Ponta „La ordinea zilei”. Dana Grecu şi Radu Tudor, nişte dulci. Cu Antonescu sunt toţi foarte agresivi. Cu Ponta, parcă se ruşinează. Sigur că au fost şi întrebări dure. Dar formulate cu sfială, parcă. De parcă am fi robi preasupuşi şi n-avem voie să vorbim decât în vârful degetelor. Pe când, pe Antonescu putem să-l troznim, că nu-i dintre ai lor. E dintre noi, deci, putem să-i cerem socoteală. Pentru faptele altora.
Şi fără supărare, parcă nici memoria nu-i ajută pe jurnaliştii orei, nici chiar pe cei puţini de elită, adică, chiar au uitat ce a zis Ponta cu gura lui acum câteva luni, anume că draftul pactului era redactat din vară, imediat după anularea discreţionară a rezultatului referendumului. Iar altele nu i le-au spus, probabil, din ruşine de gazde.
De exemplu, când a zis că UZL i-a luat lui Băsescu din putere, l-aş fi întrebat dacă ne consideră retardaţi. Chiar crede că nu ştim că n-are importanţă guvernarea în condiţiile actuale? Puterea e la butoane, care înseamnă serviciile şi sistemul judiciar. Cine le deţine? Deci, marş!
Dacă aş fi scris la primul impuls, adică, în timpul emisiunii sau imediat ce s-a terminat, l-aş fi trimis la origini. Ceea ce nu-i târziu.
Bref: n-a negat că o pune pe Kovesi, a declarat că-şi asumă. Ce-şi asumă n-a mai spus. Şi de altfel, ce ne pasă nouă? Ce dacă n-are nici o logică ce spune? Suntem în Absurdistania. A recunoscut că el e ministru interimar la Justiţie ca să numească Băsescu pe cine vrea. Restul e vrăjeală.
A spus că a semnat pactul fiindcă altfel era posibil să nu-l pună prim-ministru, în ciuda votului popular. Ei şi? Presupunând prin absurd că ar fi fost aşa, cine pierdea? Câţi neuroni îţi trebuie ca să dai jos drobul de sare?
A mai spus că nu mai poate să fie radical – cum a fost în campania electorală – tocmai fiindcă a ajuns la guvernare. El s-a ascultat ce spune? Dar interlocutorii? Că de-aia au votat românii masiv USL, ca să se moaie la guvernare! Şi cât de imbecil de sofistică e justificarea pentru fraieri se putea contraargumenta extrem de simplu: păi băi, băiete, dar Tăriceanu? Că atunci era un guvern minoritar, Băsescu era popular, tocmai câştigase un referendum de suspendare, PSD se aliase cu PD-L ca să dea jos premierul, ceea ce Băsescu a vrut cu disperare şi totuşi, premierul Tăriceanu în loc să se prostească, se îmbăţoşa şi pe măsură ce se îmbăţoşa, câştiga tot mai mult respect din partea PSD şi în cele din urmă, susţinere parlamentară, iar la Uniunea Europeană era elogiat, de fapt, România era respectată, chiar lăudată că e prima în Europa la creştere economică şi asta chiar din partea liderilor PPE: în timp ce Băsescu era tratat ca un paria. Asta e realitatea, daţi pe REW.
Acum, USL are 70% şi Ponta se pune capră. Orice, pentru carieră.
Ceea ce e cel mai greţos e fariseismul. Unu, când se vaită – OY, VEY! – se dă lovit că a suferit de pe urma lui Băsescu. Ce-ai făcut, mă? Cum ai suferit, Puţy? Că aia cu plagiatul a fost înainte de suspendare, deci nu suspendarea ţi-a lăsat „cicatrici”. Ci compromisul de slugă. Mai mult, a zis că a suferit nu doar el, ci şi familia lui, din pricina celui cu care, de atâta suferinţă, a semnat un pact după ce suferinţa s-a cicatrizat. Cu ce-a suferit mama lui Ponta? Că dumneaei nici pe vremea lui Ceauşescu n-a avut alte pătimiri decât vizitele la Paris, în timp ce 99,9% din populaţia ţării n-avea voie nici până la Sofia. Şi cu ce-a mai suferit familia lui Ponta de pe urmă băsismului? Cu contractul lui cumnatu-său? 
Si dă-i, si luptă! Zice el: într-un an, nu moare nici Băsescu, nici eu. Şi ce mă interesează pe mine ce faceţi voi? Ce ne interesează pe noi? Tot timpul numai despre el a fost vorba. Şi despre Băsescu. Conceptul de reprezentare nu-i spune nimic. N-are nici o obligaţie. Dimpotrivă, alegătorii trebuie să-i mulţumească că se sacrifică pe altarul funcţiei de prim-ministru.
Că el de fapt s-ar putea supăra şi ar putea pleca. A zis de mai multe ori asta. Fără să fie contrazis. Aşa:
Problema e nu că te superi tu şi pleci, problema e că ne supărăm noi. Şi PA!
Ponta, demisia!
Staţi liniştiţi, nu-mi fac iluzii. Planul lui Dâncu a prins. Ponta a convins. Majoritatea celor care l-au urmărit îl căinează, se solidarizează, îl justifică că n-are ce să facă. Nu-şi pun problema că dacă cineva e forţat să facă ceva ce nu vrea, are dreptul şi chiar obligaţia morală de a-şi da demisia. Dar, nu! Că el a zis că suntem obligaţi la UE. De data asta, a folosit pluralul.
Şi e destul de precar intelectual, ca şi Băsescu, de altfel. Compensează cu viclenia arivistă. Prin care speculează emoţional audienţa, o ia la sentiment. Cum a fost aia cu supărarea. Majoritatea nici nu-şi mai dau seama că de fapt ei ar trebui să fie cei supăraţi şi să-i ceară să plece, nu să se supere el – pe propria-i impotenţă – şi să pluseze cu un şantaj patetic a la Ceauşescu, adică, vedeţi că s-ar putea să mă supăr şi să plec, fiindcă nu mă meritaţi, noroc că eu vreau să stau şi să mă sacrific pe altarul funcţiei. După care să ajung preşedinte al ţării – ceea ce n-a negat.
Păcat însă că realizatorii – din scrupule de gazde – nu i-au pus problema că demisia când ai o responsabilitate naţională se dă nu emoţional, adică, „la supărare”, ci din onoare. Fie onoarea de a-ţi asuma o eroare, fie onoarea de a recunoaşte că nu eşti în stare, fie onoarea supremă de a declara că NU vrei să-ţi trădezi ţara. Şi nici poporul.
Deci, Ponta, du-te la mama ta!
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.