Foto: mondonews.ro
Angajamentele lui Băsescu. Pro memoria
„Vă asigur că România va fi un partener de excepţie în relaţia cu Franţa şi vom face în aşa fel ca acest parteneriat, care va dura cinci ani, să fie o realitate în funcţie de foaia de parcurs care va fi stabilită de cele două guverne„, declara Băsescu la Cotroceni, în 4 februarie 2008, la conferinţa de presă comună cu Nicolas Sarkozy, cu ocazia vizitei de stat a preşedintelui Franţei, prima a unui şef de stat francez de la admiterea României cu drepturi depline în Uniunea Europeană.
Un an mai târziu, preşedintele României declara, la întâlnirea cu ambasadorii: „Franţa a devenit partenerul cel mai solid al României din sânul UE, sub efectul semnăturii parteneriatului strategic cu preşedintele Sarkozy, la Bucureşti. Acest parteneriat se dezvoltă pe toate planurile: economic, politic, militar, în toate domeniile de interes şi nu doar în sectorul cooperării în interiorul UE, ci şi în sânul NATO şi al organizaţiilor internaţionale„.
Sublinierile îmi aparţin.
La aceeaşi întâlnire, trasa diplomaţiei române sarcina să-şi axeze activitatea pe parteneriatele cu Franţa şi SUA. A fost aceeaşi întâlnire în care l-a întrebat pe „Comănescule, cât plăteşti chiria?”.
Actualitatea. Şi realitatea: relaţia cu Franţa făcută praf. Poate profita Ungaria
Scriam vineri seara că Băsescu a procedat catastrofal pentru România în relaţiile internaţionale – ca şi inexistente, de altfel – şi în particular în relaţia cu Franţa, izolând ţara de lumea civilizată.
Lipsit şi de diplomaţie, de fler şi probabil de interes naţional, Băsescu a depreciat statul român, pe care-l reprezintă, la nivel de caricatură. N-are nici consilieri şi nici minte preocupată să anticipeze ceea ce avea să urmeze. A tratat relaţia instituţională cu Franţa, ca pe o contră personală cu preşedintele Franţei. Abordat nu ca o instituţie, ci ca un partener de şuetă pe tema ciorapilor pe care ar trebui să-i poarte primele doamne şi pe cine ar fi cazul să invite la masă, ca să-i convingă.
Libia era deja izolată internaţional, nimeni în afară de Chavez nu-l susţinea pe Gaddafi, era previzibil că va urma intervenţia militară. Băsescu a reacţionat hormonal, pe 14 martie, după care ministrul de Externe, Baconski, a ratat şi el momentul unei anumite reabilitări a României în context internaţional, după ce a constatat, parcă uimit, că s-a adoptat rezoluţia CSONU privind folosirea „oricăror mijloace” asupra Libiei. Deşi diplomaţiile transatlantice stabiliseră deja aranjamente în acest sens. Ministrul român de Externe a scăldat-o, într-o declaraţie dată ca răspuns la o întrebare, aflat la plimbare prin ţară. Iar aseară – când comunitatea internaţională a declanşat acţiunea concertată – Baconski a zis că a constatat şi el, deci „suntem pe recepţie”. Ca-n bancurile cu Garcea.
În nici un caz nu e de râs. E de dat cu ei de pământ. În problema conflictului diplomatic cu Ungaria, tăcere. Mai mult, îngenunchiere în faţa lui Orban Viktor. Care însă n-a fost prost să se contreze cu Sarkozy, cu care are şi o parte de sânge comun, şi apartenenţa în comun la familia politică a PPE.
Să fii în aceeaşi familie politică din care face parte şi preşedintele Franţei, şi să faci praf şi pulbere, ca niciodată în istorie, relaţiile cu Franţa, asta da performanţă. Absolută în negativ. De manual didactic. Relaţiile României cu Franţa s-au menţinut privilegiate, chiar şi când au fost un pic accidentate, ca în momentul declanşării războiului din Irak. Când, însă, Franţa a putut înţelege interesul României de integrare în NATO. Acum, ce să înţeleagă, când nici înşişi guvernanţii nu ştiu ce vor, altceva decât să rămână la putere şi să facă una cu pământul ţara.
România, mai mult decât izolată pe plan internaţional: inexistentă
România este singura ţară din comunitatea internaţională care nu a luat nici o poziţie oficială. Absolut nimic. Nulitate absolută. De parcă ne-am afla în interimat şi interimarii nu ar fi autorizaţi să vorbească în numele României cu privire la decizii capitale de politică externă.
Şi-au dat demisia Băsescu, Boc, Baconski şi au uitat să anunţe? Ar fi anunţul oportun.
Treaba preşedintelui ţării e să reprezinte statul pe plan internaţional. Când e imperativ să vorbească, el tace. Iese pe posturile publice de radio şi televiziune să lanseze toate tâmpeniile conflictuale, să facă un fel de stabor naţional din tribuna cea mai înaltă a României. În aceste momente, era singura dată când Băsescu trebuia să iasă public şi să declare care este poziţia noastră în privinţa Libiei. Poziţie care nu poate fi alta decât a partenerilor europeni şi euro-atlantici.
Boc are treabă să se realeagă şi face, azi, şedinţă de guvern ca să discute, retroactiv, situaţia din Japonia, când absolut toată lumea discută despre Libia. De fapt, nu mai discută. Execută ce-au hotărât împreună partenerii responsabili întruniţi, aseară, la Paris.
Baconski are treabă să scrie moţiunea lui Boc pentru congresul PD-L şi stă „pe recepţie”, să vadă ce-i ordonă şeful de la Cotroceni să zică. Sau să tacă. Stă cuminte, a auzit că obişnuieşte să arunce cu tot ce-i vina la mână şi să zică tot ce-i vine la gură când se enervează, fiindcă nu-i în stare de altceva. În nici un caz să fie preşedinte de ţară. Nici măcar de scară.
Statul român, precaritate fără precedent din 1940 încoace
NICIODATĂ nu a avut România un asemenea hal de (lipsă de) diplomaţie. Niciodată nu s-a comportat România mai umilitor pe plan internaţional. Niciodată nu a fost România atât de devertebrată. Şi asta tocmai în momentele în care Franţa trăieşte „ore astrale” – şi ghilimelele sunt de prisos, fiindcă iscusinţa diplomaţiei lui Sarkozy înalţă ţara crinului la un nivel pe care nu l-a avut nici atunci când deţinea statut imperial. Fără exagerare. Sarko profită magistral de slăbiciunea diplomaţiei americane, cunoscută fiind competenţa precară a administraţiilor democrate în politică internaţională, profită, totodată, de poziţia delicată a preşedintelui Obama în raport cu intervenţiile militare şi preia, ferm, frâiele politicii mondiale.
Şi tocmai atunci când România ar trebui să profite mai mult ca oricând în istorie de relaţia tradiţională cu Franţa devenită A numărul 1 pe plan internaţional, relaţia e ruinată. Sarko nici măcar nu ne mai bagă-n seamă şi n-ar fi de mirare să-l privilegieze pe preşedintele Ungariei în transformarea unui contencios istoric, incompatibil cu principiile Uniunii Europene, în problemă de drept internaţional. Cum a devenit şi Kosovo, deşi mult timp, nimeni nu crezuse. Dar liderii inteligenţi ştiu să speculeze ferm slăbiciunile şi vulnerabilităţile unor state precare. Din pricina, evident, a guvernanţilor pe care au nefericirea să-i fi trimis la putere.
E momentul ca opoziţia să acţioneze ferm şi luni, în Parlament, să solicite oficial fie consultări cu partidele pentru declararea poziţiei statului român în raport cu cele două probleme de importanţă majoră, fie demisia preşedintelui ţării pentru înaltă trădare. Şi a guvernului în consecinţă.
De ce voia Băsescu, succesiv, să-i dea jos pe Ciorbea, Constantinescu, Năstase şi Tăriceanu
Nu-i exclus ca Băsescu să ia un litru de whisky în plus şi să iasă diseară sau mâine la vreo declaraţie chiar mai iresponsabilă decât tăcerea. Sau să-i lingă pantofii lui Sarko, acolo unde i-a scuipat.
Când era Tăriceanu premier, relaţiile cu Franţa şi Ungaria erau excepţionale. Onorabile, cordiale, parteneriale. Strategic-parteneriale. România avea demnitatea să se ia în serios ca a şaptea putere, numeric, din UE. Şi să aspire chiar la mai mult calitativ. Nu-i de mirare că Băsescu a fost obsedat să-l dea jos.
Şi nu, n-am uitat: Emil Constantinescu, Victor Ciorbea, Adrian Năstase, chiar Ion Iliescu a avut fiecare şi succesiv mai multe realizări diplomatice pentru România decât a putut strica famiglia Băsescu la un loc. Nici unul din cei menţionaţi, în ordine cronologică, nu şi-a permis să ruineze opera antecesorului pentru România.
Welcome to Roxania 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.