Azi, PD-L a comis o nouă diversiune – s-a votat legea lustraţiei, la Camera Deputaţilor, în absenţa opoziţiei. O falsă lege, dacă n-ar fi decât faptul elementar că n-are caracter de generalitate – adică, lustrabilii pot fi „doar” aleşi, nu şi numiţi. O parodie! Chiar o bătaie de joc pe faţă. Şi ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, au fost exceptaţi reprezentanţii misiunilor diplomatice şi foştii secretari UTC – ca Boc şi Ungureanu. Adică, rezerva de cadre securisto-comunistă.
Ce spunea punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara? Interzicerea candidaturii foştilor secretari PCR şi a foştilor ofiţeri de Securitate pentru funcţii publice, vreme de două legislaturi, a câte 5 ani. Deci, se cerea pur şi simplu absenţa din viaţa publică pe termen de NUMAI 10 ani, a celor care au contribuit la instaurarea şi perpetuarea regimului comunist, criminal la adresa umanităţii – solicitare infinit mai blândă decât embargoul etern şi universal la adresa omologilor nazişti şi fascişti.
Proclamaţia de la Timişoara – pentru care a avut loc fenomenul Piaţa Universităţii, reprimat în sânge de tandemul Iliescu-Băsescu, adică Partidul în tandem cu Securitatea, preciza că persoanele din categoriile menţionate mai sus constituie „principala sursă de tensiune în societate” – factori de propagandă pentru manipulare şi dezbinare socială. Şi furt al avuţiei naţionale, printr-o privatizare în mâinile aparatului represiv, de partid şi de stat – cum avea să se dovedească, după reţeta de la Moscova, aplicată de câţiva ani şi în China. Sigur, ulterior aproape tot ce-a mai rămas s-a dat aproape gratis unor companii externe, în schimbul unor comisioane grase şi oneroase, intrate în burţile aceloraşi foşti şi urmaşi ai lor – vezi Borfeta Anastase, frauda din capul Camerei Deputaţilor, succesoare fesenistă de la 13 ani, după propria-i mândră mărturisire, a părinţilor parveniţi de mici pe linie de partid şi de stat, şi care au închis porţile unei întreprinderi în 22 decembrie 1989.
Toate astea puteau fi evitate, dacă legea se adopta ca în Germania reunificată şi în Cehia, de exemplu. Parodia de azi nu-i o lege, ci o nouă nelegiuire propagandistică, care nu lustrează pe nimeni şi nimic – printre altele, pentru că ofiţerii acoperiţi vor putea fi în continuare nu doar aleşi, ci şi numiţi. Nu? Şi simpatică a fost coincidenţa – simpatică pentru că e Meleşcanu dulcic, fiindcă altfel ar fi de-a binelea cinică – potrivit căreia deputaţii coaliţiei portocalii au adoptat „legea lustraţiei” în acelaşi timp cu validarea noului şef al SIE.
Nu-i nimic simpatic, însă, când mă refer la exceptarea şefilor UTC-UASCR – rezerva de cadre a regimului Băsescu, întru promovarea „omului nou”, visul de aur al comunismului.
Încep prin a preciza că există şi excepţii, dar, de regulă, cine ţinea să fie secretar UTC, mai ales în anii cei mai crânceni de pe vremea lui Ceauşescu, o făcea ca să parvină, în total dispreţ faţă de semeni şi de meritocraţie. Pentru avantaje personale, tinerii vătafi comunişti îşi băteau joc de ceilalţi şi de însăşi ideea de învăţământ şi educaţie. Criteriile erau strict politice, propovăduirea politicii partidului. Cu zel vomitiv.
Am să vă spun o istorioară, strict autentică, de la o „repartiţie guvernamentală”. Era o fată din provincie, care învăţase pe rupte, chiar chestii inutile, pentru o medie cât mai mare, ca să prindă o repartiţie cât mai apropiată de casă. Şi ajunsese şefă de promoţie. Avea de ales o localitate aflată la doi paşi de cea natală. Dar i-a fost suflată de o nemernică – nu vreau să jignesc scroafa! – care a primit la media finală 50 de sutimi pentru activitatea UTC-UASCR şi deci dreptul de a alege prima.
Adevărata şefă de promoţie şi-a ascuns capul între braţe şi a început să plângă – mut, doar lacrimile îi curgeau pe bancă, pe jos – era revoltător ce se întâmpla. Şi sala fierbea, tot mut, pentru că nimeni nu avea curajul să spună nimic – absolvenţi, rude sau prieteni – nu mai era mult până să cadă Ceauşescu, dar nimeni nu credea că se va întâmpla vreodată. Şi în liniştea aceea mormântală s-a ridicat un necioplit, care a râs cu braţul drept în sus şi a exclamat, textual: „Ura! Trăiască partidul!”. Era tatăl impostoarei.
Profii de la catedră aveau feţele căzute, cu o excepţie – dar cam de complezenţă şi aceea, că era, totuşi, profesor. După ce s-a terminat repartiţia – timp în care fata frustrată de meritele ei tot n-a terminat de plâns şi mă tem că plânge şi azi – NIMENI, absolut nimeni n-a felicitat-o pe hoaţă. Şi toţi au consolat-o pe fata care era dintr-o familie cu multe sacrificii pentru ea şi se luptase ca să se întoarcă acasă.
Sentimentul nedreptăţii era insuportabil. Şi a rămas.
CONCLUZIE:
Deci, eu cred că legea lustraţiei, una adevărată, e necesară. Dar fiindcă au trecut 22 de ani, NUMAI pentru cei exceptaţi de parodia actuală, adică, foştii reprezentanţi ai misiunilor diplomatice, şi foştii secretari UTC şi UASCR.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.