BUN RĂMAS, CLAUDIU CIORTAN!

Foto: http://www.paginademedia.ro

N-am crezut că va veni ziua în care am să scriu despre CLAUDIU CIORTAN la trecut. Nici acum nu-mi vine să cred. Şi nu, n-am fost la înmormântare, să mă ierte măicuţa lui de 86 de ani rămasă singură! 😥 Pur şi simplu, n-am putut şi îmi pare foarte rău.

Cel mai rău îmi pare că n-am mai apucat să ne vedem, de mai mulţi ani, în goana asta nebună a timpului. Claudiu Ciortan era genul de om despre care nu-ţi poţi închipui că moare. Un om bun, jovial, un uriaş blând. Genul de om despre care e reconfortant să ştii că există. Cu el, moare mult din generaţia mea.

L-am cunoscut în 1990, la manifestaţiile de protest, care aveau loc în lanţ, până să culmineze cu Piaţa Universităţii. Tânăr şi entuziast, dar un entuziasm durabil, unul al pasiunii constitutive. Un bonom prin excelenţă. Un om pe care te puteai baza şi pe care l-aş recomanda ca ilustrare a zicalei româneşti privind omul săritor. În sensul cel mai bun, pur şi generos.

Oameni ca el sunt daruri.

Era fotograf, fotoreporter din vocaţie, evenimentul îl iubea, se lipea de retina obiectivului în aspecte tainice.

Era un luptător, unul constant, care nu se dă bătut şi nici nu se încrâncenează.

Tot nu-mi vine să cred că scriu la trecut.

În mod sigur Claudiu e acum fericit, era prea bun ca să fie altfel.

Şi nu doar faptele lui, ci şi fotografiile, la rândul lor, fapte. Ale luminii, prin intermediul lui.

Foto via http://mariusghilezan.ro/claudiu-ciortan-a-stins-blitz-ul-pentru-totdeauna.html

În anii 90 n-avea nici barbă, nici mustaţă, era un lungan masiv, radiind de jovialitate, cu părul lung, cât să-i fluture la baza gâtului când fugeam, râzând, de forţele de ordine. Şi de prostie. Un adolescent gata să schimbe lumea. Că nu voia nimic altceva decât binele. Protestul a fost pentru el o formă de revendicare a binelui.

De altfel, la el totul era cu plus.

Şi de aici avea să i se şi tragă. De la inima mare. Că să ai inimă atât de mare şi să fii atât de mâncău pe fugă de dragul evenimentului se termină devreme. 😦

Eu cred că el mânca tot din bucurie, era modul lui de a fi. Când a vrut să slăbească grav, i-a stat inima. Definitiv. Povesteşte Marius Ghilezan pe blogu-i.

Şi îmi vin în minte, buluc, ca toate nălucile, acei ani, anii de speranţă neînfrântă, intensă şi ardentă, anii de glorie ai presei române postdecembriste. Singurii. Şi din păcate, poate ultimii.

Vestea neaşteptată mi-a dat-o Romulus Cristea – citiţi asta http://romuluscristea.wordpress.com/2012/11/30/sabotati-ziarul-romania-libera/, evocând o întâmplare din primăvara anului 1990, era înainte de alegerile de la 20 mai. Nişte tâmpiţi se adunaseră la ARLUS (actuala sală ARCUB) să înjure monarhia şi pe Regele Mihai. Erau mândri nevoie mare de prostia lor şi purtători de carnete FSN. Noi eram acolo cu acreditare de jurnalişti, dar evident că am râs tot timpul. Sonor. Cu lacrimi, la propriu, pentru că erau monumentali. Ei s-au enervat, fiindcă nu înţelegeau ce e de râs. După care ne-am enervat noi şi atunci a ieşit cu TRĂIASCĂ REGELE! S-au ridicat ăia să ne fugărească şi noi râdeam, ceea ce-i scotea din minţi suplimentar, unii încercau să-i potolească pe cei gata să ne ia la bătaie, ne făceau morală că ce ziarişti suntem noi, că presa trebuie să fie cuminte şi să relateze imparţial, numai că atunci când au auzit de „România liberă”, au turbat şi nu cred că reuşeam să ies la aer întreagă, dacă nu mă apărau băieţii, Romulus Cristea şi Claudiu Ciortan, căruia i-au smuls aparatul şi i-au scos filmul. Mare păcat, fiindcă s-a pierdut o unică atestare a unui eveniment malign, din seria manifestaţiilor propagandistice marxist-leniniste reziduale. Iar figurile respectivilor puteau figura într-o antologie a prostiei. Care se identifică, în agresivitate, cu ura.

Claudiu Ciortan era la antipodul urii. Am evocat evenimentul pentru că mi-l amintesc râzând. Aşa o să mi-l amintesc. Ceea ce nu înseamnă că nu ştia durerea lumii. Dimpotrivă, era încărcat interior cu ea. Dar râsul e uneori terapeutic, alungă răul din sistem.

Claudiu Ciortan face parte din categoria oamenilor care chiar n-ar merita să moară. Dar e o prostie ce am spus, fiindcă pentru unii, infarctul e o formă de dezmărginire.

Rămas bun, Claudiu! Dumnezeu să te ierte pentru inevitabilele păcate şi să te odihnească în marea splendoare fără sfârşit!

Şi să mă ierţi că n-am scris despre tine atunci când încă mai puteai să citeşti! Cu ochii omeneşti. 😥

Mamei lui Claudiu Ciortan îi urez tărie de la Dumnezeu, până vă reîntâlniţi!

P.S. Claudiu Ciortan avea 46 de ani.