BUNICA MEA, SAVA TITA. MICĂ POVESTE DE FAMILIE

Fotografie de Andrei Antică

Bunica mea m-a învăţat credinţa. Adică totul.

De fapt, nu mi-a impus nimic. Mi-a povestit.

VISUL, CĂDEREA, RUGĂCIUNEA

Un vis. Cerul era de sticlă, priveam amândouă pe fereastră şi eu ziceam: „Nu cred, nu cred!”. Iar cerul s-a spart în două şi mamaia s-a trezit. Mi-a spus visul ăsta atât de simplu şi clar încât l-am trăit. Datorită ei m-am apropiat de Dumnezeu, mai precis, L-am lăsat să se apropie de mine. Nu visul a fost determinant, ci chiar ea, bunica mea. Prima dată am simţit  – total – puterea bunătăţii dumnezeieşti când m-am rugat ca un copil, disperată, total dezarmată, să nu mi-o ia, să o ajute să reziste la operaţie şi să mi-o redea. Căzuse, operaţia era grea, vârsta, deja înaintată. Şi a reuşit. Şi-a revenit. A mers din nou. Mai greu, dar nu conta. Trăia. Avea să mai trăiască 14 ani de atunci, care au fost un mare dar de la Dumnezeu pentru mine.

DESPĂRŢIREA

S-a dus acum patru ani. Cu o mare mirare liniştită pe chip. Dimineaţa. La câteva minute după ce venise părintele şi o împărtăşise. A aşteptat toată noaptea acel moment. Îi mulţumesc cu toată recunoştinţa părintelui Grigore Mazilescu, preot profesor, duhovnicul ei. Am ţinut-o de mână şi i-am cerut iertare pentru tot. Pentru toată ingratitudinea mea, pentru tot ce aş fi putut să-i dau şi nu i-am dat, pentru amânările care nu se pot niciodată recupera. I-am spus că am iubit-o, o iubesc şi o voi iubi mereu. I-am spus că merge la Doamne-Doamne să se întâlnească acolo cu toţi ai noştri plecaţi. O mângâiam pe frunte şi o rugam să ne pună o vorbă bună la Şeful Suprem. S-a dus ca un copil care adoarme.

Şi când motanul meu imperial mi-a murit în braţe, vara asta, am retrăit despărţirea de bunica mea. Aceiaşi ochi mari, miraţi, privindu-mă continuu. Şi ultima suflare care se desprinde spre marea regăsire a vieţii fără de moarte. Atunci, l-am mângâiat pe Gogu meu şi i-am spus că pleacă la mamaia-n braţe. Care l-a crescut de mic. Aşa cum mă crescuse şi pe mine. Numele motanului imperial i l-a dat bunica mea, a fost primul şi singurul pe care l-a acceptat. Spontan. Ea glumea şi el a luat-o în serios. Bunicii trebuie luaţi mereu în serios. De multe ori o facem doar când nu-i mai avem. Şi ne dăm seama ce minune era să existe, să-i avem mereu la îndemână, să fim mereu pentru ei aceiaşi copilaşi iubiţi şi ocrotiţi necondiţionat.

FAMILIA

Bunicul se dusese înainte. N-a apucat să vadă căderea comunismului. Când s-a întors de la Canal şi a venit acasă, bunica mea nu l-a mai cunoscut. Atât de tare îl schimbase chinul închisorii şi al lagărului de exterminare. Din bărbatul falnic se întorsese o umbră. Bunica mea mi-a povestit cum a început să plângă şi prin lumina lacrimii l-a regăsit. Încet-încet şi-a revenit. Pe parcus. La propriu, pe parcurs. Pentru că au plecat de acasă – aşa era ordinul, au plecat fără să ia nimic decât familia. Tot timpul îmi spunea bunicul: „Duduca taichii, nu contează decât viaţa, familia”. Au luat totul de la zero. Au fost ani cumpliţi pentru ai mei. Mi-au povestit târziu, dar suficient de devreme ca să ştiu de unde vin şi încotro trebuie să mă îndrept. În anii de şcoală, păstram o taină: bunicul meu a fost deţinut politic. Cu două războaie mondiale. Şi a trecut Carpaţii. Apoi a trecut peste toate greutăţile, cu o seninătate care mereu m-a minunat.

Bunicii mei n-au avut niciodată pensie. Mama, mătuşile, unchiul meu dispre mamă au îndurat greutăţi inimaginabile. Au suportat persecuţii oribile. S-au bucurat şi de solidaritatea unor spirite înalte, adăpostite, adesea, în inimi de oameni simpli. De exemplu, în peregrinările prin Valea Jiului, când mătuşile mele deopotrivă studiau, mai mult clandestin ca să poată ajunge profesoare şi lucrau ca muncitoare necalificate – pentru ca mama să poată urma medicina (a intrat la al şaptelea filtru şi au admis-o pentru că era mult prea bună ca să mai conteze dosarul de duşman al poporului) şi să-şi întreţină părinţii, erau acolo nişte mineri la Lupeni care le respectau nemărginit. Avem şi acum de la ei o piuliţă de aramă, lucrată în taină şi dăruită în semn de rămas bun şi bună amintire.

SCRISUL CA DATORIE

Copilăria mea a fost o feerie presărată cu povestiri ale suferinţei lor, spuse în aşa fel încât să nu-mi tulbure bucuria vieţii de copil, dar şi ca să ştiu, să ştiu şi să nu uit că am o datorie. Nu pentru că ei mi-ar fi impus vreodată. Ci pentru că eu am simţit mereu asta. Şi când, după decembrie 1989, am scris primul meu articol în „România liberă”, intitulat „Duios, Securitatea trecea” (credeam eu, în naivitatea mea), l-am dedicat întregii suferinţe a familiei mele pe care o voiam răscumpărată prin scrisul meu. Pentru mine, asta a însemnat jurnalistica. Asta înseamnă publicistica. Şi despre asta este scrisul meu. Şi va fi mereu. O mărturie. Un angajament. O profesiune de credinţă. Indiferent câţi şi cât m-ar înjura. Importantă este datoria mea pentru toată suferinţa familiei mele, a poporului meu, a tuturor celor care au suferit sau suferă de pe urma comunismului, oriunde s-ar afla şi îi suportă, încă, parcă la nesfârşit, consecinţele.

Pentru publicişti, scrisul este marele decont la judecata ultimă. Cine scrie n-ar trebui să ignore declaraţia cronicarului: „Eu voi da sama de toate ale mele, câte scriu”. Scrisul ca minciună şi înşelătorie este o trădare la fel de mare ca trădarea de neam şi de ţară. Eu aşa cred. De aceea, am să-mi urmez calea indiferent ce s-ar întâmpla şi indiferent câte tone de mizerii s-ar arunca peste scrisul meu, peste demersurile mele. „Gura lumii numai pământul o astupă”, îmi spunea bunica mea. Una din cele mai mari bucurii au fost pentru mine momentele în care mamaia mă citea. Sau când îi citeam eu. Cât a putut să se deplaseze, a mers la vot. Când nu, i-am trimis urna. Din păcate, nu totdeauna au venit cu ea. Îmi amintesc cum a zis când a votat CDR şi pe Emil Constantinescu: „Votez cheia raiului”. A fost, într-adevăr, atunci, cum zicea Ana Blandiana, un vot aproape religios. Aşteptări enorme, dezamăgiri pe măsură. Dar bunica mea nu abandona speranţa. Cu atât mai puţin credinţa.

A citit foarte mult. Îi plăcea teatrul şi filmul. Şi jocul popular. Şi dansul. Îi părea rău că n-a avut timp să mai danseze. Îmi pare rău că n-am mai dus-o la teatru, atunci când putea. Ea m-a răsfăţat cu toate bunătăţile. Nimeni, niciodată nu poate face cozonac adevărat cum făcea ea. Şi nici mucenici. Când le duceam colegilor la liceu mâncau ca disperaţii, spre amuzamentul meu şi bucuria bunicii. Îmi aduceam acasă cârduri de colegi, inclusiv pe cei de facultate. Am adus colegi şi prieteni şi când eram în presă. Sunt sigură că îşi amintesc de ea. Cu drag.

Îi plăcea fotbalul. Ţinea cu Steaua. Cu ea am văzut finala Cupei Campionilor Europeni, cu ea am plâns de bucurie. Ea mă consola ca nimeni alta când plângeam de tristeţe. Mă iubea la infinit.

Iubea căţeii, pisicile, păsările, florile. Şi tinerii. Râdea uneori de prostiile lor, dar nu i-a privit niciodată cu ostilitate. Dimpotrivă, se apropia de ei. Glumea şi spunea că e vremea tinerilor, pe când pe ei, cei bătrâni, îi aşteaptă „pămânţelul”, ca „să lumineze pământul” în lipsa lor. L-au luminat prin prezenţă. Bunicii mei dragi. Lor şi tuturor din familia mea le datorez totul. Şi ştiu că n-am să le pot întoarce niciodată darurile. Şi datoria.

CUM O NECĂJEAM PE BUNICA MEA

Eram rea şi o necăjeam, uneori. Când veneam de la şcoală, scoteam din sertar câte una din pozele cu Ceauşescu rupte de prin „almanahe” şi de oriunde le găseam – şi le găseam peste tot, aveam o colecţie enormă de fotografii cu Ceaşcă – şi i-o fluturam pe la nas râzând şi ştiind că se va enerva. Şi se enerva. Până când reuşea să îmi smulgă poza şi să o facă bucăţi. Râdeam de mă prăpădeam. După aia, râdea şi ea. Râdeam mult împreună, îi spuneam toate prostiile. După decembrie 1989, acelaşi lucru îl făceam cu poza lui Ion Iliescu. Şi când voiam s-o necăjesc îi spuneam doar atât: Ilici! Iar ea, exasperată, îmi replica: „Mănâncă-l! Să ne scăpăm de el”. O mai necăjeam spunându-i tot felul de ipoteze, dacă ar veni Petre Roman sau Iliescu sau Văcăroiu sau Năstase etc. şi i-ar da o avere, i-ar vota? Ea se enerva şi îmi răspundea că nu i-ar vota pentru toate averile din lume, că doar nu le ia pe lumea-aialaltă.

Era liberală, dar, după ce în 1990 a votat, ca toată familia mea, PNL şi Câmpeanu, a ţinut cu PNŢCD pentru că, zicea ea, acolo e dreptatea. Îl iubea pe Corneliu Coposu. Într-o seară, i l-am adus. A fost minunat, a acceptat invitaţia mea. Şi când l-a văzut bunica – era tocmai după operaţie, când se ridica foarte greu – Seniorul s-a aplecat, ea l-a pupat şi i-a zis, luminată de bucurie: „Aşa de bine îmi pare că vă văd, domnule Coposu, ce bine că aţi venit, sunteţi ca şi fratele meu”. Probabil că a fost una din puţinele bucurii reale pe care am reuşit să i le fac. În rest, ingratitudine, mituită cu prăjituri şi ciocolată. Şi nici măcar pe astea nu i le-am mai putut dărui în ultimul ei an de viaţă, fapt pe care am să mi-l reproşez toată viaţa. Dar alternativa la dificultăţile financiare era compromisul moral şi intelectual sau ceea ce Seniorul numea „tranzacţionarea principiilor”. Thanks, but no thanks! Prefer lipsa.

CONVINGEREA

Singurul lucru pe care l-am putut face pentru ea a fost o micuţă pensie de urmaşă de veteran de război, de la Liga Veteranilor de Război, condusă de domnul Ştefan Cucu. Statul îi dădea un echivalent în banii de azi de 5 lei pe lună. În ultimul an, pensia s-a majorat la 75,000 lei vechi. Pe urmă, ajunsese aproape 10 lei de azi. N-are rost să comparaţi cu veniturile îmbuibaţilor prin hoţie. Tot din rândurile lor suntem, azi, acuzaţi că ne vrem bunurile furate înapoi. Bunica mea n-a mai apucat să-şi vadă casa recuperată. N-a mai ajuns acolo, deja căzuse şi nu se mai putea deplasa. Casele bunicului au fost restituite necondiţionat, caz rar, din respectul localnicilor şi al urmaşilor acestora faţă de el. Le dăruise vagoane de grâu, îi împrumutase cu bani şi le iertase datoriile. În anii când a fost la închisoare şi la Canal, unii au avut curajul nebun să-i ajute familia, cu tot riscul libertăţii şi chiar al vieţii. Era încă demnitate şi solidaritate în România. Pământul bunicului şi intravilanele municipale îi sunt şi azi refuzate mamei, prin diferite tertipuri. Iar pădurea, după ce a fost recuperată, a fost devastată chiar de cei care ar fi trebuit să o păzească. Pentru că sunt hoţi şi pentru ca să se poată spune, cum tună Ilici, că restituţia pădurilor a dus la defrişări care au dus la inundaţii. Nu restituţia, ci hoţia pentru care hoţii dau vina tot pe cei păgubiţi.

Bunica mea mi-a povestit multe şi din păcate eu n-am avut timp sau am tot amânat să o înregistrez. Am doar foarte puţin pe bandă din tot ce povestea. În primul rând, vocea ei. Dar păstrez în memorie ceea ce mi-a spus.  Despre cum mergea ea, când era mititică, la întâlnirile politice la care participa tatăl ei, când veneau Brătienii şi cum a fost ea alintată de Pia Brătianu. Despre primul război mondial când era o prichinduţă şi nemţii îi dădeau bomboane. Despre al doilea război şi cum lumea era de acord cu solicitările lui Maniu şi Brătianu ca Antonescu să oprească războiul la Bug. Despre invazia ruşilor, despre cum s-au ascuns şi ce teroare cumplită era. Despre cum a plâns când a auzit la radio de execuţia lui Antonescu. Despre cum îi aşteptau pe americani. Despre jalea care cuprinsese ţara la exilarea Regelui Mihai, pe care l-a iubit toată viaţa. Şi pe care îşi dorea să apuce să-l vadă înapoi pe tron. Plângea pentru Basarabia şi Bucovina.

Bunica mea era foarte tânără când s-a măritat cu bunicul, care era cu 17 ani mai mare decât ea. Şi când a cerut-o de nevastă, i-a pus o condiţie: să treacă de la ţărănişti, la liberali. Şi bunicul s-a conformat.

INTENŢIONALITATEA

Am vrut să scriu două rânduri despre bunica mea la patru ani de la despărţirea fizică de ea. Şi a ieşit altceva. Despre mine.

47 răspunsuri to “BUNICA MEA, SAVA TITA. MICĂ POVESTE DE FAMILIE”

  1. Plano Says:

    Frumos! Asemenea ganduri scrise despre cei dragi sunt ca o ruga inaltata spre nemurirea lor. Doar atat mai putem face ca uitarea sa nu se astearna peste cei care au fost. Fericiti fi-vor cei care au urmasi cu darul naratiunii. Materiale asemanatoare am mai citit pe Intersectii.com/. Scriu doua doamne acolo…dumnezeieste!

  2. Filip G Says:

    Roxana esti bine?Nostalgiile celor dragi plecati apar in momente de cumpana.Ai destui prieteni si apropiati care te sustin.Viata are suisuri si coborasuri,trebuie sa fii peste obstacole tot timpul.Multa bafta!

  3. Roxana Iordache Says:

    @Plano. Mulţumesc. Ai spus frumos. Am să merg şi pe „Intersecţii” să citesc. Din păcate, nu am ocazia să vizitez toate blogurile din blogroll în fiecare zi. Iar portalul respectiv e deosebit.

    @Filip G. Păi am precizat că azi se împlinesc 4 ani de când s-a dus bunica mea. Şi măcar atât am putut face şi eu, o evocare. Nu-i vorba de nici o nostalgie, pentru că pe cei duşi dintre ai mei îi port mereu în inimă şi nu-i uit niciodată. Mulţumesc pentru preocupare.

  4. J o h n s o n Says:

    Fericiti cei ce si-au cunoscut bunicii,mai ales pe cei ca bunica ta.Eu nu am avut acest privilegiu dar am avut sansa sa fiu crescut de o doamna in varsta simpla,credincioasa si cu acel mult bun simt ardelenesc.Si rabdare caci am fost uneori un copil dificil.M-a impresionat povestea bunicii tale.Foarte frumos ca i-ai dedicat acest post. 😦 😐

  5. cogito ergo sum Says:

    Vedeti ca pe Intersectii isi mai posesteste copilaria si tineretea cu foarte mult talent, poate nu chiar cat al dumneavoastra, inca un taliban. Diferenta este ca el are peste 70 de ani.

  6. Radu Humor Says:

    Roxana,iti multumesc pentru sufletul de copil ce s-a incapatinat sa nu te paraseasca nici acum cind esti fara indoiala un spirit ce stapineste imperial(e complimentul pe care ti-l fac,fara teama de a gresi)realitatea atit de inselatoare,ce se dovedeste ca pe tine nu te poate insela sau cumpara. Ferice de tine ,de cei care ti-au vegheat atit de frumos aceasta viata si ferice de noi ca multumita tie putem la rindul nostru trai asemenea momente inaltatoare si pline de har .Parafrazind ,iti multumesc din tot sufletul tie ca existi,si ma rog pentru odihna binemeritata a celei pe care atit de emotionant ai evocat-o.Sava Tita, din fericire ,neuitata ta bunica…Acum numai cine nu vrea nu te poate intelege si aprecia(prea te-ai deconspirat ,lasindu-ti sufletul sa alerge in voie pe pajistile unei vieti atit de pline de mari necazuri si mici bucurii) Inchei ,ca altfel patesc ca tine……

  7. cogito ergo sum Says:

    Si tot acolo pe Intersectii un tip a postat urmatorul text despre care el afirma ca reda fapte reale.
    „Dizidentul
    Tatal sau, Nelu, era dintr-un sat de munte, inalt ca bradul, bine legat, blond, cu ochii albastri ca cerul de vara. In sat, asa s-a nimerit, era o organizatie legionara, un cuib. Seful de cuib, un vecin, l-a atras in legiune ca ajutor al sau, cu tineretul. Camasi verzi, centuri cu diagonale, adunari in biserica satulul, planuri. Si cam atata. Satul era relativ rupt de lume si de marile actiuni. Doar seful mai mergea uneori pe la cei de la judet.
    In tara s-au petrecut rebeliunea legionara si interventia armatei impotriva legiunii. In sat s-a aflat abia peste vreo trei saptamani.
    Rusii au inaintat spre granite, s-au intors armele, nemtii au fost alungati. S-au schimbat guverne. Au ajuns la putere comunistii. In sat nu prea se stia cine sunt aia.
    Prin toamna lui ’45 au aparut niste militari, au adunat toti barbatii si, pe cei care se jucasera de-a legionarii, i-au luat cu ei.
    Nelu a fost anchetat, batut, un ochi i-a fost vatamat pe viata. Dupa un an, a fost eliberat din lipsa de probe concludente si varsta frageda pe timpul nebuniei. Totusi primeste interdictia de a se intoarce in sat si i se stabileste domiciliul fortat in orasul resedinta de raion. Acolo gaseste un om bun care il angajaza paznic si om bun la toate (un fel de administrator general) la terenul si baza de cantonament ale echipei de fotbal ale unei fabricii de prelucrare a lemnului. Deci, avea salariu si casa in spatiul de cantonament si cel mai adesea mancare buna si pe saturate (fotbalistii erau bine hraniti). Se insoara si degraba asterne trei copii, unul dupa altul in doar patru ani. Doi baieti si o fata. Nu erau probleme cu locuitul, caci fabrica construise intre timp pentru echipa de fotbal un minihotel modern si fostele spatii i-au ramas in folosinta totala si exclusiva. Putea avea si 10 copii. Sotia ii este angajata ca bucatareasa, lenjereasa si, ma rog, ce mai era nevoie pentru intretinerea echipei in cantonamente.
    Singurul neajuns era accesul spre oras, ce se facea pe un drum pietruit, situat de-a lungul gardului fabricii pe lungime de aproape jumatate de kilometru. Acesta a devenit impediment abia dupa ce copiii au trecut de varsta gradinitei, la care aveau acces direct din curtea casei, cand au trebuit sa mearga la scoala si apoi la liceu. Copiii, cuminti si silitori, au terminat toti trei liceul si au mers la facultate. Cel mare a urmat o facultate in domeniul industriei usoare si rapid, dupa stagiatura si alte functii de conducere, a ajuns inginer-sef in una din fabricile romanesti de profil, care producea aproape exclusiv pentru export. Fata, mezina, cu aptitudini sportive, confirmate in echipa de handbal a liceului, a asolvit IEFS-ul si s-a intors ca profesoara de educatie fizica la una din scolile de prestigiu din oras. Mijlociul, Dudu, caci despre el este vorba, a intrat la o facultate din Brasov, de prelucrarea lemnului. Pe timpul studentiei a cunoscut-o pe Maria, si ea studenta, s-au placut si s-au casatorit. Dupa absolvirea facultatii, cum era si firesc, a venit sa lucreze in fabrica in care crescuse si care, intr-un fel, chiar il crescuse. In fabrica, la fel ca si pe Nelu, il cunosteau toti, de la portari si muncitori, pana la inginerul-sef si directori (intre timp fabrica ajunsese un ditamai Combinatul). Chiar si, dar mai ales presedintele sindicatului (care se ocupa de miscarea sportiva) si secretarul comitetului de partid il cunosteau. Casatorit fiind si inginer primeste, in regim de urgenta, apartament. E drept ca era la parter si avea numai doua camere, dar era confort unu, decomandat si cu hol si bucatarie mari. Dupa o scurta si plina de succese stagiatura, in timpul careia este primit in partid, este promovat sef al celei mai importante sectii a Combinatului, fara de care nu s-ar fi putut face mobila de lux.
    Orasul creste, se dezvolta vazand cu ochii, apar cartiere rezidentiale de blocuri, cu arhitectura si apartamente simtitor imbunatatite.
    Dudu, are acum doi copii, o fata si un baiat. Este nevoie de o schimbare locativa potrivita cu numarul membrilor de familie si, de ce nu, si cu pozitia sociala ocupata.
    Si schimbarea se face. Apartament cu trei camere, bucatarie cat un dormitor, doua bai, doua balcoane lungi si late, hol mare. Ce mai, tocmai ce-si dorise. Si pozitia…, ultracentral, langa principalul parc al orasului, pe faleza raului cu ape cristaline si maluri indiguite ornamental. De vis, nu alta! Dar…
    Trebuia sa fie si un dar. Nu putea sa fie chiar totul perfect. Vecinul, a carui sotie, era colega de serviciu cu Maria, era inginer-sef la o intreprindere care avea sediul in oras si punctele de lucru raspandite prin mai multe judete, iar el, Dudu era numai sef de sectie. Ce conta ca era cea mai importanta sectie din Combinat? Nu suna la fel. Chestie de prestigiu. Cum sa se simta sotia lui mai prejos. Cand nu erau vecini, nu era la fel, nu conta. Dar acum.
    Sondeaza urgent terenul in Combinat si cu tristete constata ca nu-i rost de promovare. Intinde antenele prin oras si, cu bucurie afla ca, la o intreprindere de interes local respectiva functie se elibereaza prin pensionare. Actioneaza si, in mai putin de un an, gata, e inginer-sef.
    Ei, alta viata! Acum prietenia cu vecinul poate sa evolueze nestanjenita de diferentele de titulatura. Sotiile colege de serviciu, ei doi ingineri-sef. Doi copii Dudu, doi copii vecinul.
    Weekenduri in comun, cand la unul cand la celalalt. Aniversari, zile onomastice, revelioane, alte sarbatori mai importante sau mai putin importante. Ce mai, prietenie la catarama. Doar deplasarile, prea dese ale vecinului la punctele de lucru mai incurcau treburile. Ba chiar le incurcau bine, caci acesta se deplasa cu un autoturism al intreprinderii, si, cum pleca des, mai tot timpul era in masina dus de sofer. Masina,… sofer,… la disozitia lui. Parca nu este tocmai drept. De ce vecinul da, si Dudu nu? La ei doar directorul avea masina. Poate ar fi bine sa fie director. Ar castiga mai mult, si masina, si sofer… Directorul lui foloseste masina si pentru a-si duce sotia la serviciu, si cand iesea la iarba verde, si cand mergea la filarmonica. Da. Si primeste si invitatii gratuite la filarmonica, si la teatru. Ar fi o treaba. Si vecinul n-ar mai fi cu nimic mai sus. Ba chiar invers.
    Si incepe Dudu cercetarile, investigatiile si sapaturile adanci. Caci, slava Domnului, avea ce sapa. Directorul cu pricina sarea calul in toate directiile si o groapa bine sapata avea suficiente sanse sa-l cuprinda in ea. Si l-a cuprins. Si Dudu este uns director. Ei, ce mai viata! Petrecerile cu vecinul se mai raresc, caci de acuma sunt si alte obligatii. Alta lume se perinda prin casa directorului si el este, nu-i asa, obigat sa intoarca vizitele. Se modifica si pretentiile locative, si, impreuna cu alti directori, incep sa construiasca de un fel de blocuri de serviciu, cu apartamente de lux, pe doua nivele, construite din banii institutiilor conduse.
    Dudu, pentru ca-i lipsea din CV, o pune si de-o scoala de partid pentru cadrele de conducere. Cursurile se desfasura pe plan local, cu lectori de la centru, din CC, si se incheie cu o lucrare de diploma. Pleaca intre timp si prin Austria vreo doua saptamani pentru niste negocieri. Masina firmei il duce pe el la serviciu, dar si sotia si copiii beneficieaza din plin de ea.
    Si ajungem in toamna lui ’89.
    Noua locuinta “de serviciu” a lui Dudu creste vazand cu ochii. Cursurile de partid se termina. Dudu obtine la lucrare nota zece. Cum ajunge cu diploma acasa, mare chef pentru sarbatorire. Este invitat vecinul si, de cum intra pe usa, i se vara sub ochi diploma, si se insista cu obstinatie pe zecele obtinut, pe importanta deosebita a cursului si pe valoarea cursantului.
    In noiembrie, primul-secretar al judetului, care aprobase chestia cu casele de serviciu, tocmai pentru ca el insusi isi ridicase un bloc exclusivist, cere directorilor cu posibilitati in domeniu, sa concure la executarea unor finisaje interioare de exceptie in apartamentul lui.
    Dudu sare si isi depaseste chiar posibilitatile, folosind in exces oameni si materiale pe cheltuiala firmei.
    Vine decembrie, Revolutia, si Dudu, care ii nemultumise pe angajati cu munca suplimentara neplatita, la casa primului-secretar, este luat la bani marunti. Se scot la ivela si niste ilegalitati comise in Austria prin folosirea unor sume insemnate de valuta in inters propriu. I se da de ales: demisie sau dosar penal. Alege sa plece.
    Apar partidele politice. Printre primii inscrisi in PNT-cd este Dudu, care bate cu insistenta si la portile organizatiei fostilor detinuti politici, argumentand ca tatal sau a fost inchis si intreaga familie a fost deportata din satul natal si obligata sa traiasca in orasul centru de raion si apoi de judet. Obtine si drepturi: pensie suplimentara pentru Nelu, asistenta si tratament gratuit pentru intreaga familie.
    La serviciu, sotia sa, Maria, incepe sa ridice capul, sa se dea la director, nemultumita ca este tratata ca toti ceilalti, ea, sotie de oprimat politic si dizident, ea, care nu a fost membra PCR.
    Dudu dizidentul, taranist infocat pina in 2000, este astazi un important liberal si om de afaceri comerciale. La inceput, comisionar al marfurilor produse pentru export de fabrica unde fratele sau mai era inginer-sef, apoi chirias intr-un spatiu comercial, vanzand aceleasi marfuri, acum este proprietar a doua spatii comerciale in vaduri bune, vanzand, alaturi de produsele romanesti, si multe sortimente asemanatoare, produse peste hotare.
    Si, lucru foarte important, nu mai locuieste la bloc. Si-a construit o vila, pe o strada linistita din oras.
    Cine sta de vorba cu tatal sau, Nelu, de mult pensionar si mutat la bloc in oras, ramas insa acelasi om viguros si drept ca bradul, il aude spunand ca regreta comunismul, caci, fara acea societate hulita de toti, chiar si de fiii si nepotii sai, el ar fi ramas cioban sarac, in satul de munte, iar copiii sai n-ar fi ajuns “oameni”
    Nu oameni, nea Nelule! DIZIDENTI.”

    Cine stie, poate te regasesti in Dudu. Macar o picatura.

  8. octavpelin Says:

    Roxana,iti multumesc pentru aceasta postare,imidau seama cat de mult ai iubit-o pe bunica ta,care ti-a fost model in viata,te-a invatat multe,nu ti-a impus nimic,ai ochii ei ,sensibilitatea,darzenia,iubirea fata de familie,pe care le-ai mostenit de la bunicii tai si parintii tai,suferintele suferite de familia ta pe timpul regimului comunist ,cand cei care aveau o alta opinie,fiind liberali,taranisti,numiti dusmani ai poporului,te-au facut ca sa fii acea fetita sensibila,care se regaseste in tine,care a trecut si va trece peste momentele de cumpana,nu uita ca ai multi prieteni,Rox,suntem caliti,deoarece am trecut impreuna cu bunicii si parintii si rudele noastre,prin gulagul comunist,bunica mea a murit si ea in zori ,in somn,iar pe tatal meu l-am pierdut cand eram la examen,am pierdut examenul ,dar intrebarea lui a fost,a luat Tavi examenul?.,iar cei din jur au zis ca da,ascundeam ca si tine,ca asa mi s-a spus ca tatal meu a fost detinut politic si dusman al poporului,mama mea a murit acum 4 ani.Nici unul din parintii mei si bunica mea nu a mai revazut Cernautiul,casa,proprietatea,toate s-au dus.Dar Roxana,tu,eu si multi altii care au patimit traim,cu speranta ca visul inaintasilor nostri se va implini.Roxana,gandeste-te ca parintii si bunicii nostrii traiesc prin noi.Si mie imi este dor de ei. Roxana, Dumnezeu sa-i odihneasca pe cei dragi tie,Duduca taichii,God bless you and all your family.

  9. alex.dumitrascu Says:

    Bunica ta seamana uluitor cu bunica mea. Fizic. Daca postez o fotografie te sperii.

  10. Karina Says:

    „Dar bunica mea nu abandona speranţa. Cu atât mai puţin credinţa.”
    In memoria bunicii tale, si, cu ajutorul tau care ai scris un text care m-a emotionat enorm, sa nu abandonam nici noi speranta si credinta. E greu, dar cat mai exista astfel de texte scrise cu penita sufletului, nu si imposibil.
    Multumim Duduca Roxana!

  11. Marius Mina Says:

    @Roxana -Bine spui :”De multe ori o facem doar când nu-i mai avem. Şi ne dăm seama ce minune era să existe, să-i avem mereu la îndemână”
    E tarziu si in afara de aduceri aminte numai putem face nimic.Trist si adevarat !

  12. Radu Humor Says:

    cogito ergo sum spune:
    sâmbătă 4 octombrie 2008 la 6:16:48 pm

    Mi se pare cel putin o impolitete din partea ta sa postezi pe blogul Roxanei o compunere atit de fara de sfirsit,chiar daca subiectul e oarecum interesant(ca orice poveste de viata). Daca ai vrut sa scoti in evidenta diferenta de valoare nu numai literara, a celor doua texte,poti sa te feliciti :ai reusit !(si sa enervezi!)

  13. cogito ergo sum Says:

    @Radu Humor
    Omule, textul nu-mi apartine. Roxana a declarat ca nu are timp sa viziteze Intersectiile si i-am adus pe blog un text in care evolueaza un personaj care care are multe in comun cu dumneaei. Adica, inaintasi care au suferit pe vremea comunismului dejist, dar care s-au infruptat din plin din privilegiile celui ceausist. Mama Roxanei a ajuns medic, iar surorile mamei profesoare, Roxana insasi terminand o facultate si ajungand ziarista. Asemenea personajul principal din text si fratii lui au ajuns oameni importanti in comunism, iar fiul lui absolvent de filologie, ziarist in NY, USA.
    Si cazutul pe spate in fata unui taliban precum gazda, nu-mi sta in fire ca dumneavoastra si altor confrati din fauna acestui blog.
    Cat priveste enervarea de care vorbiti ea este caracteristica talibanilor care n-au tangente cu democratia.
    Daca l-ati fi respectat pe D-l Ion Ratiu cat de cat, macar aplecarea spre ascultarea tuturor parerilor ati fi invatat-o.

  14. simona ionescu Says:

    Uluitor, Roxana, cat de mult seamana povestea bunicii tale cu cea a bunicii mele! Putine deosebiri. A mea a fost invatatoare si s-a maritat cu bunicul, ofiter de cavalerie, cu 20 de ani mai mare. Doamne, cat de multe lucruri m- invatat! Ca si pe tine, bunica ta. Am avut noroc. Textul tau mi-a rascolit atat de multe amintiri despre „mamaia” mea…

  15. Radu Humor Says:

    @cogito ergo sum ,alde tine mai exista pentru ca incredibil,mai puteti inca avea nesimtirea aceea specifica de a macula totul in jur cu un tupeu greu de banuit la niste bipezi cit de cit rationali. Nu incerca sa demonstrezi ca toti suntem la fel,insinuind perfid acest lucru(acum sunt sigur ca nu esti strain de text)si incercind sa scoti in evidenta clementa unui regim criminal fata de „progeniturile unor dusmani ai poporului”(sper ca-ti este cunoscuta expresia). Oricit s-au straduit,pina si comunistii au fost neputinciosi in a nega la nesfirsit valoarea. Nu puteau sa-si tapeteze regimul numai cu cei cu origine sanatoasa si mai ales in aceste profesii nobile(medici,profesori,inginieri,s.a.)au fost nevoiti sa admita si „odrasle” de legionari,regalisti,cuzisti,liberali si taranisti,dusmani ai poporului,ca altfel cu „materia prima” oferita de clasa conducatoare ,se condamnau chiar ei la imbolnaviri si intirzieri intelectuale (de care,iata(te) se pare ca n-au reusit sa scape ). Mizerabil si impertinent efortul tau de a te prevala de dreptul la opinie( cei ce te cunoastem de pe alte bloguri,stim cit de putin il pretuiesti )pe care ti-l da argumentatia mesajului si nu badarania celui ce-ti intra-n casa nespalat pe picioare, cu scuza ca-i spalat la creier…..

  16. Bleen Says:

    Scuze ptr off topic

    Doua link-uri:

    http://www.youtube.com/user/TheMouthPeace
    http://midpointpolitics.blogspot.com/

  17. Plano Says:

    Baietasi, nu gaseati si voi alt topic, nu aici, sa vorbiti despre legionari, bipezi cat de cat rationali, cariere comuniste, dusmani ai poporului, picioare nespalate care plimba creiere spalate? Mai trebuie sa intre tanty Mandea sa deconspire dosarele celor care taie padurea cu securea si tacamul este complet.

  18. Roxana Iordache Says:

    @Toţi. Vă mulţumesc mult. Mă impresionează în mod deosebit mesajele voastre.

    @Johnson. Îmi pare tare rău că nu ţi-ai cunoscut bunicii. Mulţumesc.

    @Radu Humor. Îţi mulţumesc mult. De fapt, nici n-aş şti cum să-ţi mulţumesc. Şi totuşi, bucuriile sunt mereu mai mari decât necazurile.

    @octavpelin. Ce-am putut eu să spun din ceea ce tu nu ştiai? Mulţumesc mult.

    @alex.dumitrascu. Posteaz-o sau trimite-mi-o pe mail.

    @Karina. Atâta vreme cât există oameni ca tine şi cei care m-au înţeles aici!

    @simona ionescu. Poate şi bunicile sunt de vină pentru „chimia” noastră.

    @Marius Mina. De-aia trebuie să nu ratăm momentele în care putem să le dăm totul celor dragi.

    @Bleen. Thanks a lot! Tocmai pregătesc ceva cu privire la mentorii, sponsorii şi amicii lui Obama.

    @cogito ergo sum. Cred că eşti foarte mândru de cât poţi fi de nesimţit(ă). Fii liniştit(ă), mă rog anticipat să te ierte Dumnezeu.

  19. Marius Mina Says:

    @Roxana, imi pare rau ca n-am stiut cum si cat sa le dau cand erau, acum doar regretele si amaraciunea ca n-am facut mai mult pentru ei ma mai chinuie….

    http://www.trilulilu.ro/maroelva/db0190db19071b

  20. Marius Mina Says:

    Si o tema de actualitate in memoria celor care au sperat …degeaba

    http://www.trilulilu.ro/Idameliana/eeead593475951

  21. Ionut Margin Says:

    Bunica vine de la bun. Bun este Dumnezeu! De aceea minunata ta bunica s-a dus asa frumos la Dumnezeu, acolo ii este locul! Am ramas impresionat! Am remarcat un aspect, mostenirea pe care ti-a lasat-o: „Bunica mea m-a învăţat credinţa. Adică totul.” Nu te putea darui mai mult decat a facut-o!

  22. neveu Says:

    @ R
    Te invidiez pentru fericirea de a fi fost mangaiata de bunci.
    Ai mei din partea tatalui au fost prea departe sa sa pot creste cu ei iar cei din partea mamei s-au stins cand mama era o copila.

    Dumnezeu s-o aiba in grija pe Buna ta.

  23. din Chicago Says:

    Aceasta postare imi arata de ce citesc zilnic ceea ce scri, chiar si atunci cind nu impartim aceleasi idei. Felicitari!
    Si inca o data cit de adevarat: „cine nu are un batrin, sa si-l cumpere…”
    Poate daca o sa am suficient timp am sa-ti impartasesc si eu povestea bunicului meu. Poate impartasind asemenea momente (mult deasupra politicii sau credintelor) ne vor imbogatii

  24. cogito ergo sum Says:

    @Roxana Iordache
    Nici macar o secunda nu mi s-a parut ca v-as intrece. Dimpotriva.
    Sindromul cetei de idolatrii aplaudaci care roiesc precum fluturii de noapte in jurul felinarului rosu al blogului acesta, este destul de comun acestui „timp ale hienelor” si are un mume consacrat din domeniul psihiatriei.
    Eseul dumneavoastra, desi scris cu deosebit talent, caci slava domnului aveti cu carul si datorita lui va citesc materialele, nu este nici pe departe un cald gest de comemorare, laudabil daca ar fi asa, ci o subtila platorma personala, construita pentru a va justifca atitudinile cel mai adesea talibane si irationale.
    Indiferent de numarul alpaudacilor care ma vor dezavua cu vorbe din limbajul anilor 50 si de replica dura prin care veti dorii sa ma desfiintati, sa stiti ca daca v-ati privi intr-o oglinda adevarata cateva minute, poate ati cadea pe ganduri.
    Oricum va fi, va doresc „succesuri”!

  25. cogito ergo sum Says:

    @Radu Humor
    „Nu incerca sa demonstrezi ca toti suntem la fel” Nu, nu incerc si ma bucur ca nu sunt ca tine. Dac-ar fi sa fiu, m-as sinucide.
    „cei ce te cunoastem de pe alte bloguri” Probabil pluralul iti vine de la descendenta ta regala, da? Tu nu cunosi nici drumul dintre al dilea si al treilea sistem de semnalizare (comunicare), daramite pe mine de pe alte bloguri. Tu chiar crezi ca toti cei care tipa si vorbesc cu inteles?
    „se condamnau chiar ei la imbolnaviri si intirzieri intelectuale” Citindu-te imi dau seama ca de ce s-au temut n-au scapat.
    Ce-i totusi foarte nostim la tine, este ca ai un nume predestinat. Esti plin de humor. Negru, amar, dar humor.

  26. alex.dumitrascu Says:

    Murim singuri. Ramane de vazut daca disparitia „cugetarii” implica si incetarea existentei. In cazuri de alienare totala se pare ca da. Asta e de fapt intelesul infernului, instrainarea totala, incetarea existentei , dar persistenta constiintei de sine.
    Nefericit „sine”. Pedeapsa suprema.

  27. blogideologic Says:

    „Bunica mea m-a învăţat credinţa. Adică totul.”
    Roxana Iordache

    Este un aforism ce aparţine deja culturii române. Îl voi semnala imediat şi la mine, într-o postare pe blogideologic. Pentru că acest aforism este, incontestabil, parte din ideologia românescă autentică.

  28. Ged Says:

    @alex.dumitrascu
    Alex, baiatule, citeste-ti si reciteste-ti expozeul pana cu adevarat vei intelege ce ai scris, fata de ceea ce ai vrut sa scrii.
    Sper ca tu sa nu faci parte din acea larga categorie de tineri, relevata de ultimul bacalaureat, care nu reusesc sa inteleaga un text citit

  29. Ged Says:

    @Roxana Iordache
    Doamna, regret postarea textului meu pe blogul dumneavoastra fara aprobarea mea si voi avea o discutie potrivita gestului comis cu cel care si-a permis s-o faca. Nu va pot promite ca el nu va mai intra pe blogul dumneavoastra, caci nu mi-ar fi posibil, dar sper sa nu mai aduca alta data vorbele mele in spatiul dumneavoastra. Eu am promis cu ceva timp in urma ca nu va mai deranjez si m-am tinut de cuvant si daca nu aparea regretabilul incident nu-mi mai faceam simtita prezenta.
    Multi copii au avut fericirea sa beneficieze in viata lor de binefacatorul efect al prezentei bunicillor in modelarea vietii lor, printre care si eu, si socotesc total nepotrivit gestul folosirii textului meu fara nicio legatura cu postarea dumneavoastra.
    Chiar daca avem opinii diferite va respect si uneori va dau ca exemplu de consecventa si reactie.
    Ramaneti cu bine!

  30. Maria Barbu Says:

    ‘Roxana draga, am vrut de ieri sa comentez ceva, dar mi s-au umplut ochii de lacrimi, pentru ca in poza asta bunica ta seamana cu bunica mea, cea care m-a crescut pana pe la vreo trei ani, oferindu-mi primele si cele mai dulci amintiri ale vietii mele! Ai scris atat de frumos si de sensibil, atat de dureros si de plin de adevar, asa cum de putine ori am citit la cineva!

  31. Gheorghe Says:

    Frumoasa prezentarea a relatiei bunica-nepoata. Nu aveai cum sa-ti descri bunica fara sa prezinti influenta educatiei ei asupra ta.

    Bunicii nostri au jucat un rol major in educatia noastra, dar se pare ca nu acelasi rol o sa-l jucam noi pentru generatia care vine, asta pentru ca in trecut majoritatea educatieie sa facea de familie, pe cand acum mass-media are un impact foarte mare, si din pacate nu prea pozitiv.

    Poate gasesti timp sa analizezi cum oameni simplii au putut sa faca o educatie de aur, o educatie in care principile erau mai presus decat interesele, si astazi oameni cu pretentii nu reusesc sa transmita copiilor valori autentice.

    Inca o data felicitari pentru ca ai avut parte de o asemenea bunica, si ea de oa asemena nepoata.

  32. alex.dumitrascu Says:

    Ged
    „@alex.dumitrascu
    Alex, baiatule, citeste-ti si reciteste-ti expozeul pana cu adevarat vei intelege ce ai scris, fata de ceea ce ai vrut sa scrii.
    Sper ca tu sa nu faci parte din acea larga categorie de tineri, relevata de ultimul bacalaureat, care nu reusesc sa inteleaga un text citit”

    Nu sunt „baiatule” cu tine.
    Degeaba recitesc eu ce-am scris, ca tu tot alaturi ai sa te afli.
    Nu e vorba de bacalaureat, si mesajul nu ti se adreseaza, incearca sa te impaci cu ideea ca n-ai sa la pricepi pe toate..
    Pentru cei interesati de adancirea subiectului recomand totusi lectura operelor mai insemnate ale lui Urs von Balthasar.
    Desigur, ca pentru a le patrunde pe deplin intelesul este nevoiede studii teologice sistematice, dar o lectura facuta de un om cu studii filosofice poate sa fie si ea de folos.
    Regret faptul ca am postat textul acesta aici. Am fot manat de reflectia asupra pedepsei rautatii gratuite, iadul.
    Reflectez intotdeauna la situatia despartirii definitive de Dumnezeu , si o inteleg ca pe o iesire din ordinea existentei, a creatiei, care este continua. E insa evident ca fara pesistenta constiintei de sine, pedeapsa nu ar mai fi personala si eficieenta, asa ca trebuie sa-mi imaginez o incetare a existentei, o nonexistenta insotita de o constiinta a sinelui.
    Filosofic nu ma impiedica nimic, dar efortul de imaginatie e mare.
    Si pana la urma e un demers pe plan spiritual , pe care n-ar trebui sa-l fac public.
    Conform Mt 15.16 ma voi feri pe viitor de asemenea situatii.
    Si cel mai bine ar fi sa-mi vad de ale mele si sa nu ma mai expun injuriilor tuturor obraznicilor.
    Oracolul de la Gagesti ar mai lipsi de pe blogul asta. Ala care se tot lauda ca a facut filosofia „la civil”.
    Ei isi inchipuie ca ceea ce au facut ei acolo este Filosofia cu majuscula.

  33. toader Says:

    sunteti o norocoasa daca toate rudele dumneavoastra au rezistat spalarii.

    eu am frati ai bunicului dinspre mama trimisi din basarabia in siberia. bunicul dinspre tata a fost cooperativizat cu forta. si cu toata acestea am unele rude dinspre mama in basarabia care considera ca rusii le-au adus sosele si lumina. am unele rude in tara care il regreta pe ceausescu. desigur, nu sunt majoritari dar exista. mare spalare de minti a fost.

    sigur, viata ne face sa iertam si sa mergem mai departe, sa lucram cu ei si in cele din urma sa ajungem la o intelegere. asa cum evreii cu nemtii au ajuns la o intelegere. nu trebuie sa uitam insa si sa ne pastram ratiunea.

    intr-un fel si ai nostri au gresit. au stat sa planga trecutul in loc sa pregateasca oamenii noi. si acum avem in tinere sperante pe bogdan olteanu, pe victor ponta, pe daciana sarbu, pe elena basescu samd.
    pe comunisti i-a durut in cur de trecut si si-au pregatit continuitatea. ai nostri au fost prea legati de trecut si le-a plecat in vest continuitatea.

  34. alex.dumitrascu Says:

    Si altfel spus, pedeapsa suprema, iadul consta tocmai in lipsa totala a sperantei.
    Dar lipsa totala a sperantei nu se poate impaca cu existenta.
    Eu nu pot sa neg adevarul fundamental ca „actul si potenta divid existenta”, adica existenta este sau un amestec de act si potenta(transformare) , si atunci este creatie, sau actul instare pura si atunci este Dumnezeu. Numai la Dumnezeu esenta corespundencu existenta.
    Daca pedeapsa suprema, iadul este o stare lipsita de speranta, atunci subiectul ei se transforma sau in Dumnezeu, ceea ce ar fi absurd, sau…iese din ordinea existentei, ceea ce este posibil.
    Dar fiindca pedeapsa este individuala, din persoana damnata trebuie sa dispara existenta si sa ramana totusi constiinta de sine, care provoaca de fapt suferinta de nedescris.
    Astea sunt apa adinci, iar cei care le-au intrezarit au fost indelung controversati, si inca mai sunt.
    Acum nu va mai deranjez cu asemenea expuneri. Nu vreau sa supar orgoliul „filosofilor materialisti” care pun neintelegerea lor in seama prostiei interlocutorului.
    Sa va dea Dumnezeu ce nu aveti.

  35. Roxana Iordache Says:

    @Marius Mina, @neveu. Îmi pare tare rău că v-am provocat sentimente dureroase. 😦

    @Ionut Margin. Bun venit! Şi mulţumesc în mod deosebit pentru mesaj.

    @din chicago. Mulţumesc şi te invit să postezi povestea bunicului tău. Cu drag.

    @cogito ergo sum. Aveţi o ură abisală care vă perverteşte percepţia. Vă urez sinceră însănătoşire!

    @Radu Humor. Îmi pare rău că te-ai expus la atacuri detracate.

    @blogideologic. Aşa am simţit, datorită ei. Şi bunicului. De-aia bunicii şi părinţii noştri au rezistat uluitor, cu fibra lor morală pe care comunismul a alterat-o sau chiar a distrus-o în urmaşi. 😦

    @Ged. Nu am ştiut că vă aparţine ( e foarte bun literar). Fiind un text public, nu cred că i se poate reproşa altceva celui care l-a postat aici decât faptul esenţial că nu a precizat autorul, fie şi cu pseudonim. Vă mulţumesc pentru delimitarea plină de bun simţ şi de sensibilitate. Din câte îmi amintesc, am spus că sunteţi binevenit indiferent de opiniile diferite, chiar divergente, ba, dimpotrivă. A fost alegerea dv. şi profit de ocazie pentru a vă invita să vă reconsideraţi decizia.

    @Maria Barbu. Mulţumesc, Maria dragă! Dorul de ea a scris.

    @Gheorghe. Atât de serios şi limpede, ca de obicei. Analiza pe care o sugerezi am mai schiţat-o, de-a lungul vremii, dar nu m-am ocupat special de ea. E într-adevăr o temă foarte serioasă, dură, dureroasă şi cred că ar trebui să fie întrebarea de temelie a oricărui ministru al Educaţiei care vrea să se schimbe ceva în bine şi durabil în România. Mulţumesc pentru felicitări, dar nu am meritat-o. Sunt multe pe care mi le reproşez în raport cu ea.

    @alex.dumitrascu. Să nu-ţi pară rău. A fost o ocazie potrivită. Şi ceea ce ai scris m-a dus cu gândul la Evdokimov care, în „Iubirea nebună a lui Dumnezeu”, spune că iadul este conştiinţa separaţiei de Iubire, durerea neparticipării la dumnezeire, care este iubire.

  36. Roxana Iordache Says:

    @toader. Dane, ai postat când postam şi eu mesajul anterior. De ce ai folosit pluralul, parcă te-ai distanţat?! Da, într-adevăr, sunt norocoasă, ai mei toţi sunt aşa, m-am bucurat de solidaritatea lor şi în timpul Pieţii Universităţii. În primii ani ai decadei 90, erau certuri la cuţite în familii, soldate chiar cu divorţuri sau cu plecări de acasă ale copiilor, ori cu despărţiri de fraţi, etc.

    Cam ai dreptate, cam aşa e. Numai că nu cred că a fost vorba numai de stat şi de plâns pentru trecut, deşi prin perpetuarea nedreptăţii cred că şi asta s-a intenţionat. A fost vorba şi de lipsă de mijloace, de toate felurile. Dacă, însă, te referi la partidele istorice, ai dreptate, resursele umane n-au fost niciodată preocuparea lor.

  37. Plano Says:

    @
    Poate personajul compatimit este detracat, nu chemarea sa la decenta!

  38. Roxana Iordache Says:

    @Plano. Chemarea cui la decenţă?!

  39. Radovan Says:

    Frumoasa povestea, frumoasa scriitura, frumoasa bunica. Felicitari.

  40. Florian Says:

    E mai bine oare sa porti in suflet amintirea unei copilarii fericite, petrecuta din boacana in boacana pe meleaguri humulestene, ori lipsita de griji, intr-o gospodarie boiereasca din Medeleni?
    E mai bine oare ca ochii tai de copil sa planga, si mintea ta cruda sa nu inteleaga, si sufletul tau fraged sa simta durerea nedreptatilor facute fiintelor pe care le iubesti de catre alti semeni, sa suferi de suferinta celor dragi, sa inveti inconjurat de durere ce inseamna dragostea fata de aproape, iubirea fata de Dumnezeu?
    Nu stiu cum e mai bine, dar povesti de viata ca cea a Roxanei ma impresioneaza mai mult decat cele ale lui Creanga sau Teodoreanu, mai ales cand sunt scrise atat de frumos.

  41. Radu Humor Says:

    @ Roxana ,eu sunt persoana vicioasa si dezechilibrata ,numai ca daca ar merita sa le raspund(sunteti doi?!),le-as spune ca atit timp cit punctul meu forte de sprijin este Dumnezeu,sa nu-si faca nimeni griji(o exclud pe cea a prostului) ca ceva ma poate dezechilibra in sensul de ei dorit. Vicios ? – ca tot omul………

  42. maria Says:

    Stimata doamna Roxana Iordache, va multumesc pentru povestea dumneavoastra de familie. Seamana mult cu a mea. Va sunt recunoscatoare ca ati scris-o, desi imi pare rau de toata suferinta pe care v-ati asumat-o rememorand trecutul. Va doresc multa sanatate, bucurie, nadejde, pace si dragoste. God bless you!

  43. windwhisperer Says:

    Hi , Roxana
    orice copil invata ca sunt anumite legi ale spatiului si timpului , potrivit carora ne conducem viata pe care o traim aici pe pamant !
    Bunicii ne arata ca mai exista si alta dimensiune , care nu se vede cu ochii trupesti , dimensiunea cereasca !
    Cat ne lipsesc bunicii…..cand nu mai sunt 😦

  44. Roxana Iordache Says:

    @Radovan. Mulţumesc.

    @Florian. Mulţumesc şi ţie. Dar cum spuneam, copilăria a fost frumoasă, faptul că am ştiut lucruri care mă deosebeau de ceilalţi copii nu a schimbat frumuseţea.

    @Radu Humor. M-am prins. 😉

    @maria. Bun venit! Aceleaşi urări şi dv., şi tuturor celor dragi!

    @windwhisperer. Minunat aţi zis, doamnă!

  45. O parte din ideologia românească « Blog ideologic Titus Filipas Says:

    […] IV, V, VI  era atât de prezentă în cultura populară de la noi, încât o întâlnesc aici, https://roxanaiordache.wordpress.com/2008/10/04/bunica-mea-sava-tita-mica-poveste-de-familie/ , în structura altui aforism : “Bunica mea m-a învăţat credinţa. Adică totul.” (Roxana […]

  46. ada Says:

    ESTE FRUMOASA!!!!!!! Imi aduc aminte de bunicul meu si mai ales de tata care amurit la numai 35 de ani. Sufar foarte mult eu k mama dar asta este vita! Viata este foarte rea , foarte , foarte rrrrrrreeeeeeeaaaa!!!!!!!!!

  47. vorsorge Says:

    Ich würde sollte lesen mit Ihnen hier. Was nicht etwas I normal zu tun! I genießen Studium a Aufmachungen das kann Personen denken. Zusätzlich, vielen Dank für zulässt mir Bemerkung!

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat: