LA MULŢI ANI, CRISTI!

Video de pray2U4ever

Sănătate şi bucurii luminate! În toate.

Cu mult drag! 🙂

P.S. Dacă nu v-aţi dat seama, Cristi e omu’ Alinei. De le-am urat zilele trecute pentru aniversarea cununiei. 😛

GULIŢĂ UNGUREANU ÎŞI IA JUCĂRIILE ŞI PLEACĂ. PD-L, ÎN DISOLUŢIE. BĂSESCU, ÎN IMPOSIBILITATE

Video de kuzeak84

Îmi este milă de Răzvan Ungureanu ca om. Şi ca pacient. Era clar de mult că omul are probleme. Preţiozitatea mesianică reflecta jenant dimensiunea patologică a personajului. Duşul îngheţat administrat de Crin şi confirmat de votul în favoarea moţiunii de cenzură a fost de natură să-l trezească dur.

A bâiguit el, după moţiune, că nu şi-a spus ultimul cuvânt, dar ce era să mai zică? Un om normal ar fi zis că asta e politica, asta-i viaţa, democraţia parlamentară, etc. Sau orice alt răspuns diplomatic îi mai putea asigura măcar o rază de speranţă a supravieţuirii politice. Să ştii să pierzi e fundamental în politică. În general, în viaţă. Face parte din regulile jocului.

Nu pot fi mereu unii, învingători şi alţii, învinşi. Alternanţa la putere face parte din normalitatea vieţii politice. Într-o ţară normală. Într-o democraţie consolidată. Într-un stat de drept. Cramponarea de putere e tipică dictaturilor şi personajelor cu înclinaţii totalitare sau pur şi simplu, neavenite în politică, în viaţa publică.

La noi, însă, ca şi în zorii anilor 90, nu poate fi vorba de alternanţă normală. Se pune problema unei schimbări de regim. Deci, a unei alternative radicale, cu aspect atipic, poate chiar dramatic, dar situaţia o impune, de unde marea coaliţie naţională dreapta-stânga. Nemţii au folosit-o cu succes, dar la ei a fost o chestiune de normalitate internă în contextul crizei financiare internaţionale.

La noi, USL s-a constituit ca o necesitate imperativă de coalizare a energiilor naţionale, în expresie politică, pentru dizlocarea de la putere a unui regim de ocupaţie, antinaţional şi genocidar. Sociopat, aşa cum a fost el definit de un psiho-sociolog de talia lui Hanibal Stănciulescu.

Era clar că după demisia impusă a lui Boc – impusă de trezirea naţională pe care Băsescu a încercat s-o speculeze pentru perpetuarea regimului personal -, cine intra în locul fostului premier pe aceeaşi majoritate parlamentară, incertă ca orice alcătuire ilegitimă, nu putea fi decât tot o marionetă a preşedintelui Băsescu, un muţunache care acceptă lista guvernamentală a fostului premier şi pe cele ale aliaţilor conjuncturali.

De ce? Din carierism fără scrupule. Pentru cine avea dubii, a demonstrat prin atitudinea de după cădere că nu-l interesa decât parvenirea sa, cu orice preţ. Chiar cu preţul vieţii oamenilor care mor cu zile. Chiar cu preţul înstrăinării pe nimic a resurselor naţionale strategice. Chiar ştiind că nu reprezintă pe nimeni şi nimic altceva decât tentativa disperată a lui Băsescu de a-şi salva pielea, de a scăpa de suspendare şi nu în ultimul rând, de a-şi securiza (sic!) o majoritate parlamentară pentru imunitate postelectorală. Asta vedea Băsescu în succesiunea cu MRU şi în „mişcarea populară”, sminteala lui Lăzăroiu. Ca să reuşească, însă, îi trebuia cel puţin un Meleşcanu. Sau un George Maior. Curajul lui Băsescu nu merge până acolo. Curajul lui Băsescu nu trece de cacealma. S-a dovedit că poate fi executat imediat ce îl obligi să arate cărţile.

Dacă nu îl executa USL, l-ar fi executat serviciile. Mai ales cel intern. Ceea ce oricum se profilează, aşa că Băsescu şi-ar uşura soarta dacă ar pleca. Acum.

Victor Ponta s-a trezit la timp şi i-a distrus strategia lui Băsescu exact ca pe un castel din cărţi de joc. La cacealma. Ponta a ajuns premier pe mâna lui Băsescu, fiindcă şi-a recunoscut greşeala de a fi fost prins într-o cursă a iluziilor şi de atunci a urmat cu încredere strategia lui Crin, convenită de comun acord, plus Daniel Constantin – un tânăr om politic remarcabil şi care are toate datele pentru a fi, probabil, cel mai bun ministru al Agriculturii de la căderea comunismului încoace.

Determinarea USL de a urma strop cu strop strategia s-a dovedit câştigătoare. Faptul că au obţinut voturile necesare a ţinut pe persuasiune şi mobilizare. Om cu om. Cu exemplele extraordinare ale domnilor Chiseliţă şi Luca – parlamentari care au demonstrat că sunt în stare de interese superioare propriilor cerinţe personale de moment. Persuasiunea, consolidarea până la tsunami a valului schimbării au fost cu putinţă pentru că – la fel ca şi în cazul proiectului Johannis – a fost vorba nu doar de demolare.  Sau tocmai de imperativul demolării pentru construcţie axată pe o alternativă puternică, sigură şi pregătită să-şi asume guvernarea. Ridiculizând propaganda adversarului care încerca să descurajeze, prin minciună şi ameninţare, curentul schimbării (de ce să-i spunem trend, dacă avem termenul românesc? 🙂 ).

Voinţa de schimbare a fost mult mai mare decât frica de ameninţare. Datele problemei sunt cu totul altele decât în 2009. Băsescu şi-a extenuat resursele de dezbinare, supunere şi intimidare. Iar proiectul USL e mult mai puternic decât proiectul Johannis, chiar dacă la momentul depunerii moţiunii nu avea alături UDMR şi toate minorităţile, ca atunci. Mişcarea Frunzăverde a declanşat un proces de decantare. El a dat şi un semnal puternic în momentul în care a declarat că „moţiunea de cenzură trebuie să treacă”. Ar fi fost mult mai mulţi parlamentari din PD-L care votau pentru căderea caricaturii de guvern Ungureanu, dacă nu erau supuşi unor măsuri de forţă. Veţi vedea în continuare cum PD-L se va dezintegra: cine e de primit va fi primit fie în PNL, fie de PSD, în funcţie de afinităţi. Şi necondiţionat. Va rămâne un nucleu din care, cândva, s-ar putea face un partid autentic. Sau relansa. Dar despre asta, altădată.

Sorina Plăcintă n-a mers până la capăt pentru că e mamă şantajată, dar ceea ce a făcut ea a fost, totuşi, semnificativ, fiindcă a arătat, prin schimbul ei de replici cu Udrea şi prin plânsul înverşunat, care e starea de fapt din PD-L, dincolo de triumfalismele stupide etalate de de-alde Boc, Udrea şi Cotoi. La congresul în care a fost reales Boc, nu puţini au scandat „Libertate”. Principalul partid de guvernământ era, astfel, denunţat din interior ca partid-stat. Acum, s-a terminat. Relaţia de dependenţă bilaterală cu Băsescu s-a rupt. Din locomotivă a PD-L, Băsescu a ajuns gropar. Dar dacă nu l-ar fi urmat orbeşte, mulţi dintre ei, chiar strângând din dinţi, PD-L nu ajungea în stare de dezintegrare, ca orice formaţiune dependentă de o persoană.

Starea mai mult decât critică în care se află Băsescu se poate vedea cu ochiul liber din atitudinea lui MRU, care îl – şi se – pune într-o situaţie ultra-penibilă, prin imaturitatea cu care s-a supărat pe sat, şi-a luat jucăriile şi nu mai pare dispus să respecte nici măcar legea interimatului: acesta era personajul cu ambiţii de a conduce ţara! Cum spuneam din start, un balon gonflat. Şi un oportunist răsfăţat, care când şi-a dat seama că Băsescu e expirat, a plecat.

El chiar îşi închipuia, vorba lui Crin, că se joacă de-a facerea lumii cu Băsescu şi că i se vor satisface ambiţiile nemăsurate prin toate eforturile securistice şi infracţionale concertate. Când Ungureanu a înţeles că nu era decât un biet instrument, tocmai căzuse. Urât.

L-am putea trimite la şcoală, în dulcele târg al Ieşilor, să-şi amintească de veşnic tânărul şi fericele, veselul Alecsandri: un model, un reper de patriot şi demnitar român, generos, bun, blând, drept şi cu umor cuceritor. O splendoare de om. Poate MRU pune mâna dacă nu pe poeziile care trezesc din morţi orice inimă de român, măcar pe dramaturgia lui Alecsandri. Măcar Chiriţele. Negruzzi nu-i nici el de lepădat. Că mulţi sunt într-adevăr, dar nu mai sunt şi proşti românii care vor să scape de regimul Băsescu.

E un pas crucial, dar nu-i suficientă instalarea Guvernului USL(A). Trebuie speculată ireversibil situaţia mai mult decât precară în care se află Băsescu: chiar şi marioneta MRU îl refuză să-i facă jocurile în continuare, adică, să-şi bată joc de sine, să fie utilizat şi uzat pentru interesele lui Băsescu de cramponare de putere fără alt precedent decât însuşi Ceauşescu. Ion Iliescu a ştiut să piardă şi de aceea a revenit.

Deci, Băsescu nu mai are coledzi – MRU, out, PD-L, în disoluţie, proiectul „albă-ca-zăpada”, avortat.

Băsescu e epuizat, nu mai are soluţii. E în situaţie de imposibilitate. Ceea ce instituţiile statului au sesizat şi unii factori abia aşteptau ca să retalieze. Singura lui posibilitate e să continue să procedeze ca şi până acum, aşa cum s-a lăudat că n-are nimic de schimbat. Caz în care în mod sigur va fi suspendat.

Discuţia despre suspendare pe care cu iscusinţă un pic sadică au deschis-o Ion Iliescu, Ponta şi Crin e un joc de-a pisica. Mie-mi e milă de şoricel, n-are rost să-l chinuim – bietul animal!

Băsescu s-a prins în propria sa cursă şi acum USL se pregăteşte să-i elibereze lăbuţa. Şi s-o bandajeze. După care să-i dea drumul în rezervaţie. În Modrogan. 😛

P.S. Probabil că ostilitatea pe care o au „greii” PD-L – şi adevăraţii grei sunt prin ţară – faţă de Băsescu e atât de mare încât adversitatea USL devine de jucărie. Deci, dacă e vorba de asasinat politic, probabil că el i se pregăteşte dintre ruinele PD-L.

ENESCU, 130 DE ANI DE LA NAŞTERE

Video de Gogulancelot

Miezul brandului de ţară al României: Brâncuşi şi Enescu.

BRÂNCUŞI-ENESCU BRAND: ROMÂNIA, POARTA SĂRUTULUI

Video – CUM LAUDE – de patrocle3000 

Se împlinesc 135 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi. Lanţul uman în jurul Ateneului a fost o iniţiativă frumoasă (de)şi – previzibil – fără audienţă.

În 18 februarie 1564, îşi dădea sufletul Michelangelo. În 19 februarie 1876 se năştea Brâncuşi. Probabil, cei mai mari sculptori ai umanităţii.

Există mulţi oameni talentaţi, cu vocaţie, pretutindeni şi în toate domeniile. Puţini sunt însă cei aleşi să reprezinte chintesenţa umanităţii şi esenţa vieţii în toată splendoarea dăruită de Dumnezeu. Brâncuşi e unul dintre ei. Dintre marii oameni ai lumii, de pretutindeni şi din toate timpurile. Un artist epocal.

Parafranzându-l pe G.Călinescu referitor la Eminescu, putem spune că fiind foarte român, Brâncuşi e universal. Eminescu, însă, a avut limitele limbii. Ale unei limbi pe care a dezmărginit-o şi a desăvârşit-o. Intraductibil, însă. Cred, deci, că nimeni nu a reuşit să extragă şi să ducă la perfecţiune (în)cântătoare tot ce are România frumos şi bun, specific şi în acelaşi timp, magnific de universal, ca Brâncuşi în artă. Şi Enescu în muzică. Creaţia lor reprezintă măreţia României. Potenţialul ei de valori, oprit violent, ca pumnul în gura izvorului, din 30 decembrie 1947 încoace. Gîndiţi-vă ce oameni şi ce genii avea România interbelică! Unde-au ajuns ele? În exil, în groapa comună sau în ghena trădării de ţară.

Video – CUM LAUDE – de Gogulancelot

Avem şi alte somităţi naţionale de dimensiune internaţională – realizate, evident, în afara ţării. Dar două sunt fiinţele pe care să le punem la icoana de ţară: Brâncuşi şi Enescu. Ei dau identitate universală şi unicitate mondială unei specificităţi naţionale care, altfel, n-avea altă şansă decât să se piardă. În anonimat, în spirit minor, în uitare, mai ales după lunga noapte a comunismului, regim diabolic (evil empire).

Foto via basilica.ro

Brâncuşi şi Enescu au scos din provincialism şi au consacrat ca plenitudine planetară ceea ce Mircea Vulcănescu numea „dimensiunea românească a existenţei”. O existenţă rituală, dată de ritmurile lumii cu graniţă fluidă între cea de aici şi cea de dincolo, o dimensiune astrală, familiară în fiecare act cotidian. O existenţă deschisă spre cer, ca o carte pe care cerul însuşi scrie: semnele vremii. Celei vii şi veşnice. O eternitate apropiată, vie, din care şi înspre care merge totul, mereu –  poarta sărutului, masa tăcerii, coloana infinitului: nunta, trecerea, învierea, înălţarea. Şi iarăşi naşterea. Întruparea unui zbor. Măiastra. Cea plină de har.

O celebrare. O sărbătoare. Un rit de trecere. O eternă reîntoarcere, cum sintetizează Mircea Eliade. O bucurie în toate, chiar şi în durere. Şi un dor în toate, chiar şi în bucurie. O semeţie smerită, o intuiţie a continuităţii cu Dumnezeu. O dimensiune tainică a existenţei. Dorul in-creatului de a ieşi la lumină şi apoi de a se re-găsi în lumină. Filonul păgân a anticipat filonul creştin şi ele au fuzionat natural.

Viaţa vecină cu moartea: moartea, poartă spre viaţă. Trecerea, pe-trecerea. Tăcerea plină de taină. Prezenţa absentă. Prezenţă, totuşi. Absenţa doar o semnalează. Creştin ortodox, Brâncuşi n-a cutezat să scoată din materie – cum înfricoşător de perfect a făcut Michelangelo – nici răstignirea, nici pieta. Brâncuşi a sculptat, magistral, absenţa lui Iisus. Prezenţa în absenţă. Invitaţia de a atinge locul pe-trecerii lui la Cina cea de Taină. Şi de a crede. Şi de a nu-i da sărutul ca Iuda. Şi nici ca Petru ca să te lepezi. Şi nici ca Maria Magdalena după mântuire. Noli me tangere. Numai prin împărtăşire. Cu taina. Lăsată mărturie la masă. La pe-trecerea de nuntă. Poarta sărutului, taina nunţii de la cina cea de taină.

Foto: accestv.ro

Ansamblul de la Târgu Jiu. Lăsat să se deterioreze de un popor ingrat. Dar asta-i altă poveste şi ea spune multe despre riscul României de a-şi pierde destinul.

Brandul de ţară, de ţară adevărată, cu tradiţie, cu identitate, vână şi destin, numai din creaţia celor două spirite înalt reprezentative se poate (ex)trage: Brâncuşi şi Enescu.

Numai că, de 21 de ani, ţara se zbate să supravieţuiască după impostură peste impostură, iar acum se află în prag de extincţie din pricina prăpastiei morale şi materiale în care a putut-o aduce un regim inimaginabil de josnic: la fel de josnic şi bicisnic precum pleava şi iudele din zorii comunismului, care şi-au bătut joc de tot ce aveau ţara şi poporul mai bun, mai înălţător şi mai sfânt. Însuşi chipul de elită a României a fost pângărit. La fel face acum regimul Băsescu. Unul dintre cele mai antinaţionale de pretutindeni şi din toate timpurile. Un regim satanic. Caricatural, dar satanic.

Foto: Radio Inspire

Şi atunci, cum să lansezi un brand şi o ilustrare a lui pe măsura „României eterne”? Cine are interesul naţional? Ei au doar interesul să amaneteze şi să batjocorească ţara, pentru interese personale, comisioane şi parandărături pentru care sunt în stare să şi omoare. 

Ce popor ar fi suportat caricatura de frunză şi jena de brand cu care se bate în piept o oroare ca Udrea, după ce a mai aruncat nişte bani pentru un plagiat? Ce popor ar fi suportat o asemenea femelă de mahala, grobiană şi agresivă, în funcţia de ministru al turismului şi dezvoltării? În funcţia de ministru. În orice funcţie de stat! Un personaj care n-avea nici o şansă în serviciul unui hotel cu duşuri a ajuns să conducă România, prestând servicii preşedintelui ţării. O ruşine de preşedinte, o ruşine pentru numele de om! Până când vom suporta batjocura?

Video de AllGossipGirlMusic2

Nu ştiu, dar până când o vom suporta, n-are decât să-şi poarte frunza şi să nu îndrăznească să-mi preia propunerea, fiindcă pentru toate averile din lume nu le-aş ceda drepturile de autor. Cei care ne vor scăpa de regimul Băsescu poate vor merita. Evident, dacă vor şi construi, rapid şi sigur, infrastructura. Reconversie ideală şi pentru mineri, şi pentru ţară. Se poate?!

Aşadar: România, o capodoperă. Bun venit la Poarta Sărutului! Romania, a masterpiece. Welcome to the Kiss Gate/Gate of Kiss!

P.S. Şi poate ne amintim cum a numit Papa Ioan Paul al II-lea România: Grădina Maicii Domnului. N-ar suna frumos pentru „turismul ecumenic” ?

LIDERULUI CRIN ANTONESCU. STRATEGIA PENTRU ROMÂNIA

Video de valiuc79

Este garanţia ieşirii din dezastru şi a dezvoltării durabile. Pentru asta, puteţi să faceţi alianţă la tribunal şi cu mama PSD-ului, şi cu toate partidele responsabile din ţară (dacă există aşa ceva). Dar numai pentru asta. Pentru că este însuşi cadrul şi temeiul statalităţii demne şi respectabile, acasă şi pe plan internaţional. Sunteţi în stare de o miză atât de mare? Eu cred că UDMR este.

E singura probă pe care dacă o trece, Ponta dovedeşte că poate fi credibil pentru interesul naţional.

CONCERTUL DE LA VIENA. BIS-UL PE CARE NU L-AM VĂZUT

Video de kunstgoenner

REGAL VIENEZ CU FRANZ WELSER-MÖST

Video 1,2, 4 de rudolfo6666

Video de mkd12345678

ŞASE LUNI FĂRĂ MAMA

Video de Astardis

Şi un colind pentru ea. Le iubea.

Video de bogdanzugrav

UN AN FĂRĂ UNCHIUL NOSTRU, CICI

Video de TobiasCW

REGAL CU JOSHUA BELL LA FESTIVALUL GEORGE ENESCU

Video de napat14

Acum o săptămână cânta la Bucureşti violonistul de vis Joshua Bell. La Sala Mare a Palatului, cu Filarmonica Regală din Londra, dirijată de Horia Andreescu (veşnic tânăr şi ferice). Totul sublim. Tânărul violonist american – magnific pur şi simplu.

Îmi pare rău că n-am imagini de sâmbăta trecută (Lalo – Simfonia spaniolă). Bisul, bineînţeles, Yankee Doodle, şi cred că a fost una din cele mai perfecte interpretări ale lui, ca să mă exprim în stilul american permis de gramatica lor entuziastă.

Video de HudsonGorzoniPires (Institutul Baccarelli din São Paulo, iulie a.c.) 

Trivialitatea vieţii de manea, ţigănia, derizoriul ţin prim-planul actualităţii. Despre Festivalul Enescu, eveniment internaţional de elită care se întâmplă de la 30 august, la 26 septembrie, cei mai mulţi n-ar fi ştiut nimic, dacă nu era huiduit numele lui Băsescu.

Pierdem din vedere splendoarea de lângă noi, discretă, esenţială. Despre Dan Grigore nu ne mai amintim decât în calitate de membru al CNA, dar uităm artistul, muzicantul de geniu. Da, muzicant. Aşa îi place lui să i se spună. A cântat miercuri, cu Orchestra Philharmonia, dirijată de pianistul Vladimir Ashkenazy, tot la Sala Mare a Palatului. Ce tandem!

Mai sunt suficiente zile ca să ne bucurăm de acest festival care ne-ar putea situa, pentru o lună, în centrul atenţiei mondiale, în calitate de capitală a muzicii simfonice. Dacă am avea sensul priorităţilor. Şi am şti să (ne) preţuim şi să ne promovăm valorile. Spectacolul mahalalei politice are propritate. Mă întreb dacă vom avea, în viitorul apropiat, vreo campanie electorală în care candidaţii să onoreze festivalul „George Enescu” şi alte spectacole de artă, nu ca să le transforme în pretexte electorale, ci pur şi simplu ca spectatori care se bucură.

Video de AliceBathory00 (din concertul Jubileului de Argint al Reginei Beatrix, Amsterdam, 29 aprilie 2005)

Deocamdată, am putea să ne bucurăm de Bucureşti, la sfârşit de săptămână aniversară a celor 550 de ani. Una inspirată. Cu trăsuri, port din anii ’20, bătaie cu flori, maşini de epocă, tramvaie cu cai, serată – o reconstituire firească a Bucureştiului de altădată, atât în centrul istoric, cât şi în oroarea de „centru civic”. Care, astfel, prinde viaţă.

Astă seară, la 21:30, cântă Angela Gheorghiu, în Piaţa Constituţiei. Urmează foc de artificii şi noaptea albă a muzeelor. E frumos.

CE SEMNIFICĂ, ÎN FOND, RĂZBOIUL ANDRONESCU-BONDREA

Video de anfalagu

Se dedică lui Alexandru, strălucit absolvent

al Facultăţii de Automatică, Secţia Calculatoare-IT

O excelentă lovitură de imagine a ministrului Ecaterina Andronescu, care a participat la festivitatea de celebrare a promoţiei 2009 a Universităţii Politehnice Bucureşti.

A vorbit scurt şi a spus exact ce trebuie, ca să electrizeze sala (Palatului). Îmbrăcată în roba UPB, ea a evidenţiat mândria de a fi absolvent al unei universităţi serioase şi prestigioase, a invitat promoţia să se ridice în cinstea Politehnicii, să-i scandeze numele, apoi, să-şi aplaude părinţii şi profesorii. După care a invitat părinţii şi profesorii să aplaude absolvenţii.

O şcoală care scoate tâmpiţi pregătiţi să ţină măcar pe linia de plutire România distrusă de politicieni veroşi şi hoţi, în timp ce universităţile de genul fabricii de diplome a lui Bondrea scot pe bandă deştepţi învăţaţi că totul se poate obţine prin învârteală, înşelăciune şi parvenire, în detrimentul celor cinstiţi şi care chiar au reuşit la facultăţi consacrate. Să mă scuze excepţiile de genul Oanei Mizil.

Dacă doamna Andronescu pleacă, o face cu cinste. Şi şterge imaginea bramburelilor comise la Educaţie, fie şi din bună intenţie. Bine că rămâne Marean Vanghelie, specialist consacrat în învăţământul universitar, care a anunţat că n-o garantează. Şi bine că PD-L susţine frauda lui Bondrea. Marile spirite se întâlnesc. Şi tâmpiţii suportă consecinţele.

„“MEC nu poate recunoaşte o diplomă care a fost obţinută în urma unui proces ilegal”, a spus ministrul Ecaterina Andronescu. Un profesor universitar a trimis la postarea anterioară, pe aceeaşi temă, un comentariu în care ne aminteşte că doamna Andronescu a mai căzut o dată din funcţie, tot din cauza Universităţii „Spiru Haret”, pe vremea Guvernului Năstase, după ce s-a pronunţat pentru ridicarea acreditării.

Acelaşi domn profesor ne semnalează faptul că două treimi din numărul de studenţi din România sunt de la „Spiru Haret” şi că profitul net al acestei universităţi private pe anul 2008 a fost de 35 de milioane de euro, mai mare decât al Romtelecom sau MacDonald’s. De ce au tăcut ceilalţi miniştri, de la toate partidele? De ce au acceptat mafia? Oare pentru că partidele lor au profitat, financiar, de ea? Pentru că mafia cotizează. Cam peste tot.

Dacă – puţin probabil – va câştiga Ecaterina Andronescu în acest război inegal cu un sistem nu ticăloşit, ci ticălos din start, pentru că perpetuat de pe vremea lui Ceauşescu, avem o rază de speranţă că se poate schimba ceva în ţara asta, ceva în bine şi că PSD are şi OAMENI, nu doar mafioţi transpartinici.

Dacă – probabil – va câştiga, din nou, Bondrea, va câştiga sistemul mafiot moştenit din comunism şi multilateral dezvoltat în capitalism. El reprezintă dovada vie şi până acum nederanjată că stâlpii regimului comunist au devenit mari, tari, prosperi şi chiar respectaţi în regimul “capitalist”, în timp ce majoritatea oamenilor cinstiţi sunt marginalizaţi în continuare, ba chiar denigraţi.

Respectele mele, doamnă Andronescu!

P.S. Sistemul a atins o dublă ţintă: scapă de un ministru curajos şi mută atenţia de la scandalurile de corupţie din PD-L. Au reuşit. Cel puţin o vreme nu se va mai vorbi decât despre cazul Andronescu. Şi mă tem că va fi marginalizat, abordat la categoria scandal politic, nu la categoria grea.

P.S. 2. S-a dus Băsescu la tinerii de la Tuşnad ca să-i provoace să-l huiduie şi să atragă simpatia extremiştilor români. Băsescu, un nenorocit!