „Istoria României moderne nu poate fi despărţită de antisemitism”. Trebuie să fii înger. Un biet om nu poate decât să se roage, în faţa unei asemenea agresiuni:  Doamne, iartă-l, deşi ştie ce face!

„Fenomenul este comun în Europa, dar foarte pregnant în România. Din păcate, nu putem separa istoria antisemitismului românesc de istoria intelectuală şi politică a creării statului român modern”, comite el.

Şi adaugă, la maximum: „Sigur că există excepţii notabile cum este un Bălcescu, un Carp, un Macedonski, care nu numai că nu sunt antisemiţi, dar refuză antisemitismul. Dar dacă ne uităm la părinţii fondatori ai României moderne  sunt atât de multe nume, un Alecsandri, un Conta, un Iorga, un Eminescu, la care antisemitismul este doctrinar sau aproape doctrinar. Istoria clasei politice din secolul al XIX-lea, istoria intelectualităţii româneşti nu pot fi despărţite de antisemitism”.

„Creezi naţiunea prin delimitare de tot ce nu este etnic naţional. Doar să nu te uiţi prea atent la ascendenţa lui Alecsandri care era puţin evreiască sau la cea a lui Eminescu care era puţin ruteană, puţin slavă. Aceste clişee ale mitului naţional au fost aşa de bine asimilate de regimul comunist, încât pe mine au reuşit să mă îmbolnăvească. Nu mai pot să mă uit la aceste simboluri pentru că ne-au bombardat cu ele până ne-au făcut să ne fie silă de ele. Ceea ce e nedrept probabil pentru anumite imagini”.

Mai mult: „Încă avem în România, astăzi, antisemitism. E un antisemitism fără evrei. El scade din cauza lipsei obiectului muncii, dar există, e parte din cultură”.

Radu Ioanid e istoric, adjunctul lui Elie Wiesel, care a redactat un raport cu privire la „holocaustul” şi „antisemitismul” din România.

Totul a pornit de la afirmaţia intempestivă a preşedintelui Iliescu, anume, că nu a fost holocaust în România. După care ne-au sărit în cap, ca să fie invitaţi să constituie comisia şi au redactat raportul care aşează România la stâlpul infamiei.

De ce? Şi de ce un Radu Ioanid întinde coarda atât de tare?

http://adevarul.ro/cultura/istorie/ce-facem-romania-interviu-radu-ioanid-istoria-romaniei-moderne-nu-despartita-antisemitism-1_51054df2aa73e8e04b4bb11b/index.html

SINTEZA ZILEI: UN FILM SIMPATIC

Foto via www.moviepostersdirect.co.uk

N-am avut chef să urmăresc „Sinteza zilei” festivistă cu liderii USL, perspectiva m-a plictisit încă de ieri dimineaţă.

Cum ştiţi din postarea anterioară, nu mi-am pierdut timpul nici cu reprezentaţia privind proiectul de revizuire a Constituţiei, despre care înţelesesem deja din anunţul lui Ponta că nu-i decât o mascaradă care vizează perpetuarea sistemului, prin (auto)castrarea preşedintelui Antonescu şi a PNL în ansamblu.  Apropo, Crin decât să se castreze, mai bine se taie-mprejur.

Carevasăzică, am văzut în program că urma un film cu Richard Gere, o făptură adorabilă. Şi un artist de vis. Filmul – „Shall we dance?” – a fost foarte simpatic, o delectare savuroasă. Partenere – Jay Lo şi Susan Sarandon, super-dulci (sau atunci când femeile sunt deştepte, bărbaţii rămân fideli – sigur, cu condiţia să şi aibă rafinamentul sufletesc necesar fidelităţii).

Mare parte a filmului a fost cu dans, superb – ceva mai frumos şi mai perfect în materie de dans n-am mai văzut de la „Dirty dancing încoace”, doar că aici a fost mult mai subtil, dată fiind şi vârsta superioară a personajelor, şi intriga aferentă. Pe Jay Lo am început s-o iubesc de când am văzut „Ochi de înger”, cu Jim Caviezel (cel care a jucat rolul lui Iisus în „Patimile” lui Mel).

Susan Sarandon îmi place ca actriţă, e pe cât de mare artistic, pe atât de idioată politic, în opinia mea (dar în artă fac abstracţie de ea). Sigur, concurează la sânge cu Barbra Streisand şi Woopy Goldberg în competiţia privind imbecilitatea politică, şi cred că ele o întrec. 😛 Oricum, oricât de mare actriţă ar fi, probabil că Susan Sarandon avea şanse infime să ia Oscarul, dacă nu propaga sminteala leftistă extremă – ca dovadă că Maia noastră nici măcar n-a fost nominalizată, deşi rolul Maicii Domnului a fost una din cele mai perfect de magnifice interpretări – sau întruchipări – ale unui rol, din toate locurile şi din toate timpurile. Şi a relatat că pentru el au bruscat-o ai ei, chiar la sinagogă, pentru că a performat rolul, şi pentru că l-a apărat pe Mel Gibson în faţa acuzei idiotissime – dacă nu era şi infamă – de antisemitism.

OK, am divagat. Voiam să vă spun că a fost un film delectabil, iar Richard Gere şi Jay Lo au dansat de parcă pluteau. Uneori, chiar păreau că prind aripi. Oricum, de plutit, pluteau la propriu, de multe ori dansul l-au purtat – sau i-a purtat – la câţiva centimetri de sol, pe lungi suprafeţe. Încântător(i)!

După care am dat pe Antena 3, era vreo 11 noaptea. Şi am dat, dragilor, peste o hăhăială generală, se distrau băieţii din capul la guvernare, cât curprinde! Daniel Constantin (su)râdea mai cu jenă, Ponta necheza (să mă ierte caii!), iar Crin se hlizea sincer, roşu de plăcere şi protejându-se cu palma. Nu mai lipsea decât impostorul, să hăhăie o băseală.

Veselie, dragilor, nevoie mare! Şi mari succesuri, să tot ai ce sărbători.

Mă uitam la Crin cu câtă lejeritate vorbea de 5 februarie 2015. Nici lui nu-i pasă.

Mie de ce mi-ar păsa?

P.S.  Nu rataţi „Dr.House”!

29 NOIEMBRIE ANUL DE GRAŢIE 2012, DECIZIE ISTORICĂ: ONU RECUNOAŞTE STATUL PALESTINA

Foto: Daily Nation

Adunarea Generală a ONU a recunoscut statul Palestina, prin votul majoritar pentru avansarea statutului de observator de la „entitate” la stat nemembru, conform propunerii liderului palestinian Mahmoud Abbas.

Rezoluţia istorică s-a bucurat de susţinere europeană puternică – Austria, Danemarca, Norvegia, Finlanda, Franţa, Grecia, Islanda, Irlanda, Luxembourg, Malta, Portugalia, Spania şi Elveţia, iar Marea Britanie şi-a acordat sprijinul condiţionat de respectarea unor angajamente palestiniene.

Susţinerea europeană descurajează intenţia de retaliere din partea Israelului, care dezaprobă rezoluţia. Iar Statele Unite o deploră, de asemenea, constatând că a fost adoptată în ciuda ameninţărilor cu sancţiuni financiare. Secretarul de stat Hillary Clinton a considerat rezoluţia, „nefericită şi contraproductivă”, conform relatărilor Reuters (Andrew Quinn-Eric Beech).

„Unele drepturi nu sunt de vânzare”, a declarat Hanan Ashrawi, într-o conferinţă de presă susţinută la Ramallah. Ea a spus că „palestinienii nu pot fi şantajaţi tot timpul cu bani” şi că Israelul „n-are decât să destabilizeze întreaga zonă, dacă aşa vrea”, însă ameninţările financiare vor fi contracarate prin continuarea susţinerii garantate din partea Uniunii Europene.

Fruntaşa Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei a mai declarat, citată de Reuters: „Aceasta constituie o răscruce istorică şi o ocazie pentru ca lumea să rectifice o gravă nedreptate istorică pe care palestinienii o îndură de la crearea statului Israel din 1948”.

Numai o soluţie politică temeinică poate descuraja până la anihilare deopotrivă terorismul islamic şi terorismul de stat israelian de retaliere.

Rezoluţia poate fi piatra de temelie a aplicării proiectului avansat de George W. Bush, primul preşedinte american care s-a pronunţat pentru statul Palestina, „în contiguitate” cu statul Israel. Un partener de bază al liderului republican a fost Mahmoud Abbas, marele învingător de acum, care a afirmat că rezoluţia ONU reprezintă „certificatul de naştere a statului palestinian”.

Să fie într-un ceas bun!