8 NOIEMBRIE, ZIUA REGELUI MIHAI

Video de Mihai Andrei

IulGab

PNTCDcom

balaceancanet

TRĂIASCĂ REGELE!

REGELE MIHAI ÎMPLINEŞTE 92 DE ANI. LA MULŢI ANI, SIRE! LA MULŢI ANI ŞI ARMATEI ROMÂNE!

Aanacondas

Video de Manuel Avramescu

TRĂIASCĂ REGELE!

Iar ARMATA ROMÂNĂ să redevină REGALĂ!

P.S. Vă daţi seama cum era ţara noastră azi dacă păstra continuitatea monarhică?

O ZI CRUCIALĂ PENTRU ROMÂNI, IGNORATĂ. ROG SF. SINOD AL B.O.R. SĂ DECIDĂ CRUCE ROŞIE PENTRU SĂRBĂTOAREA SFINŢILOR BRÂNCOVENI

Foto via http://www.razbointrucuvant.ro

Sfinţii Brâncoveni au fost martirizaţi în zi de Adormirea Maicii Domnului, acum 299 de ani. De aceea, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, când a decis canonizarea (20 iunie 1992), i-a trecut în calendar cu data de 16 august. Rog Sfântul Sinod să acorde cruce roşie acestei date.

Ar trebui să fie sărbătoare naţională. Măcar fiindcă ar fi două zile libere una după alta, poate s-ar întreba şi românii cărui fapt datorează bucuria.

Cât(e) mai ştim despre această istorie, despre istoria noastră, în general şi în particular? La noi, memoria se defineşte prin uitare a identităţii naţionale.

După lunga noapte comunistă, în care propaganda ne-a virusat sistemul imunitar, noi fie „ne demitizăm”, fie ne ignorăm reperele cardinale.

De ce? De proşti, era să să zic. A fost primul impuls. De fapt, e o campanie de spălare a creierelor care are ca finalitate transformarea poporului român într-o populaţie aflată la discreţia tuturor manipulărilor distrugătoare de conştiinţă şi de fiinţă naţională.

Nu trebuie să avem demnitate de ţară şi conştiinţă a apartenenţei creştine etnogenetice; noi trebuie să avem complexe, în aşa fel încât să ne dispreţuim ţara şi tradiţia, şi să cultivăm, până la cult idolatru, repere şi valori străine de interesele naţionale. Ca să cerem să fim aserviţi.

Tot felul de inculţi cu aere docte vin şi ne dau lecţii, de exemplu, despre „vechea” Europă şi „noua”. Iar tinereii de noi, care am apărat-o pe bătrânică de mai multe atentate, tăcem şi încasăm. În loc să le spunem că „noua Europă” sunt ei, cei spălaţi pe creier, Iudele lepădării de Hristos.

Un popor sănătos ar marca evenimentul din calendarul de azi, l-ar cinsti firesc, aşa cum respiră. Dacă s-ar face un sondaj real, poate nici 5% n-ar şti despre ce e vorba şi mai puţini cei care ar avea informaţiile istorice.

Constantin Brâncoveanu era un tânăr boier luminat, destoinic şi mai ales, credincios. Adică, în Dumnezeu. Adică, fidel ţării, neamului, familiei şi totodată – sau tocmai de aceea – excelent diplomat. Depăşise cu doar un an vârsta lui Hristos de pe cruce când, după moartea lui Şerban Cantacuzino, l-au chemat pe tron. Iniţial, a refuzat. Au urmat 26 de ani de înflorire a Ţării Româneşti, culturală, bisericească, educaţională – toate trei, în strânsă relaţie – o epocă, un stil care persistă, după atâtea vicisitudini, în patrimoniul cultural şi identitar al României.

După care blestemul fratricid, firul roşu al istoriei naţionale, a lovit din nou, cu mâna rudelor Cantacuzine, care, deşi era garantat pe viaţă, l-au detronat profitând de conjunctura cantemirească din Moldova a războiului ruso-turc, turnându-l turcilor că ar fi uneltitor contra Înaltei Porţi. Trădarea s-a comis chiar în Miercurea Mare, cea cu arginţii lui Iuda, după care, în Vinerea Mare a anului 1714, domnitorul mazilit şi familia lui au fost duşi şi întemniţaţi la Istanbul, în „Temniţa celor Şapte Turnuri”.

Avea unsprezece copii, patru băieţi şi şapte fete. Sultanul Ahmed al III-lea, cunoscându-i pregătirea culturală, diplomatică şi militară, a vrut să-l folosească de partea lui, cerându-i să treacă la mahomedanism, împreună cu familia. Domnul a refuzat să se lepede de Hristos şi au urmat torturi, din primăvară până-n vară, chinuri cumplite şi fără rezultat, căci nici un fiu nu s-a clintit din credinţă. Cununa muceniciei începea să se ivească deasupra creştetelor lor.

Execuţia a fost programată cu multă ostentaţie imperială, cruzime belicoasă şi sfidare cinică, în chiar ziua de 15 iunie, de Adormirea Maicii Domnului, de onomastica Doamnei Maria Brâncoveanu şi totodată, aniversarea Domnului Constantin Brâncoveanu, care împlinea 60 de ani.

La marele spectacol în aer liber, cu Marea Neagră martoră, sultanul i-a lăsat să-şi facă o rugăciune, după care le-a mai cerut o dată osândiţilor să abjure şi să se turcească. Românii L-au mărturisit încă o dată pe Hristos. Sultanul s-a înfuriat şi a ordonat gâdelui să-i decapiteze succesiv, în aşa fel încât tatăl să-şi vadă fiii murind. Primul cap căzut – dar numai prin secure – a fost cel al ginerelui domnitorului-martir, sfetnicul Ianache Văcărescu. Au urmat, în ordinea descrescătoare a vârstei, fiii, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. Ultimul mucenic fiind Constantin cel mare Brâncoveanu – căruia toată viaţa numele imperial cu semnul crucii i-a fost stea polară.

Magnifică e gloria creştină a morţii celor şase sfinţi români. Sunt relatări ale unor martori străini, nu doar legende testimoniale. Printre ei, ambasadorul Veneţiei, Andrea Memno, care i-a raportat Dogelui într-o scrisoare scena execuţiei (integral redată aici: http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/cararea-imparatiei/cum-murit-constantin-brancoveanu-copiii-79722.html). Constantin Brâncoveanu a zis aşa:

„Fiii mei! Iată, toate avuţiile şi tot ce am avut, am pierdut; să nu ne pierdem însa şi sufletele! Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă de moarte! Priviţi la Hristos Mântuitorul nostru câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit: credeti tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi nici vă clătinaţi din credinţa cea pravoslavnică, pentru viaţa şi lumea aceasta!”

Iar când i-a venit rândul, Mateiaş, fiul cel mai mic, de 16 ani, s-a îngrozit şi a zis că se turceşte. Atunci, tatălui lui l-a ajutat să-şi capete cunună: „Mai bine să mori în legea creştinească, decât să te faci păgân, lepadându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câtiva ani mai mult pe pământ!„.

Iar băiatul i-a ordonat gâdelui: „Vreau să mor creştin. Loveşte!”.

Ar trebui să fie o deviză pe blazonul guvernanţilor. Mai ales că ei nici nu sunt în situaţia să se martirizeze, ci doar să fie demni. Şi să apere demnitatea naţională.

Numai că ai noştri se turcesc de voie, pentru măriri deşarte şi arginţi. Au închinat mai multor „Înalte Porţi”, ţara sfinţită dumnezeieşte de sângele sfinţilor martiri. Martiriul Brâncovenilor şi al Văcărescului e un blazon naţional în faţa căruia mărimile UE ar trebui să se plece. Iar gitensteinii şi femeiştii, să plece.

Apropo, staţi să vedeţi, că n-am terminat de rememorat. Sultanul a invitat la execuţie toţi ambasadorii puterilor europene. Şi presa vremii (dintre care o gazetă franţuzească a scris inepţia că Brâncoveanu a fost executat fiindcă era datornic la Poartă). „Vechea” Europă a tremurat în fusta-pantalon. Şi nici n-a suflat în faţa spectacolului înfiorător cu ţestele martirilor creştini înfipte în pari şi lăsate mai multe zile în faţa Seraiului. Trupurile au fost aruncate în mare şi recuperate, ulterior, de pescari, ca să fie îngropate creştineşte.

Mai vreau să amintesc câteva aspecte. Fiii Brâncoveni erau de-o elevaţie impresionantă. Ca şi ginerele Ianache. Nu beizadele răsfăţate, ci atleţi ai lui Hristos, oşteni cu educaţie puternică, spirituală şi militară. Fiul cel mare, Constantin, era viteaz de mic. Fiii mijlocii, Ştefan şi Radu, aveau o vocaţie literară şi mistică luminoasă. Au scris imne de laudă creştine şi îndemnuri la urmarea sfinţilor, chiar a sfinţilor martiri. Ştefăniţă şi-a celebrat patronul, primul martir al creştinismului, care l-a imitat pe Hristos chiar şi prin rugăciunea de a-i fi iertaţi torţionarii. Radu a cântat-o pe Maica Domnului. Iar Constantin-Vodă, înainte de a fi legat şi dus la Istanbul, i-a spus uzurpatorului să fie iertat, dar şi ferit de mânia divină. Sfârşitul trădătorilor avea să fie jalnic, o moarte fără onoare, de mâna turcilor întorşi împotriva lor.

În final, mă refer la Maria Brâncoveanu. Şi-a pierdut bărbatul, după 40 de ani de convieţuire frumoasă şi rodnică. Şi-a pierdut şi fiii, trăind durerea Maicii Domnului. La fel cum Constantin Brâncoveanu a trăit durerea Tatălui Ceresc, faţă de care martiriul Fiului i-a fost izbăvire.

Maria Brâncoveanu, fetele ei şi ceilalţi gineri au reuşit, până la urmă, să revină în ţară, chiar împreună cu noul domnitor, Constantin Mavrocordat. Ea s-a rugat pentru iertarea şi luminarea trădătorilor. Doar că aceia recidivaseră (cât încă mai erau la putere, au trimis vorbă mincinoasă că, pentru o sumă de bani, turcii sunt dispuşi să-i lase pe Maria şi ai ei să revină acasă, după care tot ei au luat banii, lăsându-i surghiuniţi). Sfârşitul lor a fost, cum aminteam mai sus, cumplit. Cumplit de umilitor.

Moartea înălţătoare a Brâncovenilor a fost cântată în folclorul românesc. Pe atunci, românii încă îşi cinsteau eroii şi martirii. Încă era vie credinţa în Dumnezeu. Adică, lucrătoare.

Printre primele lucruri pe care mi le amintesc din copilărie este şi balada culeasă de Alecsandri, despre Constantin Brâncoveanu. Mi-o spunea mamaia. Şi de multe ori, o rugam să mi-o repete. Ştia pe de rost multe, foarte multe poezii. Şi proverbe. Pe unele chiar le inventa ea, în matricea educaţiei ancestrale.

Poezia despre Brâncoveanu Constantin, domn creştin, care a preferat să moară cu fiii lui decât să se lepede de Hristos face parte din formarea conştiinţei de sine la români. Încă am avut şansa ca la temelia conştiinţei de sine să am credinţa bunicii mele materne. Moştenită din bătrâni.

Nu mă întreb dacă în cărţile de citire sau măcar în clasele superioare din învăţământul obligatoriu mai figurează asemenea baladă. Răspunsul e previzibl. Şi mai trist e că nici nu mai există decât cel mult o generaţie care ar putea-o duce mai departe.

Că din partea guvernanţilor, slabe speranţe. Turcirea e prea lucrativă şi indolenţa, prea ispititoare. Iar presa moare lent, în propria-i ignoranţă. Televiziunile nu pomenesc nimic despre această dată crucială şi constitutivă a istoriei naţionale. Preferă schimonoselile lui Băsescu, maimuţărelile Udrei, palavrele lui Ponta şi alte prostii.

La nivelul ăsta am ajuns. Mult sub Marea Neagră, care a oglindit faptele Sfinţilor Brâncoveni.

P.S. Trupul sfântului Constantin Brâncoveanu a fost adus de Doamna Maria când s-a întors din surghiun şi îngropat în cripta din Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Capitală, una din numeroasele ctitorii brâncoveneşti. La Kilomentrul Zero. De acolo începe toată minunea persistenţei poporului român în istorie şi a României ca stat naţional. Şi repet: oricât de grele vremuri ar veni, România nu piere, iar poporul român va dăinui. Fie şi în criptele martirilor.

AVEA DREPTATE BRĂTIANU

Video de IstRomanilor

Vrem Ardealul fără ardeleni.

Sigur, sigur, vă nedreptăţesc pe voi, cei aflaţi în minoritate şi care v-aţi manifestat româneşte.

Dar majoritatea ardelenilor au stat în casă, la ordinul lui Orban Viktor. S-au crezut unguri.

Marile scule de ardeleni superiori nouă, miticilor!

Şi ce cult aveam eu faţă de ardeleni, să mă ierte cei plecaţi din lumea asta, faţă de care sunt nedreaptă şi cei de aici, pe care, iarăşi, îi nedreptăţesc!

Alinuţa, asta e situaţia! 😳

Acum, serios, mai e un pic şi-l punem la respect pe loaza aia de Orban Viktor. Trebuie sesizate UE şi NATO.

Mă uit la Kelemen Hunor şi mi se face greaţă. Spune că încă nu se ştie cine a câştigat. Că Băsescu a luat-o cu 8 milioane, şi mai e şi cvorum de participare, asta pentru devertebratul de la UDMR nu contează. Vorbeşte el de modificarea Constituţiei, de coabitare. Mai bine şi-ar da demisia, pentru că a dus UDMR la faliment. Între domni ca Frunda şi Borbely, şi prostituate ca Kelemen e o diferenţă de la cer la pământ.

P.S. Nu se supără pe mine Corneliu Coposu, a mâncat pâinea amară a renegării din partea ardelenilor lui, pe care i-a apărat până la ultima consecinţă.

Sunt peste 9 milioane de români care au ieşit la vot şi ăsta-i pentru mine un motiv de mândrie naţională!

GATA, AM DAT CU DA, DE-A SĂRIT CERNEALA

Acum, când încep să scriu, e aproape 5 după-amiaza, deja pe la 1 şi ceva votasem. Cum spuneam şi-n titlu, am dat cu DA, de-a sărit cerneala. De altfel şi tinerelul din comisie, un puşti cu un pic peste majorat după cum arăta, îmi pusese la tuş în ştampilă, de parcă votam pentru trei generaţii.

De dimineaţă am plâns, de mai multe ori. Prima dată, pe la 7:30, când am văzut cât de mulţi votează deja. Şi când i-am văzut pe Dana, Andrei şi Mihnea Năstase. Pe urmă, Ion Iliescu şi doamna Nina, febleţea mea dintotdeauna, mereu mi-a plăcut această doamnă, chiar şi când aveam meciuri cu soţul dumneaei prezidenţial. Şi când l-am revăzut, alb şi cu semnele vârstei peste dumnealui, m-a apucat, aşa, o duioşie pentru 22 de ani din viaţa mea. Dacă îl asculta pe Corneliu Coposu, totul era altfel. Probabil că Polonia ne privea din urmă. Dar oricum, nu se mai poate întoarce.

Pe urmă, am plâns când am cântat, cu inima în mână, „Deşteaptă-te, române”, cap-coadă, pentru prima dată din decembrie 1989 încoace.  Mai bine morţi, decât umiliţi.

Şi am mai plâns, la mine, în biserică, la predica părintelui Valentin Fotescu – îl ştiţi, că e vedetă tv – când a detaliat cu exemple personale parabola din pericopa evanghelică de azi privind înmulţirea pâinilor împărţite la oameni. Şi a zis părintele, Dumnezeu îndeplineşte rugăciunile bune, dacă credeţi în El. Dacă nu, nu. Dar dacă da, în mod sigur înmulţeşte. Şi în mod sigur aşa va fi.

Şi am mai plâns când am ajuns acasă, după ce la Poliţie aştepta la rând o femeiuţă micuţă, de vreo 65-70 de ani, care spunea că după aia, la ora 13, merge la spital. I-am urat sănătate. Şi a zis, ce sănătate, mamă, că am cancer la coloană, mă doare de mor! Am încurajat-o, i-am spus să nu-şi piardă credinţa. Mi-a zis că numai asta o mai ţine şi fata ei, care şi-a preschimbat cartea de identitate special ca să poată vota. Şi a mai zis că pentru noi votează, cei mai tineri, ca măcar pentru noi să fie mai bine, că ea se duce. Le-am urat tuturor sănătate, toţi aşteptau cartea de identitate. Pe urmă, am fost şi am votat. Erau acolo de toate vârstele, de la foarte tineri, la foarte vârstnici şi în bastoane.

Unii sunt în fază terminală şi merg să voteze înainte de spital. Alţii îşi bat joc de un drept plătit cu sânge.

Sunt atât de liniştită! Odată cu votul am încheiat conturile cu Băsescu. Ale mele, personale. Pentru mine el deja nu mai există. Să nu-l mai văd, să nu-l mai aud, în rest, nu mă mai interesează ce face şi ce i se întâmplă. O mătuşă a mea, omul cel mai drept şi care nu urăşte niciodată pe nimeni, deşi toată viaţa ei a fost o cruce, mi-a spus că nu se poate să nu răspundă în justiţie, el şi ai lui. I-am răspuns că da, asta-i treaba justiţiei. Treaba mea e că m-am eliberat! AM VOTAT ŞI AM SCĂPAT DE BĂSESCU. Îmi e indiferent.

Sunt foarte fericită azi. Am uitat să vă spun că am mai plâns când am văzut steguleţele pe tramvaie şi drapelul naţional arborat pe instituţii.

Azi e sărbătoare. E una din cele mai frumoase zile din viaţa mea.

Sunt liberă. Mi-am câştigat libertatea.

După decembrie 1989 am scris în „România liberă” – pe vremea în care era nu doar ziar, ci coloană vertebrală a presei române – că sângele eroilor din decembrie 1989 a fost prima mea cerneală. Mi-a dat dreptul de a scrie liber, la care visam cu visele adolescenţei. Azi spun că sângele lor mi-a dat dreptul la vot. Dreptul la alegere liberă. Şi nu l-am trădat. L-am afirmat. Cu toată fiinţa. DA!

EMINESCU, DE ZIUA MARII LUI TRECERI

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

via versuri.ro

ÎNĂLŢAREA DOMNULUI, ZIUA EROILOR. HRISTOS (S-)A ÎNĂLŢAT!

Video de AcelasiEuCineva

O mare sărbătoare azi, Înălţarea Domnului. La fel de importantă ca şi Crăciunul, Paştile, Rusaliile, Adormirea Maicii Domnului. Şi totuşi, nu (mai) este sărbătoare naţională. Doar sărbătoare naţională bisericească, iar Sfântul Sinod ar trebui să ceară Parlamentului să declare Înălţarea ca sărbătoare naţională. Cum era. Şi cum va fi mereu în adâncul sufletului românesc.

În toate bisericile se fac slujbe de pomenire a eroilor neamului. Şi la troiţele lor.

Înainte de comunism, Ziua Eroilor era sărbătorită cu sfinţenie. Cu credinţă şi dragoste.

Pentru buni, străbuni, copii, fraţi, surori, soţi, soţii, iubiţi, iubite, prieteni sau pur şi simplu, camarazi de luptă pentru ţară.

Azi nici măcar o ştire pe la televiziuni. Ne mai mirăm?

Pomenirea lor în veac! Iar eroilor în viaţă, o reverenţă. Veteranilor de război, foştilor deţinuţi politici, răniţilor răscoalei anticomuniste din decembrie 1989  şi luptătorilor necondiţionaţi.

Să trăiţi, Majestate!

RADU F. ALEXANDRU, REACŢIE JENANTĂ

Radu F. Alexandru a declarat, azi, în Parlament, că ce mama mă-sii dacă e trimis al PD-L Guvernului Ungureanu la CNA, el îşi păstrează şi locul în Senat, ca nu cumva USL să deţină majoritatea.

Dincolo de orice considerent privind frauda de mai sus, am şi eu o întrebare:

De ce, după decembrie 1989, când nu mai era nici un pericol, domnul Radu Alexandru a rămas tot cu iniţiala, F, în loc să se mândrească cu numele de familie?

Toţi minunaţii pe care i-am cunoscut nu şi-au disimulat apartenenţa. Ar fi ca şi cum eu m-aş folosi de popularul serial „Om bogat, om sărac” şi mi-aş zice Jordache. Cum îmi spuneau, de altfel, pe atunci, unii profi şi colegii de şcoală. 😛

Update: Jurnalul fericirii: când urmau să mă aresteze, tata mi-a zis: nu fi jidan căcăcios!

BĂSESCU SE TEME SĂ SCOATĂ ARMATA

Video de waffenSS87

De-asta nu vrea să declare stare de urgenţă, se ştie că nu-i pasă de oameni.

Lui Băsescu îi pasă doar de el, de puterea şi averea lui, şi să scape cu imunitate pe viaţă. În rest, calcă pe cadavre.

Starea de urgenţă ar însemna să scoată Armata. A mai plecat unul cu tabul. 😆

P.S. Îl mai ascultă naiba pe generalul Izmană, când militarii scapă din lesă. 😛

TRĂIASCĂ REGELE! SAU POVESTE DE TREZIT ROMÂNII

Foto: ziuaveche

25 octombrie, ziua Regelui Mihai şi ziua Armatei Române. Aleasă în cinstea comandantului suprem, în ziua eliberării şi recuperării nordului Ardealului. Inima ţării. Lacrimă pentru Basarabia.

Am pierdut 22 de ani şi ăsta-i păcatul tuturor guvernărilor. Şi păcatul nostru cel mare, ca popor. Care se adaugă fratricidelor şi altor nemernicii dintr-o istorie trudnică, pe care numai regalitatea şi monarhia au verticalizat-o, subit şi sublim.

Asta e realitatea istorică. Şi perenă. Regele Mihai are har. E cea mai sublimă fiinţă pe care am cunoscut-o. Deasupra e doar Dumnezeu.

Regele Mihai împlineşte 90 de ani. Astăzi suntem capitala lumii. Pentru că Regele Mihai e un erou mondial. În primul rând, naţional.

Ungerea de Rege nu se poate şterge, spunea arhiereul Pimen în 1992, de Înviere, la Iaşi Suceava, cu prilejul minunatului pelerinaj al Regelui Mihai în propria Sa Ţară, după 45 de ani de exil. Când a revenit, în martie 1997, scriam editorialul „Regele şi Patriarhul”. În „România liberă”, care nu mai este.

În preajma Regelui, am simţit vremea atemporală. Eternitatea vie a României. Perenitatea ei.

Minunată coincidenţă, prezenţa la Bucureşti a moaştelui sfântului întemeietor al fiinţei creştine româneşti, Apostolul Andrei, fratele sfântului Apostol Petru şi aniversarea Regelui nostru. Patriarhul Teoctist ar fi celebrat-o, cum a făcut cu preafericire în martie 1997, când l-a întâmpinat pe Regele nostru cu apelativul Sire,  în catedrala patriarhală.

Probabil că dezastrul blestemat al României îl constituie epigonii. Blestemul propriei neputinţe de a ne trezi din somnul cel de moarte. Blestem pe care singuri ni-l atragem, că dăm cu piciorul norocului de la Dumnezeu. Nimeni nu mai are acest privilegiu, pe care noi îl refuzăm pentru impostură.

Nu mai avem ochi de văzut, nici urechi de auzit. Ne declarăm imens majoritar creştini ortodocşi, dar nu-l recunoaştem pe cel care poartă harul naţional. Pentru toţi cetăţenii români. De pretutindeni.

Azi e o zi care poate fi epocală pentru România, deci pentru poporul român deşteptat. Scos din condiţia de populaţie precum fluturele din larvă. Azi Regele nostru ne reaşează cu demnitate pe harta lumii. România redevine ca prin farmec regală, din Cenuşăreasă. Vom păstra vraja şi veşmântul regal sau ne vom întoarce în praf şi cenuşă, după ce va bate ceasul ora 12 noaptea?

Regele vorbeşte azi dimineaţă în Parlament. Iar seara e prezent, împreună cu Familia Regală, la Operă. O seară de gală. Aceste seri vin, zice-se, de demult, scria Mateiu Caragiale. Pricepem, oare, ce ni se oferă din nou, cu graţie? Dincolo de prostia laşă a celor care se scuză că evenimentul din Parlament e doar muzeal, nu vital. Pentru România. Pentru noi. Pentru viaţa noastră. Cu ce o schimbă? Cu totul. Din numere batjocorite, redevenim oameni. Respectaţi pretutindeni în lume.

Întrebarea e ce vrem. Ce alegem. Că avem această şansă. Din nou. Poate pentru ultima oară. Poate că asta e ultima noastră şansă ca popor şi ţară. Vrem să fim în continuare ciuma Europei şi una din periferiile lumii sau vrem să redevenim o ţară demnă, înaltă şi curată. Ca REGELE MIHAI.

Dumnezeu să ne lumineze! Bucureşteni, veniţi în Piaţa Operei astă seară! Sunt panouri pe care se poate urmări în direct gala din sală. După care Regele, Regele nostru, al tuturor, al tuturor românilor, indiferent de orice fel de apartenenţă, iese pe trepte şi salută adunarea.

Adunarea, nu dezbinarea. Iubirea, nu ura. Demnitatea, nu îngenunchirea. Ce alegem?

La mulţi ani, Majestate! La mulţi ani, Armată! La mulţi ani, popor român! În caz contrar, somn uşor. De fapt, un coşmar.

Ziua de azi e ca darul Cenuşăresei. Recunoaştem momentul de graţie, mergem cu pantoful unic al graţiei noastre ca popor sau preferăm impostura, urâciunea distrugătoare de neam şi ţară? Farmecul se spulberă din nou la miezul nopţii sau alegem dimineaţa renaşterii naţionale?

De noi depinde. Numai de noi. Şi nu avem dreptul să mai dăm vina pe nimeni.

Ţara noastră e îngrozitor de depreciată. Poporul român e considerat mizer şi infractor. Vrem să se continue aşa până la dispariţie sau ne dăm şansa de a ne reabilita, subit şi sublim?

Deci, bucureşteni, mergem în Piaţa Operei, iar voi, români de pretutindeni, urmăriţi transmisia de la Operă în direct la Antena 3, începând cu ora 18, ora României!

Ce alegem? Ne exilăm din nou destinul sau ne încoronăm ţara?

Nihil Sine Deo. Şi totul cu Dumnezeu.

P.S. Dedic această postare tuturor celor dragi, care sunt şi care nu mai sunt printre noi, din ţară şi de peste hotare, printre care familiei mele, domnului profesor T.L., un medic îngeresc şi ultima, dar nu în ultimul rând, doamnei profesor S.O., o îngeră. A fost ziua domniei sale acum două zile, dar am preferat să-i urez în acelaşi timp cu urarea adresată Regelui.

 La mulţi ani, suflet românesc!

„MONARHIA SALVEAZĂ ROMÂNIA” LA ANTENA 3, ACUM

Un film la care cu onoare am contribuit. Mă bucur că Sorin Ilieşiu şi-a păstrat onoarea de monarhist. L-am prevenit că Băsescu e un impostor şi că mai devreme sau mai târziu, într-o bună zi, îşi va da seama şi va recita, cel puţin în sinea lui, refrenul lui Postelnicu.

Sorin Ilieşiu îi cere demisia lui Băsescu, pentru atacul incalificabil la adresa Regelui Mihai. Ţi-am spus, Sorine, că v-aţi lăsat fraieriţi de impostor. Alţii au avut profituri comerciale. Tu, nu. Ai crezut în sinceritatea condamnării comunismului. Acum îţi dai seama, prietene, de realitate.

Trăiască Regele!

P.S. Sorin Ilieşiu este autorul scrisorii deschise prin care i-a cerut lui Băsescu să condamne comunismul.