CSEKE ŞI DEGRADAREA UDMR. SAU DESPRE LOIALITATE

Foto: realitatea.net

Nu credeam că UDMR poate promova pe scena publică altfel decât personalităţi respectabile. Oameni care să reprezinte la nivel înalt comunitatea maghiară din România.

Ceea ce face, însă, Cseke Attila în funcţia de ministru al Sănătăţii compromite grav UDMR şi trage comunitatea maghiară sub nivelul respectabilităţii.

Ungurii noştri şi-au purtat până la finele anului 2009 consecvent cartea de vizită a omului de onoare. Cel care a condus destinele Uniunii maghiarilor din România vreme de 18 ani, domnul Marko Bela, a invocat loialitatea partenerială în alianţe de guvernare.

Corect! De exemplu, ungurii au fost singurii care nu l-au trădat pe premierul Victor Ciorbea şi au fost parteneri loiali în guvernul Tăriceanu, chiar perioada de prosperitate postdecembristă. Deci, au cu ce se mândri că au participat la acea guvernare.

Foto: realitatea.net

Şi despre asta-i vorba: despre însuşi rostul participării la guvernare. Unul de interes public sau de interes strict egoist (personal sau ţinând de comunitatea etnică).  Loialitate în înţeles superior, ca atitudine de principiu şi ţinând de caracter (şi având caracter de generalitate, ca o lege a propriului caracter) sau loialitate în înţelesul apartenenţei de clan sau de grupare – inclusiv una infracţională? Se ştie că există şi onoare la mafioţi, iar încălcarea ei se pedepseşte cu moartea. Nu cred, însă, că despre astfel de onoare e vorba la UDMR, când invocă rămânerea la guvernare cu PD-L. În sensul că UDMR este partea aflată în poziţia de a condamna la moarte PD-L, dacă pleacă de la guvernare. Ceea ce ar salva de la moarte poporul român.

Numai că e vorba de însuşi cercul vicios pe care-l întreţin vânjos simpaticii lideri ai UDMR.

Foto: Monitorul de Sibiu

Nu uităm că „reforma statului” împotriva poporului, adică regimul Băsescu, nici nu era cu putinţă dacă – evident dintr-o altă loialitate -, după alegerile prezidenţiale, UDMR n-ar fi făcut 180 de grade, de la majoritatea cu PNL, PSD şi minorităţile etnice, la noua majoritate cu PD-L, împotriva căruia era îndreptată – şi mai ales îndreptăţită – vechea majoritate, din care UDMR făcea parte. Dar (am semnalat în alte postări), liderii UDMR au înţeles miza uriaşă a angajării alături de gruparea infracţională patronată de Băsescu: unica şi cel mai probabil irepetabila ocazie de a obţine absolut orice, inclusiv autonomia teritorială, nesperată de ei în mod real(ist) vreodată.

Deci, corect era din partea conducerii UDMR să nu ne jignească inteligenţa, invocând loialitatea ca principiu de rămânere la guvernare.  Sau să nu se preteze la rolul de Tartuffe, ci măcar să precizeze despre ce loialitate e vorba. Şi faţă de cine.

Se poate, oare, vorbi de loialitate faţă de un partener (care se dovedeşte) criminal? Şi încă, în masă. Cu premeditare.

Am înţeles – şi teoretic, am admirat, că n-am cum să-mi refuz plăcerea de a savura arta strategiei – cinismul UDMR, jocul dur la guvernare. Domnii de la UDMR şi-au găsit, în băs-boci, mutanţii pe care îi călăresc până îi storc de tot ce pot obţine din şantajul maximal cu ieşirea de la guvernare: ieşire care pe cei rămaşi în fundul gol i-ar trimite direct la puşcărie. Sau la secţia agitaţi.

Ceea ce însă nu pot admite şi mă dezgustă până la greaţă e faptul că liderii UDMR nu-şi canalizează cinismul asupra partenerilor de guvernare, călărindu-i nonstop, ci se complac în complicitatea la genocid. Dacă tot stau la guvernare pentru scopuri comunitare, măcar puteau să limiteze daunele la adresa populaţiei şi în acelaşi timp să-şi urmărească scopurile până la finalitatea lor ultimă. UDMR i-ar putea cere lui Băsescu orice şi ar obţine: inclusiv să meargă împreună cu Udrea în limbă pe traseul Dunăre-Marea Neagră. Deci dacă UDMR ar fi avut milă creştinească de populaţia ţării (măcar fiindcă e atinsă şi cea cu sânge maghiar, prin toate măsurile detracate), atunci putea impune o veritabilă politică de austeritate, una de stopare imediată a hoţiei guvernamentale. UDMR putea impune orice, fiindcă nu i se poate refuza nimic. În loc de asta, acceptă să facă dintr-un tânăr lider al lor, Cseke, instrumentul cel mai vizibil al genocidului, ca să preia impactul furiei populaţiei, pe post de detergent al imaginii PD-L. Măcar Aro, dacă nu Ariel.

Din această cauză, eu mi-am pierdut respectul faţă de UDMR. Ireversibil. Simpatiile nu mi le reprim, mai ales când sunt justificate şi raţional – de exemplu, domnul Frunda Gyorgy. Cred că e cel mai loial cetăţean român dintre unguri. Dacă nu şi singurul la ora actuală de la vârful UDMR. De altfel, nici nu ştiu dacă mai are vreo funcţie. Nu m-ar mira contrariul.

Sub regimul Băsescu,  populaţia României e desconsiderată până la carne vie, în care se taie. Continuu. Şi se va tăia până la exterminare. Iar ministrul UDMR al Sănătăţii e trimis la înaintare.

Este proba flagrantă că, din păcate, liderii ungurilor români – ca să zic aşa – dovedesc că fac compromisuri faţă de principii, adică şi-au încălcat flagrant propria loialitate în sens de principialitate. Şi o limitează la loialitate de clan. În două accepţii: 1. apartenenţa etnică asumată ca statalitate modificată şi 2. crima organizată care este guvernarea actuală. Loialitatea nu (mai) e de mult faţă de România şi de poporul român.

Foto: Gândul

E bine din partea domnului Kelemen Hunor că nu-şi ascunde poziţia de forţă, deci cinstit ar fi să renunţe la invocarea loialităţii, care a devenit un pretext pentru mascarea unei atitudini – îmi pare sincer rău – oneroase. Liderul UDMR a spus foarte clar că participarea în continuare la guvernare – reglementată printr-un protocol al coaliţiei criminale – este condiţionată de măsuri legislative privind comunitatea maghiară, inclusiv autonomie teritorială. Au spus-o, pe nume. În consens cu Budapesta. E bine că domnul Kelemen recunoaşte deschis că vrea mai mult decât autonomia administrativă şi putem considera recunoaşterea dezideratului ca pe un semn de respect faţă de cunoştinţele privind subsidiaritatea. Care, dat fiind „suplimentul”, s-ar referi la Budapesta. Căci loialitatea e faţă de Ungaria. Domnul Kelemen e liber să fie loial cui vrea, dar nu ca ministru al statului român. Fiindcă una e să fii loial propriului sânge şi alta, unui alt stat decât cel al cărui cetăţean eşti sau mai ales – dacă admitem teoretic că s-a relativizat criteriul cetăţeniei, din moment ce poate fi şi dublă – pe a cărui Constituţie ai jurat ca ministru. În frunte cu Marko Bela, care este viceprim-ministru. Deci principal complice la politica antinaţională a actualei guvernări.

Foto: virtualarad

Şi nici măcar un minim gest de consideraţie faţă de sensibilitatea românească n-au schiţat liderii UDMR. Nu par că i-a deranjat cât ne-a lezat actul dezaxat al lui Csibi Barna, cu spânzurarea simbolică a mitului naţional tragic, Avram Iancu, erou căruia îi e dedicat un întreg folclor şi atâta creaţie cultă. S-au delimitat doar verbal. Dar o delimitare cu valoare reală putea fi doar destituirea din funcţie a lui Csibi Barna, funcţionar care neagă statalitatea României, pe banii statului român. Dar nu, domnul Kelemen îl păstrează pe cel care a dezonorat comunitatea maghiară, iar Blejnăr face din el diversiune vie de la patronajul furăciunilor din vămi, de care nu se mai vorbeşte nimic.

UDMR e părtaş direct la politica de corupţie, crimă de stat şi genocid. Şi-a asumat însăşi Sănătatea, mai precis distrugerea sistemului sanitar şi ieşirea din sistem pe cale naturală a cât mai multor cetăţeni. Cred că oameni integri ca domnul Hajdu Gabor roşesc de ruşine, faţă de asemenea succesiune. Chiar dacă judeţele cu populaţie predominant maghiară sunt exceptate de la desfiinţarea spitalelor. Din loialitate, evident. Una atent recompensată din fondurile de la Dezvoltare. Totuşi, genocidul practicat de regimul Băsescu prin coborârea nivelului de viaţă la nivel de subzistenţă problematică poate depopula şi Ţinutul Secuiesc. Sau poate importantă e doar regiunea cu finalitate statală ca atare.

Mai semnalez un tip de devertebrare a UDMR, una intelectuală, pe lângă cea de ordin moral. Mă refer la sofismul lui Cseke, nedemn pentru orice făptură cu minimă capacitate de judecată, sofism prin care, invocând un caz izolat, a justificat desfiinţarea unui spital. Mai precis, a zis că dacă respectivul spital era inadecvat pentru o pacientă care ar fi necesitat internarea în azil, tot spitalul a trebuit transformat în azil. Logica, duşmanul poporului! Dă-l în mă-sa de gen şi ce diferenţă specifică? Tocmai, că nici o diferenţă între Cseke de la UDMR şi lighioanele portocalii, flaşnete vişene, murgene, turcane sau tălmăcene – acum şi otilocene (de la Attila), care distorsionează orice logică, bunul simţ şi însăşi apartenenţa la specia umană, până la desfigurare. Şi lezez animalele, pentru că ele au logica lor normală. Deci normativă (comporta)mental.

Nu m-aş fi aşteptat ca un ungur român să se coboare atât de tare. Mai jos de-atât nu poate exista degradare (in)umană, în plan moral şi intelectual. Cseke e doar un băs-boc mai înalt ca statură fizică. Dar şi mai jos ca statură morală. Fiindcă e mai inteligent decât preşedintele şi premierul la un loc, dar îşi prostituează atât intelectul, cât şi inima. De fapt, ar avea o circumstanţă, una majoră din punctul lor de vedere, dacă ar recunoaşte-o deschis: inima lui nu bate nici un pic pentru România. Ea aparţine în totalitate unui alt stat. Şi n-aş fi crezut vreodată să ajung să o constat la un demnitar al UDMR. Una e să ai sentimentul inviolabil, absolut legitim, al apartenenţei etnice şi alta e ca din poziţiile unei funcţii în stat, să subminezi acel stat, participând la o guvernare a cărei politică e de exterminare şi de subdezvoltare.

Şi revenim la loialitate în sens strict partenerial, pentru a observa cum devine ea din atribut moral, participiu imoral. Acum, sincer, ce loialitate poate invoca o organizaţie, recte UDMR, care, după ce a participat la guvernarea Tăriceanu, a prosperităţii, participă la guvernarea Băsescu, a pauperităţii, guvernare care dă vina sistematic pe guvernarea la care a participat actualul partener lăudat pentru loialitate?

Foto: sindicatsperanta.ro

E ca şi cum o curvă de lux s-ar angaja ca, pe o perioadă de patru ani, care poate fi prelungită prin contract condiţionat, să nu se culce şi cu altul, dacă e plătită foarte-foarte bine, atât de bine încât după ce expiră contractul să nu mai trebuie să presteze, ci să se mute definitiv în altă ţară, de unde să-şi administreze domeniul primit în dar pseudonupţial.

De-asta scriam în altă postare că liderilor UDMR nu le pasă de participarea la o guvernare viitoare, pentru că joacă totul, total, acum, când pot obţine maximum maximorum, pentru ca după aceea să se autoguverneze teritorial. Repet, admir strategia, deşi nu pot fi de acord cu ea. Dar detest prostituţia la care se pretează, inutil, UDMR. Pentru că, repet şi asta, oricum ar obţine orice de la mutanţii regimului Băsescu, deci puteau manifesta compasiune faţă de populaţie şi un strop de responsabilitate faţă de viitorul statului român, chiar micşorat, cum au şi recunoscut că îl vizează. Sigur, putem obiecta că e absurd să le cerem ungurilor aşa ceva, din moment ce guvernanţii, teoretic, cu sânge românesc, nu au nici un alt interes în afară de propria putere, mărire şi avere. Pentru care calcă pe cadavre şi sunt în stare de trădare de ţară. La cel mai înalt nivel. Coborât la pământ. Pentru că Băsescu face sluj cu capul în nisip în faţa UDMR. Şi a Ungariei lui Orban Viktor.

UDMR, ce degradare stupidă, în condiţiile în care nici măcar un probabil şantaj cu nişte dosare n-ar putea tulbura poziţia de forţă a ungurilor în actuala guvernare! Iar opoziţia doarme pe ea şi nu-i în stare să trateze curva ca pe curvă, fie şi de lux. Kelemen Hunor a spus că dacă se adopta Declaraţia de protest amiabil faţă de ingerinţele Budapestei în treburi ce ţin administrarea (teritorială a) României, UDMR ieşea de la guvernare. A lipsit un vot. Mai precis, l-a inventat Ioan Oltean. Iar opoziţia – loială, nu-i aşa, principiilor democraţiei şi statului de drept, s-a dat bătută. N-a forţat adoptarea. Şi nici nu se bate pentru reluarea procedurii. De fapt, singurul lucru pentru care se bate opoziţia e că se bate singură.

Foto: fotografiirare

P.S. Ce-am fost şi ce-am ajuns ca naţie.

Remember: Ionel Brătianu era primul ministru al României, iar Iuliu Maniu, la comanda regimentelor româneşti, tocmai eliberase Viena de bolşevism. A urmat îmbrăţişarea aşteptată 1000 de ani. Ne-am câştigat-o, nu ne-a dat-o nimeni cadou. Şi ne-am câştigat-o onorabil. Prin luptă neîntreruptă.

Şi o ucronie, care îmi place mie: dacă Regatul României anexa Ungaria în 1919, când Armata Regală Română condusă de Regele Ferdinand – cel LOIAL – a eliberat Budapesta de regimul bolşevic, probabil că al doilea război mondial se juca altfel şi în mod sigur, harta postbelică arăta diferit. Cu toate consecinţele pacifice. Ca să zic aşa.

Dar nici acum nu e târziu pentru dublă: Regatul Româno-Ungar sub sceptrul şi Coroana Majestăţii Sale Regelui Mihai I ne-ar face imbatabili în Europa. Şi o viitoare putere a lumii. Serios. 🙂 Asta a fost pentru zâmbetul domnului Frunda. Şi totuşi, nu-i doar o glumă. Ce ziceţi, o punem? 😀