BUNICA MEA, SAVA TITA. MICĂ POVESTE DE FAMILIE

Fotografie de Andrei Antică

Bunica mea m-a învăţat credinţa. Adică totul.

De fapt, nu mi-a impus nimic. Mi-a povestit.

VISUL, CĂDEREA, RUGĂCIUNEA

Un vis. Cerul era de sticlă, priveam amândouă pe fereastră şi eu ziceam: „Nu cred, nu cred!”. Iar cerul s-a spart în două şi mamaia s-a trezit. Mi-a spus visul ăsta atât de simplu şi clar încât l-am trăit. Datorită ei m-am apropiat de Dumnezeu, mai precis, L-am lăsat să se apropie de mine. Nu visul a fost determinant, ci chiar ea, bunica mea. Prima dată am simţit  – total – puterea bunătăţii dumnezeieşti când m-am rugat ca un copil, disperată, total dezarmată, să nu mi-o ia, să o ajute să reziste la operaţie şi să mi-o redea. Căzuse, operaţia era grea, vârsta, deja înaintată. Şi a reuşit. Şi-a revenit. A mers din nou. Mai greu, dar nu conta. Trăia. Avea să mai trăiască 14 ani de atunci, care au fost un mare dar de la Dumnezeu pentru mine.

DESPĂRŢIREA

S-a dus acum patru ani. Cu o mare mirare liniştită pe chip. Dimineaţa. La câteva minute după ce venise părintele şi o împărtăşise. A aşteptat toată noaptea acel moment. Îi mulţumesc cu toată recunoştinţa părintelui Grigore Mazilescu, preot profesor, duhovnicul ei. Am ţinut-o de mână şi i-am cerut iertare pentru tot. Pentru toată ingratitudinea mea, pentru tot ce aş fi putut să-i dau şi nu i-am dat, pentru amânările care nu se pot niciodată recupera. I-am spus că am iubit-o, o iubesc şi o voi iubi mereu. I-am spus că merge la Doamne-Doamne să se întâlnească acolo cu toţi ai noştri plecaţi. O mângâiam pe frunte şi o rugam să ne pună o vorbă bună la Şeful Suprem. S-a dus ca un copil care adoarme.

Şi când motanul meu imperial mi-a murit în braţe, vara asta, am retrăit despărţirea de bunica mea. Aceiaşi ochi mari, miraţi, privindu-mă continuu. Şi ultima suflare care se desprinde spre marea regăsire a vieţii fără de moarte. Atunci, l-am mângâiat pe Gogu meu şi i-am spus că pleacă la mamaia-n braţe. Care l-a crescut de mic. Aşa cum mă crescuse şi pe mine. Numele motanului imperial i l-a dat bunica mea, a fost primul şi singurul pe care l-a acceptat. Spontan. Ea glumea şi el a luat-o în serios. Bunicii trebuie luaţi mereu în serios. De multe ori o facem doar când nu-i mai avem. Şi ne dăm seama ce minune era să existe, să-i avem mereu la îndemână, să fim mereu pentru ei aceiaşi copilaşi iubiţi şi ocrotiţi necondiţionat.

FAMILIA

Bunicul se dusese înainte. N-a apucat să vadă căderea comunismului. Când s-a întors de la Canal şi a venit acasă, bunica mea nu l-a mai cunoscut. Atât de tare îl schimbase chinul închisorii şi al lagărului de exterminare. Din bărbatul falnic se întorsese o umbră. Bunica mea mi-a povestit cum a început să plângă şi prin lumina lacrimii l-a regăsit. Încet-încet şi-a revenit. Pe parcus. La propriu, pe parcurs. Pentru că au plecat de acasă – aşa era ordinul, au plecat fără să ia nimic decât familia. Tot timpul îmi spunea bunicul: „Duduca taichii, nu contează decât viaţa, familia”. Au luat totul de la zero. Au fost ani cumpliţi pentru ai mei. Mi-au povestit târziu, dar suficient de devreme ca să ştiu de unde vin şi încotro trebuie să mă îndrept. În anii de şcoală, păstram o taină: bunicul meu a fost deţinut politic. Cu două războaie mondiale. Şi a trecut Carpaţii. Apoi a trecut peste toate greutăţile, cu o seninătate care mereu m-a minunat.

Bunicii mei n-au avut niciodată pensie. Mama, mătuşile, unchiul meu dispre mamă au îndurat greutăţi inimaginabile. Au suportat persecuţii oribile. S-au bucurat şi de solidaritatea unor spirite înalte, adăpostite, adesea, în inimi de oameni simpli. De exemplu, în peregrinările prin Valea Jiului, când mătuşile mele deopotrivă studiau, mai mult clandestin ca să poată ajunge profesoare şi lucrau ca muncitoare necalificate – pentru ca mama să poată urma medicina (a intrat la al şaptelea filtru şi au admis-o pentru că era mult prea bună ca să mai conteze dosarul de duşman al poporului) şi să-şi întreţină părinţii, erau acolo nişte mineri la Lupeni care le respectau nemărginit. Avem şi acum de la ei o piuliţă de aramă, lucrată în taină şi dăruită în semn de rămas bun şi bună amintire.

SCRISUL CA DATORIE

Copilăria mea a fost o feerie presărată cu povestiri ale suferinţei lor, spuse în aşa fel încât să nu-mi tulbure bucuria vieţii de copil, dar şi ca să ştiu, să ştiu şi să nu uit că am o datorie. Nu pentru că ei mi-ar fi impus vreodată. Ci pentru că eu am simţit mereu asta. Şi când, după decembrie 1989, am scris primul meu articol în „România liberă”, intitulat „Duios, Securitatea trecea” (credeam eu, în naivitatea mea), l-am dedicat întregii suferinţe a familiei mele pe care o voiam răscumpărată prin scrisul meu. Pentru mine, asta a însemnat jurnalistica. Asta înseamnă publicistica. Şi despre asta este scrisul meu. Şi va fi mereu. O mărturie. Un angajament. O profesiune de credinţă. Indiferent câţi şi cât m-ar înjura. Importantă este datoria mea pentru toată suferinţa familiei mele, a poporului meu, a tuturor celor care au suferit sau suferă de pe urma comunismului, oriunde s-ar afla şi îi suportă, încă, parcă la nesfârşit, consecinţele.

Pentru publicişti, scrisul este marele decont la judecata ultimă. Cine scrie n-ar trebui să ignore declaraţia cronicarului: „Eu voi da sama de toate ale mele, câte scriu”. Scrisul ca minciună şi înşelătorie este o trădare la fel de mare ca trădarea de neam şi de ţară. Eu aşa cred. De aceea, am să-mi urmez calea indiferent ce s-ar întâmpla şi indiferent câte tone de mizerii s-ar arunca peste scrisul meu, peste demersurile mele. „Gura lumii numai pământul o astupă”, îmi spunea bunica mea. Una din cele mai mari bucurii au fost pentru mine momentele în care mamaia mă citea. Sau când îi citeam eu. Cât a putut să se deplaseze, a mers la vot. Când nu, i-am trimis urna. Din păcate, nu totdeauna au venit cu ea. Îmi amintesc cum a zis când a votat CDR şi pe Emil Constantinescu: „Votez cheia raiului”. A fost, într-adevăr, atunci, cum zicea Ana Blandiana, un vot aproape religios. Aşteptări enorme, dezamăgiri pe măsură. Dar bunica mea nu abandona speranţa. Cu atât mai puţin credinţa.

A citit foarte mult. Îi plăcea teatrul şi filmul. Şi jocul popular. Şi dansul. Îi părea rău că n-a avut timp să mai danseze. Îmi pare rău că n-am mai dus-o la teatru, atunci când putea. Ea m-a răsfăţat cu toate bunătăţile. Nimeni, niciodată nu poate face cozonac adevărat cum făcea ea. Şi nici mucenici. Când le duceam colegilor la liceu mâncau ca disperaţii, spre amuzamentul meu şi bucuria bunicii. Îmi aduceam acasă cârduri de colegi, inclusiv pe cei de facultate. Am adus colegi şi prieteni şi când eram în presă. Sunt sigură că îşi amintesc de ea. Cu drag.

Îi plăcea fotbalul. Ţinea cu Steaua. Cu ea am văzut finala Cupei Campionilor Europeni, cu ea am plâns de bucurie. Ea mă consola ca nimeni alta când plângeam de tristeţe. Mă iubea la infinit.

Iubea căţeii, pisicile, păsările, florile. Şi tinerii. Râdea uneori de prostiile lor, dar nu i-a privit niciodată cu ostilitate. Dimpotrivă, se apropia de ei. Glumea şi spunea că e vremea tinerilor, pe când pe ei, cei bătrâni, îi aşteaptă „pămânţelul”, ca „să lumineze pământul” în lipsa lor. L-au luminat prin prezenţă. Bunicii mei dragi. Lor şi tuturor din familia mea le datorez totul. Şi ştiu că n-am să le pot întoarce niciodată darurile. Şi datoria.

CUM O NECĂJEAM PE BUNICA MEA

Eram rea şi o necăjeam, uneori. Când veneam de la şcoală, scoteam din sertar câte una din pozele cu Ceauşescu rupte de prin „almanahe” şi de oriunde le găseam – şi le găseam peste tot, aveam o colecţie enormă de fotografii cu Ceaşcă – şi i-o fluturam pe la nas râzând şi ştiind că se va enerva. Şi se enerva. Până când reuşea să îmi smulgă poza şi să o facă bucăţi. Râdeam de mă prăpădeam. După aia, râdea şi ea. Râdeam mult împreună, îi spuneam toate prostiile. După decembrie 1989, acelaşi lucru îl făceam cu poza lui Ion Iliescu. Şi când voiam s-o necăjesc îi spuneam doar atât: Ilici! Iar ea, exasperată, îmi replica: „Mănâncă-l! Să ne scăpăm de el”. O mai necăjeam spunându-i tot felul de ipoteze, dacă ar veni Petre Roman sau Iliescu sau Văcăroiu sau Năstase etc. şi i-ar da o avere, i-ar vota? Ea se enerva şi îmi răspundea că nu i-ar vota pentru toate averile din lume, că doar nu le ia pe lumea-aialaltă.

Era liberală, dar, după ce în 1990 a votat, ca toată familia mea, PNL şi Câmpeanu, a ţinut cu PNŢCD pentru că, zicea ea, acolo e dreptatea. Îl iubea pe Corneliu Coposu. Într-o seară, i l-am adus. A fost minunat, a acceptat invitaţia mea. Şi când l-a văzut bunica – era tocmai după operaţie, când se ridica foarte greu – Seniorul s-a aplecat, ea l-a pupat şi i-a zis, luminată de bucurie: „Aşa de bine îmi pare că vă văd, domnule Coposu, ce bine că aţi venit, sunteţi ca şi fratele meu”. Probabil că a fost una din puţinele bucurii reale pe care am reuşit să i le fac. În rest, ingratitudine, mituită cu prăjituri şi ciocolată. Şi nici măcar pe astea nu i le-am mai putut dărui în ultimul ei an de viaţă, fapt pe care am să mi-l reproşez toată viaţa. Dar alternativa la dificultăţile financiare era compromisul moral şi intelectual sau ceea ce Seniorul numea „tranzacţionarea principiilor”. Thanks, but no thanks! Prefer lipsa.

CONVINGEREA

Singurul lucru pe care l-am putut face pentru ea a fost o micuţă pensie de urmaşă de veteran de război, de la Liga Veteranilor de Război, condusă de domnul Ştefan Cucu. Statul îi dădea un echivalent în banii de azi de 5 lei pe lună. În ultimul an, pensia s-a majorat la 75,000 lei vechi. Pe urmă, ajunsese aproape 10 lei de azi. N-are rost să comparaţi cu veniturile îmbuibaţilor prin hoţie. Tot din rândurile lor suntem, azi, acuzaţi că ne vrem bunurile furate înapoi. Bunica mea n-a mai apucat să-şi vadă casa recuperată. N-a mai ajuns acolo, deja căzuse şi nu se mai putea deplasa. Casele bunicului au fost restituite necondiţionat, caz rar, din respectul localnicilor şi al urmaşilor acestora faţă de el. Le dăruise vagoane de grâu, îi împrumutase cu bani şi le iertase datoriile. În anii când a fost la închisoare şi la Canal, unii au avut curajul nebun să-i ajute familia, cu tot riscul libertăţii şi chiar al vieţii. Era încă demnitate şi solidaritate în România. Pământul bunicului şi intravilanele municipale îi sunt şi azi refuzate mamei, prin diferite tertipuri. Iar pădurea, după ce a fost recuperată, a fost devastată chiar de cei care ar fi trebuit să o păzească. Pentru că sunt hoţi şi pentru ca să se poată spune, cum tună Ilici, că restituţia pădurilor a dus la defrişări care au dus la inundaţii. Nu restituţia, ci hoţia pentru care hoţii dau vina tot pe cei păgubiţi.

Bunica mea mi-a povestit multe şi din păcate eu n-am avut timp sau am tot amânat să o înregistrez. Am doar foarte puţin pe bandă din tot ce povestea. În primul rând, vocea ei. Dar păstrez în memorie ceea ce mi-a spus.  Despre cum mergea ea, când era mititică, la întâlnirile politice la care participa tatăl ei, când veneau Brătienii şi cum a fost ea alintată de Pia Brătianu. Despre primul război mondial când era o prichinduţă şi nemţii îi dădeau bomboane. Despre al doilea război şi cum lumea era de acord cu solicitările lui Maniu şi Brătianu ca Antonescu să oprească războiul la Bug. Despre invazia ruşilor, despre cum s-au ascuns şi ce teroare cumplită era. Despre cum a plâns când a auzit la radio de execuţia lui Antonescu. Despre cum îi aşteptau pe americani. Despre jalea care cuprinsese ţara la exilarea Regelui Mihai, pe care l-a iubit toată viaţa. Şi pe care îşi dorea să apuce să-l vadă înapoi pe tron. Plângea pentru Basarabia şi Bucovina.

Bunica mea era foarte tânără când s-a măritat cu bunicul, care era cu 17 ani mai mare decât ea. Şi când a cerut-o de nevastă, i-a pus o condiţie: să treacă de la ţărănişti, la liberali. Şi bunicul s-a conformat.

INTENŢIONALITATEA

Am vrut să scriu două rânduri despre bunica mea la patru ani de la despărţirea fizică de ea. Şi a ieşit altceva. Despre mine.