Archive for the ‘Remember’ Category

WAKE ME UP WHEN SEPTEMBER ENDS. CELOR RĂMAŞI FĂRĂ PĂRINŢI. INDIFERENT DE ANOTIMP

Luni 30 septembrie 2013

Video de BunnyTheMean

MINERIADA LUI TONTA

Luni 16 septembrie 2013

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Foto: Arh. Valeriu Drăgan via http://a-craciunescu.blogspot.ro

Protestul contra crimei organizate cu privire la Roşia Montană e uriaş pentru posibilităţile civismului de azi al societăţii româneşti. Păcat numai că nu s-a ieşit aşa şi pentru apărarea voturilor de la referendumul care l-a demis pe Băsescu, fiindcă azi era la puşcărie şi în mod sigur, altfel se scria istoria. Nici n-ar mai fi fost nevoie de protestele actuale. Cu Antonescu la Cotroceni, Ponta nu-şi mai permitea să se joace de-a mafia. De-aia şi face acum totul ca să rupă USL şi să se bage el la preşedinţie, cu intenţia de a păstra şi guvernarea, pentru vreun păpuşar al marilor proiecte ale sistemului.

Deci, în timp ce la Bucureşti se desfăşura cel mai tare marş de la cel al PNL de solidarizare cu dr. Raed Arafat, Ponta era la Roşia Montană, să scoată minerii blocaţi în adâncuri, care l-au aclamat cum făceau cei din iunie 1990 cu Iliescu, după ce „au curăţat Piaţa Universităţii”. Acum, Ponta i-a instigat pe mineri contra lui Crin Antonescu, aşa cum a făcut Ion Iliescu în 1990 contra lui Coposu, Raţiu, Câmpeanu, Cunescu, deci, contra partidelor numite istorice fiindcă au făcut istoria ţării. Ponta a mai zis, populist-iresponsabil, că nimeni care nu cunoaşte condiţia minerilor „n-are dreptul să zică NU”. Şi a mai promis, mai mult decât abuziv, în numele altora, că toţi parlamentarii din comisie vor merge la Roşia Montană să discute cu minerii. Eventual, să se şi jure în faţa lor. Ceva mai abject nu putea comite. Amorsează o mineriadă contra PNL, personal, contra lui Crin Antonescu, fiindcă sunt obstacole în calea aservirii ireversibile a ţării.

Ponta uită un mic detaliu: Roşia Montană e pentru el ceea ce a fost Raed Arafat pentru Băsescu. Care Băsescu oricum e zombi politic şi culmea penibilului, care n-are alţi proşti de păcălit decât cele 10-15 procente de fanatici pe care vrea să i-i transfere Divorţaţei. Nu se putea ceva mai jalnic decât să conteste proiectul Roşia Montană pe care toată lumea ştie cu cât patos l-a susţinut. A găsit chichiţa de a contesta proiectul de lege, pe motiv – real – de neconstituţionalitate. Asta doar fiindcă e disperat pe motiv de Crin Antonescu. Care a demarat o ofensivă dură, frontală. Contra sistemului. Şi a fost abia începutul.

Carevasăzică, dacă Ponta îi obligă pe parlamentarii din comisia specială să meargă în vagoanele scrise de Zgonea către Roşia Montană, eu propun ca PNL să-l oblige să meargă la protestatarii din Piaţa Universităţii. Să vedem, lor ce le promite. :mrgreen:

Poate le promite desecretizarea clauzelor confidenţiale, pe care a zis că n-o poate face pe motiv de consecinţe judiciare. Ei, aş! Păi nu sunt avocaţi? Vorba ceea: trădare-trădare, dar să ştim şi noi! :mrgreen:

Junii şi junicile de pe la televiziunile de azi habar n-au de istoria recentă şi probabil că nici n-au avut profesori care să-i înveţe. Li se pare că marşul de aseară a fost „cel mai mare din ultimii 20 de ani”. Fiindcă n-au învăţat despre adevăratele demonstraţii civice, formidabil de puternice, având în vedere faptul că veneau după lunga noapte comunistă.

Deşi regimul Iliescu şi-o fi închipuit că a pus Capitala cu botul pe labe, nu mult după mineriada abominabilă din 13-15 iunie 1990, a fost Marşul Cămăşilor Albe, probabil, cea mai frumoasă demonstraţie de forţă morală, mai mult decât civică. Zeci de mii de manifestanţi îmbrăcaţi în alb, cu flori în mână, din Piaţa Operei, până în Piaţa Universităţii, scandând: „Nu cu bâte şi topoare, noi venim cu-o floare!”. Absolut superb, a fost dintre momentele de graţie când simţeam că demnitatea românească e restaurată. Că de multe ori a fost făcută ţăndări şi pe urmă au fost oameni care au ridicat-o din ruină.

Au mai fost mitingul şi marşul organizate de Alianţa Civică împreună cu Alianţa „15 noiembrie” Braşov, în 15 noiembrie 1990, 500 de mii e puţin zis. Gemea Piaţa Palatului, erau pline străzile până la Universitate şi pe Calea Victoriei până spre Piaţa Victoriei, şi când lumea staţiona la miting, era coadă până la Romană. În acelaşi timp aveau loc mari mitinguri şi marşuri în toate oraşele din ţară, începând cu Braşovul.

Şi după mai mulţi ani, a mai fost un marş puternic, unul dintre cele mai tari, era frig de crăpau pietrele, dar au ieşit cel puţin 100 de mii, în decembrie 1999, când cu mineriada de la Stoeneşti şi Costeşti, de fapt, o tentativă de lovitură de stat – pe bune – a forţelor retrograde (ne amintim dezertarea gen.Lupu când a văzut că-i groasă). Atunci, Ion Iliescu a fost responsabil, a învăţat din greşelile trecutului şi a colaborat cu preşedintele Constantinescu pentru restabilirea ordinii de drept. Alternativa era decretarea stării de necesitate. Am fost la marş, detest frigul, dar nu mi-a păsat. A fost important să ieşim, ca să arătăm că nu ne e frică şi că niciodată nu va mai fi posibilă o mineriadă în Capitală. Rănile sunt adânci şi încă necicatrizate. De aceea, ceea ce face Ponta la Roşia Montană e iresponsabil. Chiar criminal.

În loc de asta, înainte de a-şi da demisia, ar trebui să-i dea lui Şova temă pentru un mare proiect, perpetuu ignorat : reconversia profesională. În 1997, Petre Mihai Băcanu iniţiase în « România liberă » proiectul construcţiei de autostrăzi, cu minerii disponibilizaţi. Vă amintiţi cine s-a opus că n-avem nevoie ? Iar acum, « n-avem voie ». De la FMI şi UE. În realitate, evident că e un pretext pentru impotenţi şi samsari de ţară.

Ponta, demisia !

P.S. Ponta e el parşivel, dar manevra pe care i-au livrat-o laboratoarele sistemului e extrem de parşivă : ea vizează refacerea clivajului dintre români, care a fost până la prăpastie în anii 1990. Ei vor divizarea electoratului USL până la ostilizare. Mai precis, ostilizarea alegătorilor PSD contra PNL. Deci, contra lui Crin. Doar că deşi sunt atât de mulţi, nu toţi adepţii PSD sunt atât de proşti. Şi nici toţi liderii, atât de hoţi şi ticăloşi.

BĂSESCU MINTE FRICOS

Miercuri 4 septembrie 2013

Ce-a băsit aseară la Cotroceni că nu-i poate retrage decoraţia episcopului Tokes decât dacă se pronunţă în acest sens consiliul cavalerilor ordinului e vrăjeală de prost gust.

Dacă tot am băgat băţul prin gard cu întrebarea despre retragerea decoraţiei, atunci să fie până la capăt.

Unu: preşedintele ţării e responsabil personal de conferirea decoraţiei atunci când evenimentul vizează o persoană, cum a fost cazul cu domnul episcop. Când e vorba de decoraţii în grup/lot sau cum vreţi să-i spuneţi, atunci e un moment în care consilierii trebuie să-şi justifice funcţia.

S-a întâmplat lamentabil ca un consilier al preşedintelui Constantinescu să nu observe cu atenţie lista cu propuneri dată la semnat de către subalternii lui. Şi s-a petrecut ruşinea decorării lui Ciolpan, chiar directorul „închisorii miniştrilor”.

Imediat ce presa a semnalat gogomănia, preşedintele Constantinescu i-a retras torţionarului decoraţia, cu scuze publice. Şi-a asumat responsabilitatea pentru o greşeală care nu-i aparţinea, dar care purta semnătura preşedintelui ţării şi a reparat-o. Rapid.

Deci, dacă ar fi bărbat, Băsescu nu s-ar mai învârti în căldare.

Doi: totuşi, fără Tokes Laszlo, cine ar mai fi avut ocazia să-i conteste decoraţia? Fiindcă a primit-o explicit pentru decembrie 1989.

Deci, dacă ar fi bărbat şi om de onoare sau om pur şi simplu, Băsescu ar spune că nu vrea să-i retragă lui Tokes decoraţia acordată pentru iniţierea revoluţiei. Fără ghilimele.

A mia oară întreb: de ce a trebuit să fie un etnic scânteia căderii teoretice a regimului comunist din România? De ce nu s-a declanşat revoluţia sub balconul doamnei Cornea sau al domnului Dorin Tudoran? Că Paul Goma a fost prea avangardist ca să avem pretenţii (era exact perioada „liberală” a lui Ceauşescu, după ce păcălise Occidentul cu „disidenţa” din 1968 şi încă se găseau de toate în magazine, ca să-şi consolideze puterea, până a păpat împrumutul extern şi pe urmă a jupuit populaţia ca să-l plătească).

Apropo, are Băsescu sânge să-i confere „Steaua României” lui Paul Goma? Că Ponta tot uită să-i „restituie” cetăţenia şi toate drepturile aferente. Ăsta poate fi şi pretextul pentru care să nu-l decoreze. Coabitare, de! :mrgreen:

S-A STINS MIHAI OROVEANU

Luni 2 septembrie 2013

WGllZHdpN1V1ZTQx_o_mihai-oroveanu-il-sustine-pe-nicusor-dan

Foto: http://www.popscreen.com

Mihai Oroveanu s-a stins sâmbătă, după un infarct şi azi a fost înmormântat. Aţi auzit ceva despre tristul eveniment?

Evident că moartea unui estet, critic şi istoric de artă, artist el însuşi – un fin fotograf – şi director cultural nu poate fi considerată un eveniment într-o ţară a cărei presă e guvernată de derizoriu. Ţigănia ţine capul de afiş.

Mihai Oroveanu era doar directorul Muzeului Naţional de Artă şi iniţiator, printre altele, al unor proiecte de genul „Bookarest”. Cartea? Care carte? E pentru proşti. Deştepţii nici n-au nevoie, a spus-o până şi ministra Muncii, Mariana Câmpeanu, ca să contribuie la rarefierea categoriei celor nedezamăgitori. Nici nu-i mai numeri pe degete.

Mihai Oroveanu, deci, nu era nici rege ţigănesc, nici preşedinte dezaxat, nici politician manelat ca să beneficieze de măcar o ştire, măcar la fapt divers, când a trecut prin vălul dintre lumi.

Acum s-a reîntâlnit cu prietenul lui, Horia Bernea. Dar cine mai ştie de Horia Bernea? Nu era decât un mare pictor, un iubitor de frumuseţe românească, pe cât de discret, pe atât de eficient, aşa cum a fost prin reînfiinţarea – era să zic, reanimarea – Muzeului Ţăranului, exorcizat din carcasa Muzeului PCR. Nu era decât o splendoare de om, cu mărturia discretă a vieţii.

Mihai Oroveanu avea, la rândul lui, oroare de stridenţă şi ostentaţie. Care caracterizează parodia de societate românească postdecembristă. Grotescă. Mă şi mir cum de a rezistat atât până să facă infarct. Probabil că l-au ajutat naivităţile politice.

Nu era decât Cavaler al Ordinului „Serviciul Credincios”, decoraţie pe care i-a conferit-o preşedintele Constantinescu şi pe care a onorat-o la propriu. Cu propria-i viaţă. Cu toată viaţa lui dedicată acestei profesiuni de credinţă. Sunt oameni pentru care România eternă există.

Sigur că n-a fost onorat cu „Steaua României”, decoraţie ultimă pe care au primit-o tot felul de fraude şi neaveniţi. Ordinul naţional e atât de depreciat încât ar fi fost într-adevăr păcat să i se atribuie unui om care chiar l-ar fi meritat. În mod normal, era chiar o datorie naţională să i se confere.

Dumnezeu să-l primească în lumina lui!  😥

P.S. Ce rost avea ca vreunul din politică să zică despre Mihai Oroveanu ce-a însemnat viaţa lui şi ce înseamnă dispariţia lui pentru România? Pentru ei nu înseamnă nimic, atâta vreme cât nu le aduce procente. Dacă i-ar fi servit electoral pentru sugativă, Băsescu îl decora post mortem. Cum are obiceiul cu valorile. Dar numai cu acele valori care au notorietate „populară”. :mrgreen: Oricum, băsiştii pot sta liniştiţi, că şi ceilalţi sunt la fel de nesimţiţi. 😳

OANA STĂNCIULESCU, PANORAMĂ SUPERBĂ

Duminică 18 august 2013

Palatul Regal princeradublog

Foto: http://www.princeradublog.ro

„Panorama” Oanei Stănciulescu de aseară a fost superbă, n-am mai stat de o vreme bună sâmbătă seara să văd emisiuni politice. Dar a fost despre cultură politică, politică de dezvoltare, ceea ce ne lipseşte, pentru că guvernanţii n-au viziune. A fost o emisiune cu Nicolae Noica, despre viziunea de dezvoltare a României din perioada regală. Tot ce avem temeinic şi de durată e din acea vreme.

Epigonii de azi nu ştiu decât să lipească călcâiele în faţa finanţei mondiale şi să execute ce li se dictează din afară. Contra României.

Faceţi un exerciţiu de imaginaţie şi gândiţi-vă unde ar fi azi ţara noastră dacă avea continuitate democratică. Dacă nu ni se exila Regele, dacă nu ni se exterminau elitele – morale, profesionale, politice, spirituale, culturale.

Nostalgia după Ceauşescu e stupidă – şi indusă prin politica postdecembristă nemernică. E stupidă pentru că regimul comunist a însemnat deznaţionalizare, apoi, naţionalism artificial şi falsă dezvoltare, una cu forţa, contra naturii. Generic: dezvoltare „pe stoc”. Ce dezvoltare era aia, prin colectivizare, naţionalizare, exterminare, promovare a nulităţii?

Nicolae Noica: România era respectată, fiindcă avea oameni respectabili.

O ZI CRUCIALĂ PENTRU ROMÂNI, IGNORATĂ. ROG SF. SINOD AL B.O.R. SĂ DECIDĂ CRUCE ROŞIE PENTRU SĂRBĂTOAREA SFINŢILOR BRÂNCOVENI

Vineri 16 august 2013

Brancovenii razbointrucuvant

Foto via http://www.razbointrucuvant.ro

Sfinţii Brâncoveni au fost martirizaţi în zi de Adormirea Maicii Domnului, acum 299 de ani. De aceea, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, când a decis canonizarea (20 iunie 1992), i-a trecut în calendar cu data de 16 august. Rog Sfântul Sinod să acorde cruce roşie acestei date.

Ar trebui să fie sărbătoare naţională. Măcar fiindcă ar fi două zile libere una după alta, poate s-ar întreba şi românii cărui fapt datorează bucuria.

Cât(e) mai ştim despre această istorie, despre istoria noastră, în general şi în particular? La noi, memoria se defineşte prin uitare a identităţii naţionale.

După lunga noapte comunistă, în care propaganda ne-a virusat sistemul imunitar, noi fie „ne demitizăm”, fie ne ignorăm reperele cardinale.

De ce? De proşti, era să să zic. A fost primul impuls. De fapt, e o campanie de spălare a creierelor care are ca finalitate transformarea poporului român într-o populaţie aflată la discreţia tuturor manipulărilor distrugătoare de conştiinţă şi de fiinţă naţională.

Nu trebuie să avem demnitate de ţară şi conştiinţă a apartenenţei creştine etnogenetice; noi trebuie să avem complexe, în aşa fel încât să ne dispreţuim ţara şi tradiţia, şi să cultivăm, până la cult idolatru, repere şi valori străine de interesele naţionale. Ca să cerem să fim aserviţi.

Tot felul de inculţi cu aere docte vin şi ne dau lecţii, de exemplu, despre „vechea” Europă şi „noua”. Iar tinereii de noi, care am apărat-o pe bătrânică de mai multe atentate, tăcem şi încasăm. În loc să le spunem că „noua Europă” sunt ei, cei spălaţi pe creier, Iudele lepădării de Hristos.

Un popor sănătos ar marca evenimentul din calendarul de azi, l-ar cinsti firesc, aşa cum respiră. Dacă s-ar face un sondaj real, poate nici 5% n-ar şti despre ce e vorba şi mai puţini cei care ar avea informaţiile istorice.

Constantin Brâncoveanu era un tânăr boier luminat, destoinic şi mai ales, credincios. Adică, în Dumnezeu. Adică, fidel ţării, neamului, familiei şi totodată – sau tocmai de aceea – excelent diplomat. Depăşise cu doar un an vârsta lui Hristos de pe cruce când, după moartea lui Şerban Cantacuzino, l-au chemat pe tron. Iniţial, a refuzat. Au urmat 26 de ani de înflorire a Ţării Româneşti, culturală, bisericească, educaţională – toate trei, în strânsă relaţie – o epocă, un stil care persistă, după atâtea vicisitudini, în patrimoniul cultural şi identitar al României.

După care blestemul fratricid, firul roşu al istoriei naţionale, a lovit din nou, cu mâna rudelor Cantacuzine, care, deşi era garantat pe viaţă, l-au detronat profitând de conjunctura cantemirească din Moldova a războiului ruso-turc, turnându-l turcilor că ar fi uneltitor contra Înaltei Porţi. Trădarea s-a comis chiar în Miercurea Mare, cea cu arginţii lui Iuda, după care, în Vinerea Mare a anului 1714, domnitorul mazilit şi familia lui au fost duşi şi întemniţaţi la Istanbul, în „Temniţa celor Şapte Turnuri”.

Avea unsprezece copii, patru băieţi şi şapte fete. Sultanul Ahmed al III-lea, cunoscându-i pregătirea culturală, diplomatică şi militară, a vrut să-l folosească de partea lui, cerându-i să treacă la mahomedanism, împreună cu familia. Domnul a refuzat să se lepede de Hristos şi au urmat torturi, din primăvară până-n vară, chinuri cumplite şi fără rezultat, căci nici un fiu nu s-a clintit din credinţă. Cununa muceniciei începea să se ivească deasupra creştetelor lor.

Execuţia a fost programată cu multă ostentaţie imperială, cruzime belicoasă şi sfidare cinică, în chiar ziua de 15 iunie, de Adormirea Maicii Domnului, de onomastica Doamnei Maria Brâncoveanu şi totodată, aniversarea Domnului Constantin Brâncoveanu, care împlinea 60 de ani.

La marele spectacol în aer liber, cu Marea Neagră martoră, sultanul i-a lăsat să-şi facă o rugăciune, după care le-a mai cerut o dată osândiţilor să abjure şi să se turcească. Românii L-au mărturisit încă o dată pe Hristos. Sultanul s-a înfuriat şi a ordonat gâdelui să-i decapiteze succesiv, în aşa fel încât tatăl să-şi vadă fiii murind. Primul cap căzut – dar numai prin secure – a fost cel al ginerelui domnitorului-martir, sfetnicul Ianache Văcărescu. Au urmat, în ordinea descrescătoare a vârstei, fiii, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. Ultimul mucenic fiind Constantin cel mare Brâncoveanu – căruia toată viaţa numele imperial cu semnul crucii i-a fost stea polară.

Magnifică e gloria creştină a morţii celor şase sfinţi români. Sunt relatări ale unor martori străini, nu doar legende testimoniale. Printre ei, ambasadorul Veneţiei, Andrea Memno, care i-a raportat Dogelui într-o scrisoare scena execuţiei (integral redată aici: http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/cararea-imparatiei/cum-murit-constantin-brancoveanu-copiii-79722.html). Constantin Brâncoveanu a zis aşa:

„Fiii mei! Iată, toate avuţiile şi tot ce am avut, am pierdut; să nu ne pierdem însa şi sufletele! Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă de moarte! Priviţi la Hristos Mântuitorul nostru câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit: credeti tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi nici vă clătinaţi din credinţa cea pravoslavnică, pentru viaţa şi lumea aceasta!”

Iar când i-a venit rândul, Mateiaş, fiul cel mai mic, de 16 ani, s-a îngrozit şi a zis că se turceşte. Atunci, tatălui lui l-a ajutat să-şi capete cunună: „Mai bine să mori în legea creştinească, decât să te faci păgân, lepadându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câtiva ani mai mult pe pământ!„.

Iar băiatul i-a ordonat gâdelui: „Vreau să mor creştin. Loveşte!”.

Ar trebui să fie o deviză pe blazonul guvernanţilor. Mai ales că ei nici nu sunt în situaţia să se martirizeze, ci doar să fie demni. Şi să apere demnitatea naţională.

Numai că ai noştri se turcesc de voie, pentru măriri deşarte şi arginţi. Au închinat mai multor „Înalte Porţi”, ţara sfinţită dumnezeieşte de sângele sfinţilor martiri. Martiriul Brâncovenilor şi al Văcărescului e un blazon naţional în faţa căruia mărimile UE ar trebui să se plece. Iar gitensteinii şi femeiştii, să plece.

Apropo, staţi să vedeţi, că n-am terminat de rememorat. Sultanul a invitat la execuţie toţi ambasadorii puterilor europene. Şi presa vremii (dintre care o gazetă franţuzească a scris inepţia că Brâncoveanu a fost executat fiindcă era datornic la Poartă). „Vechea” Europă a tremurat în fusta-pantalon. Şi nici n-a suflat în faţa spectacolului înfiorător cu ţestele martirilor creştini înfipte în pari şi lăsate mai multe zile în faţa Seraiului. Trupurile au fost aruncate în mare şi recuperate, ulterior, de pescari, ca să fie îngropate creştineşte.

Mai vreau să amintesc câteva aspecte. Fiii Brâncoveni erau de-o elevaţie impresionantă. Ca şi ginerele Ianache. Nu beizadele răsfăţate, ci atleţi ai lui Hristos, oşteni cu educaţie puternică, spirituală şi militară. Fiul cel mare, Constantin, era viteaz de mic. Fiii mijlocii, Ştefan şi Radu, aveau o vocaţie literară şi mistică luminoasă. Au scris imne de laudă creştine şi îndemnuri la urmarea sfinţilor, chiar a sfinţilor martiri. Ştefăniţă şi-a celebrat patronul, primul martir al creştinismului, care l-a imitat pe Hristos chiar şi prin rugăciunea de a-i fi iertaţi torţionarii. Radu a cântat-o pe Maica Domnului. Iar Constantin-Vodă, înainte de a fi legat şi dus la Istanbul, i-a spus uzurpatorului să fie iertat, dar şi ferit de mânia divină. Sfârşitul trădătorilor avea să fie jalnic, o moarte fără onoare, de mâna turcilor întorşi împotriva lor.

În final, mă refer la Maria Brâncoveanu. Şi-a pierdut bărbatul, după 40 de ani de convieţuire frumoasă şi rodnică. Şi-a pierdut şi fiii, trăind durerea Maicii Domnului. La fel cum Constantin Brâncoveanu a trăit durerea Tatălui Ceresc, faţă de care martiriul Fiului i-a fost izbăvire.

Maria Brâncoveanu, fetele ei şi ceilalţi gineri au reuşit, până la urmă, să revină în ţară, chiar împreună cu noul domnitor, Constantin Mavrocordat. Ea s-a rugat pentru iertarea şi luminarea trădătorilor. Doar că aceia recidivaseră (cât încă mai erau la putere, au trimis vorbă mincinoasă că, pentru o sumă de bani, turcii sunt dispuşi să-i lase pe Maria şi ai ei să revină acasă, după care tot ei au luat banii, lăsându-i surghiuniţi). Sfârşitul lor a fost, cum aminteam mai sus, cumplit. Cumplit de umilitor.

Moartea înălţătoare a Brâncovenilor a fost cântată în folclorul românesc. Pe atunci, românii încă îşi cinsteau eroii şi martirii. Încă era vie credinţa în Dumnezeu. Adică, lucrătoare.

Printre primele lucruri pe care mi le amintesc din copilărie este şi balada culeasă de Alecsandri, despre Constantin Brâncoveanu. Mi-o spunea mamaia. Şi de multe ori, o rugam să mi-o repete. Ştia pe de rost multe, foarte multe poezii. Şi proverbe. Pe unele chiar le inventa ea, în matricea educaţiei ancestrale.

Poezia despre Brâncoveanu Constantin, domn creştin, care a preferat să moară cu fiii lui decât să se lepede de Hristos face parte din formarea conştiinţei de sine la români. Încă am avut şansa ca la temelia conştiinţei de sine să am credinţa bunicii mele materne. Moştenită din bătrâni.

Nu mă întreb dacă în cărţile de citire sau măcar în clasele superioare din învăţământul obligatoriu mai figurează asemenea baladă. Răspunsul e previzibl. Şi mai trist e că nici nu mai există decât cel mult o generaţie care ar putea-o duce mai departe.

Că din partea guvernanţilor, slabe speranţe. Turcirea e prea lucrativă şi indolenţa, prea ispititoare. Iar presa moare lent, în propria-i ignoranţă. Televiziunile nu pomenesc nimic despre această dată crucială şi constitutivă a istoriei naţionale. Preferă schimonoselile lui Băsescu, maimuţărelile Udrei, palavrele lui Ponta şi alte prostii.

La nivelul ăsta am ajuns. Mult sub Marea Neagră, care a oglindit faptele Sfinţilor Brâncoveni.

P.S. Trupul sfântului Constantin Brâncoveanu a fost adus de Doamna Maria când s-a întors din surghiun şi îngropat în cripta din Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Capitală, una din numeroasele ctitorii brâncoveneşti. La Kilomentrul Zero. De acolo începe toată minunea persistenţei poporului român în istorie şi a României ca stat naţional. Şi repet: oricât de grele vremuri ar veni, România nu piere, iar poporul român va dăinui. Fie şi în criptele martirilor.

VOICULESCU ARESTAT, LA COTROCENI CANDIDAT:)

Luni 29 iulie 2013

Ceva mai ostentativ decât citarea şi inculparea lui Dan Voiculescu la DNA nu putea secreta băsecuritatea. Sistemul de multişor nici măcar nu mai păstrează aparenţele, pentru că peluzele lor sunt atât de imbecile încât înghit orice harneală care le furajează fanatismul.

Căldură mare, monşer!

Sigur că azi nu trebuia sub nici o formă să se comemoreze referendumul prin care l-am demis pe Băsescu iar demiterea ne-a fost banditeşte furată: în cel mai mafiot mod, intern şi internaţional. Şi sigur că evenimentul l-ar fi marcat Antena 3. Deci, Antena 3 trebuia să fie la DNA, prin însuşi bossu-i, ca să aibă altă temă în prim-plan. De fapt, tema e aceeaşi, sistemul băsecurist. Şi tot ce a făcut Sluguţa Kovesi n-a fost decât să dea muniţie realizatorilor Antenei 3, dacă au voie să fie verticali. Dacă nu, nu. Dacă nu, atunci toate celelalte pretinsele televiziuni de ştiri – şi nu numai – din afara Trustului „Intact” nu vor face decât să rumege, zelos, subiectul, în iluzia că-şi fac rating din spurcarea concurenţei care şi când doarme îi surclasează. Iar Antena 3 se va lăsa călcată în picioare, în cazul în care nu speculează la maximum maximorum o minge atât de servită. Un jucător când primeşte pasă de la adversar nu ratează scorul decât dacă vrea să mănânce bătaie. Pe-ăştia trebuie să-i execuţi când ai ocazia, fără ezitare, că altfel te execută ei. Numai că Antena 3, de vreo jumătate de an şi mai bine, ezită din zid în zid. Parcă şi-a pierdut busola. Adică, libertatea însăşi, editorială.

Deci, deşi cam de când cu „coabitarea”, Felix prestează pentru Ponta, nu-i suficient – trebuie să fie umilit, să plătească pentru defectarea din 2004 şi mai ales, pentru alianţa din 2010 cu PNL, aproape denunţată. După care să facă o nouă majoritate cu rămăşiţele băsiste reciclate plus „soluţia imorală”. Ăsta-i planul eminenţelor cu picăţele de la Cluj. Care, însă, nu sunt decât executanţi, în ciuda pretenţiilor de strategi (repet, repet, Dâncu l-a mai distrus şi pe Năstase, praf l-a făcut, tot ce suportă fostul premier şi lider al PSD după guvernare e consecinţa directă şi nesfârşită a „dâncologiei”). Deci, e foarte posibil ca Ponta să fie Tonta considerându-se sută la sută succesor ales de sistem. Că atunci când intri în jocul sistemului, fie că faci parte, fie că nu faci parte din el, eşti folosit la maximum şi te afli sub riscul continuu de a fi ulterior reciclat, trecut în rezervă, abandonat sau chiar lichidat (la propriu şi/sau la figurat).

Ceea ce i se întâmplă acum patronului Antenelor pare a fi doar un show de promovare. A unei viitoare candidaturi prezidenţiale, prin care sistemul să-şi înfigă o ancoră puternică la Cotroceni: Dan Voiculescu e mult mai mare în grad decât Băsescu şi de fapt, mult mai tare. S-a dovedit Supravieţuitorul tuturor guvernărilor şi a ştiut ce să facă cu banii. Dacă o fi fost vorba de bani spălaţi, i-a spălat genial, construind un trust de presă forte. „Jurnalul naţional” a devenit, la un moment dat, aproape de ceea ce era „România liberă” în anii 1990: mult mai mult decât o instituţie de presă. Un fenomen social. Până la urmă, din păcate, a decedat financiar – şi e mare păcat.

Tot un fenomen social a devenit şi Antena 3, ca televiziune – am scris-o înaintea lui Radu Tudor, anul trecut, deci nu poate fi suspectat de laudă de sine. 🙂 În ultima jumătate de an, televiziunea a părut că se pregăteşte să devină propria-i parodie. Planul Sorin Alexandrescu a funcţionat. Dan Voiculescu a fost intimidat. Mai ales pentru că sistemul nu ezită să lovească unde îl doare mai tare, în fiica-i succesoare pe linie de afaceri mass-media. După ce au fost audiaţi Radu Tudor, Mihai Gâdea şi Mugur Ciuvică, Au părut intimidaţi, în afară de Radu Tudor – cu experienţă în materie de hărţuială judiciară de pe vremea în care sistemul purta numele de regimul Iliescu. L-am văzut pe Mihai Gâdea vizibil intimidat, până şi Ciuvică era, cu toată bravada: a zis, de altfel, că se aştepta să fie reţinut, el de altfel e o veritabilă ţintă a sistemului, pentru că nu face parte din sistem, dar nu va păţi nimic, în afara de eroizarea prin audierea la DNA, de natură să dea şi mai mare greutate, deci, credibilitate, susţinerii pe care i-o acordă lui Ponta.

Carevasăzică, dacă sistemul îl pregăteşte pe Dan Voiculescu în calitate de succesor la Cotroceni – Ponta fiind păstrat în rezervă – atunci el va fi arestat. Şi eroizat la maximum. Antena 3 va presta pentru el, se va victimiza cum e şi normal, dar nu va mai ataca decât atât cât i se permite pentru servirea cauzei.  Reciproc avantajoase, că pe ei îi interesează audienţa – ridicată de Kovesi din băltirea în care Antena 3 începuse să se complacă -, iar pe sistem îl interesează să se perpetueze.

Nu-i, însă, exclus ca, dată fiind boala lui Băsescu, Dan Voiculescu să fie doar umilit şi trustul „Intact”, desfigurat irerversibil. Băsescu, însă, nu-i de capul lui. Depinde ce vrea sistemul.

Deocamdată, din tot ce se arată, sistemul vrea să distrugă tot ce i se opune, iar ultima metodă e s-o facă prin domesticire. Sau intimidare. Domesticirea pare să-i reuşească până şi în cazul lui Crin Antonescu, care are aşa un tonus de parcă tot ce ar vrea ar fi să scape, naibii, de susţinători, chiar şi de cei mai răbdători. Pare ca jucătorul care se dă accidentat ca să fie schimbat. Cere şi targa.

Deci, dacă e circ, aş prefera să-l aresteze pe Dan Voiculescu. Consecinţa poate fi ca Sistemul să nu-i mai poată stăpâni pe jurnaliştii de elită de la Antena 3. Pe când, dacă îi ţine în şantaj, îi ţine în lesă.

Şi până acum doar Radu Tudor rupe lanţul, dar nici el de tot (că nici n-are loc de-ntors, din moment ce nu există alternativă). În rest, Răzvan Dumitrescu e în concediu (iar când revine, vor reveni şi băsiştii intivaţi ca să-i spurce audienţa 🙂 ). Până şi Oana Stancu, vânătoarea de cauze mari, în ultima vreme, pune tunul pe efecte. Plevuşcă de revistă.

Sigur că aş vrea ca din toată mizeria-asta, Antena 3 să se învârtoşeze. Dar nu-mi iau dorinţa drept realitate. Ceea ce le recomand e să observe că s-a dovedit, cu sistemul mafiot cu cât faci mai multe compromisuri, cu atât te umileşte mai tare. Te calcă în picioare. Fiindcă nu l-ai omorât când ai avut ocazia. Doar ţi-ai închipuit că stai cu el în joc de glezne pentru rating şi el îţi face jocul ăsta la infinit, doar pentru că tu îi faci jocul. Ca prostul. Şi nu mă refer acum la Dan Voiculescu, fiindcă el face parte din sistem. Una integrantă, cu patru stele. Mă refer la cine a fost, vara trecută, la butoane şi n-a vrut să le folosească. Despre asta, mai încolo. Deocamdată, despre ipoteza ca nu Ponta, nicidecum Oprescu, să fie succesorul lui Băsescu. Ci, repet, Dan Voiculescu.

Deocamdată, Antena 3 manifestă prudenţă. Imediat după audierea patronului ei, a prezentat, pe larg – inclusiv insinuările privind PNL -,  interviul lui Băsescu din „Onania liberă”, infect şi de toată jena, fără comentarii şi cu poza oficială de pe site-ul prezidenţial.  Semn că televiziunea-fenomen social poate să presteze regulamentar (nu doar pentru Ponta).

Cert e că pe vremea lui Boc şi MRU, Sistemul niciodată nu şi-a permis ceea ce-şi permite acum prin porcurorii coabitaci. Propuşi de Tonta la numirea lui Băsea. De altfel şi anul trecut pe vremea asta tot Ponta era prim-ministru, când votanţii la referendum erau hăituţi.

Azi după audiere, Dan Voiculescu mi s-a părut că s-a manifestat mai puţin ca Felix şi mai mult ca inculpat. Înseamnă că Sistemul încă nu i-a comunicat, în clar, ce vizează. Deocamdată, îl fezandează. Oricum, vă daţi seama ce-ar fi să ajungă preşedintele ţării? Nici nu cred că ar fi posibil un cinism mai tare. :mrgreen:

P.S. Cauza Sorin Alexandrescu e infinit de stupidă, de-un penibil în materie de cauză judiciară care depăşeşte cu mult făcătura în care a fost condamnat la puşcărie Vântu, pe motiv că l-a ameninţat pe Ghiţă cu moartea (ocazie cu care SOV a scăpat ieftin, un an, faţă de ce ar fi luat dacă era inculpat în cauza FNI). Oricum, Sebi e se-curist debutant faţă de Felix. Cu toate fiţele de la Cocina TV, lipeşte călcâiele în faţa lui. De-aia ar şi avea interes să scape de ăl bătrân, tot aşa cum şi Ponta are interesul să scape, definitiv, de Năstase.

DUMNEZEU SĂ-L IERTE PE RADU VASILE!

Miercuri 3 iulie 2013

Rox  Vasile Spineanu Ciumara

Radu Vasile s-a dus, în zori, după o suferinţă purtată discret.

Au fost ani buni în care ne-am înţeles de minune, după care a făcut „grupul de la Braşov” ca să-l dea jos pe Ciorbea, de fapt, o lovitură letală contra PNŢCD, pe care Băsescu, deci, sistemul, o dădea cu mâna ţărănistului Radu Vasile.

Nu l-am putut susţine, era o mizerie, pentru care, de altfel şi Norica Nicolai are de dat explicaţii. Încă nu le-a dat. Doar a declarat cu seninătate că a fost exclusă din PNŢCD împreună cu o gaşcă care ar fi vrut să fie susţinut Stolojan la prezidenţie. Dar asta a fost ceva mai târziu. Drept retaliere contra lui Isărescu, care îi luase locul lui Radu Vasile la Palatul Victoria. Din prostia PNŢCD.

Ştiu tot ce s-a întâmplat atunci, am participat – în sensul că am asistat în exclusivitate – la modul în care miniştrii şi-au dat demisia, în aşa fel încât Radu Vasile să rămână un premier fără guvern. Băsescu n-a demisionat: de sanchi, de fapt, el ştia că sistemul îl folosise suficient pe ţărănistul pe care l-a manipulat. Şi n-a demisionat ca să-i dea cu flit preşedintelui Constantinescu.

Mai târziu, Radu Vasile avea să-şi dea seama că a fost folosit. A declarat că Băsescu – pe care îl ridicase-n slăvi – e răul cel mai mare al României postdecembriste. A declarat-o chiar în campania electorală pentru alegerile prezidenţiale din 2004. Ceea ce nu-l împiedică pe psihopatul de la Cotroceni să căineze, azi, cu fariseism cinic, moartea celui de care şi-a bătut joc, după care i-a dat cu piciorul. Aşa cum face mereu.

L-am auzit, de altfel şi pe preşedintele Emil Constantinescu regretând dispariţia fizică a lui Radu Vasile, pe care l-a elogiat pentru contribuţia la aderarea la Uniunea Europeană. În locul domniei sale, m-aş fi abţinut. Adică, mi-aş fi exprimat regretul că omul s-a dus şi atât. Că unii mai au memorie, deci reţin ieşirea televizată de atunci a preşedintelui Constantinescu în care a salutat demersurile premierului Radu Vasile la Uniunea Europeană şi totodată, a declarat, voalat, că trebuie să plece, fiindcă e nevoie de o contribuţie superioară. Reţin şi ce s-a întâmplat lunea de după. Dar, n-are sens acum.

Sigur, veţi putea zice că şi eu ar trebui să mă abţin, pentru că l-am troznit neobosit în „România liberă”, din momentul în care a început manevrele contra lui Ciorbea. Poate că da. Dar el oricum ştie acum totul, deci ştie sigur că scriu pentru vremea cea bună. Şi pentru sensibilitatea poetică pe care o avea. Ştie sigur că editorialul pe tema cărţii lui de poezie a fost absolut sincer. Niciodată n-aş truca evaluarea. Ulm Spineanu nu m-a crezut, a crezut că editorialul elogios pe tema cărţii de poezie a fost un mod pervers de a-i transmite că trebuie să plece de la Palatul Victoria şi să se ocupe de scris. L-am contrazis. Dumnezeu să-l ierte şi pe el!

Când evoci pe cineva la dispariţie n-are sens să fii ipocrit. Dacă îl evoci ipocrit nu crezi în Dumnezeu, adică, nu crezi că dispărutul fizic e dispărut doar fizic.

Realitatea – exprimată cât se poate de eufemistic – a fost aşa cum v-am descris-o. Am făcut tot ce depindea de mine jurnalistic şi din punctul de vedere al influenţei personale ca Radu Vasile să cadă din funcţia de premier, pentru că era marioneta lui Băsescu. Dar absolut sub nici o formă n-aş fi vrut să i se întâmple vreun rău omului Radu Vasile şi m-a durut când am aflat de boala lui, m-am rugat să fie bine. Şi m-am bucurat că tratamentul de acum câţiva ani a dat rezultate, atunci când mai toţi îl dădeau deja îngropat.

N-am mai apucat să vorbim vreodată faţă către faţă de atunci de când îl criticam dur pentru mizeria contra lui Ciorbea. Ştiu din sursă credibilă că avea impresia că am ceva personal contra lui, deşi – sau tocmai pentru că – n-avea cum să uite relaţiile noastre cordiale, inclusiv din casa Coposu.

Oricum, de cei duşi se spune că numai de bine. Dar am mai spus mai sus că ar fi o ipocrizie. Sincer, însă, îmi pare tare rău că s-a dus. Nu doar fiindcă mai putea scrie poezie. Ci pentru el, ca om. Şi îmi pare tare rău că n-am mai apucat să vorbim, pur şi simplu.

Vă mai amintesc ceva: când Radu Vasile s-a baricadat în Palatul Victoria că nu demisionează, s-a dus şi i-a luat interviu pentru TVR1 Gabi Firea. Ea avea să devină purtător de cuvânt al premierului Isărescu.

Deci, Radu Vasile chiar avea o naivitate. Îmi pare tare rău. Nu se poate întoarce timpul şi nu se poate opri în momentele pe care le-ai vrea continue. Unul fiind cel al amiciţiei noastre. La fel cum a fost şi cu Mircea Ciumara. Şi cu Ulm Spineanu. Toţi, Doamne şi toţi trei s-au dus! Şi toţi, ţărănişti.

Mircea Ciumara şi Radu Vasile, de cancer. Primul, la începutul anului trecut. Ulm Spineanu, de infarct, la Direcţia Cercetări Penale a IGP care îl chemase la audieri, în 2006. Băsescu şi Isterica Macovei se pot felicita.

Mă rog pentru odihna sufletelor lui Radu Vasile, Mircea Ciumara, Ulm Spineanu! Şi mă rog ca Nelu Mureşan să iasă viu din închisoarea la care a fost condamnat aberant. La fel şi Remeş.

P.S. Dacă am să găsesc editorialul despre poezia lui Radu Vasile, am să-l redau aici. Dacă nu-l public, înseamnă că nu l-am găsit. Oricum, el l-a citit. Şi mi-a dat dedicaţie pe carte, eu n-am putut merge la lansare, i-a transmis un coleg drag al meu. Care mi-a povestit că Radu a scris dedicaţia imediat, fără ezitare. Îmi pare aşa de rău că politica desparte oamenii. Adesea. 😥

O FIŢĂ ESTETICĂ A LUI C.NOICA :)

Miercuri 26 iunie 2013

SCRISOARE A LUI CONSTANTIN NOICA, PUBLICATĂ ÎN VEST , CĂTRE FIUL SĂU, RĂZVAN, CÂND A DEVENIT CĂLUGĂRUL RAFAIL

Ce poate fi în lumea voastră, dragul meu, că te-ai gândit să pleci din ea? Și sunt mulți – mi se spune – care se despart de ea, chiar dacă nu intră în ordin, ca tine. V-a mâhnit peste măsură lumea de azi? Ați găsit că o puteți sluji de dincolo de ea?

Nouă, aici, ni se părea că lumea de azi nu mai poate fi boicotată. Este în ea ceva care urcă, și tot ce urcă e sacru. Popoarele ies acum, rând pe rând, din boicotul istoriei (cum spusese Blaga despre neamul acesta al nostru) sau ele ies din somn și animalitate. Dobitoacele și firea se primenesc. Ce e cu putință invadează, cu bogăția lui, lumea lui ce este – și omul însuși, care populează lumea cu noi și stranii făpturi, este pe cale să devină o noua făptură, cu înzestrări sporite.

Sună, poate, naiv optimist tot ce-ți spun. Lasă-mă atunci să spun lucrurile pe limba ta, care mi-e dragă și mie.

În limba ta există o vorbă a trecutului care-mi pare, într-un fel, mai adevărată astăzi decât oricare alta. Este cea a lui Augustin, “iubește și fă ce vrei”. Căci dacă iubești cu adevărat – s-a spus – nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate că lumea de azi e uneori smintită pentru că a despărțit pe “fă ce vrei” de “iubește”. Ea și-a luat toate libertățile și face tot ce-i place; dar nu iubește întotdeauna. Asa cum artistul modern adesea nu iubește cuvântul sau materia în care lucrează și acestea se destramă în irealitate – în timp ce un Brâncuși, care-și iubea materia și o mângâia, făcea din ea aceea ce trebuie și este – omul modern trăiește scandalul libertăților și al inimii, pentru că nu stă sub ordo amoris.

Să-l reînvățam dragostea, ai putea spune așadar; și cum orice dragoste adevărată este, până la urmă, dragoste către Dumnezeu, să-l restituim credinței. – Dar iată, aici se despart apele.

Vorba lui Augustin este adevărată, dar abia în dezmințirea ei. Astăzi nu mai putem spune: iubește și fă ce vrei. Trebuie să spunem, cum s-a spus în fapt: cunoaște și fă ce vrei. De vreo trei veacuri așa simte omul modern, și nu-i rămâne decât să-și ducă vorba până la capăt, așadar să intre în ordinea cunoașterii.

Cunoașterea a pus într-adevăr pe om în intimitate cu lucrurile – într-o altă intimitate decât cea magică, mitică ori religioasă – și atunci omul modern începe să facă ce-i place. Poate reface substanțele anorganice, așa cum reface societatea; sau dublează realitățile cu “izotopii” lor și lucrează asupra acestora ca asupra unei noi lumi. Face tot ce vrea: dacă vrea face și arme atomice.

Vei spune: le face, în fapt. Dacă ar iubi, nu ar face din astea, și atâtea alte nefăcute; să-i redăm deci comunitatea de dragoste. – Dar omul de azi nu mai poate să nu cunoască. S-a întâmplat cu el ceva hotărâtor; s-a trezit în el o altă neliniște decât cea a inimii. Augustin spunea: cor irrequietum. Omul modern, însă, e însuflețit de o mens irrequieta. Comunitatea de dragoste i-a devenit prea puțin.

Și ce a ieșit din asta? A ieșit o lume care nu mai seamănă cu cea de până acum a bunului Dumnezeu. Gândește-te așa, concret: dacă bunul Dumnezeu ar spune astăzi unui Noe să-și pregătească arca fiindcă vine potopul peste răutatea lumii – oare ce ar pune în arcă Noe? Ar pune câte o pereche din fiecare soi de vietăți? Nu. Ar pune altceva, straniu de tot – câteva sticluțe cu acizi nucleici, și câteva calculatoare, și câteva pile electrice sau mai știu eu ce. Bunul Dumnezeu ar întreba: ce sunt astea? Și Noe ar răspunde: ce trebuie păstrat din lumea Ta, Doamne. Și ar putea să nu se mai urce nici el, Noe, în arcă.

Lumea aceasta ne place ori nu, dar e lumea noastră. Și ea ne place undeva, căci e o lume a supunerii, a răbdării și a înfrățirii, între noi și cu lucrurile. Dar nu mai e o lume a dragostei. Este una a cunoașterii.

Știu, în lumea dragostei se întâmplau lucruri adânci de tot: omul se înfrățea cu oamenii, se înfrățea cu firea, și putea prelua, în creșterea lui spirituală, până și materia lipsită de simțire. Citesc câteodată Mineiurile Bisericii Ortodoxe, care-mi plac pentru limba lor românească fără pereche, și găsesc în Mineiul pe septembrie, la ziua lui Simion Stâlpnicul, rândurile acestea uluitoare: “Cuvioase părinte, de ar avea graiu stâlpul, n-ar înceta a vesti durerile, ostenelile și suspinurile tale; însă acela nu el te ținea pe tine, ci mai ales umezindu-l tu, fericite, cu lacrimile tale, ca un pom îl țineai”.

Ce minune de gând și de vorbă – pentru o faptă dincolo de orice judecată. Dar se întâmplă ca acum, în lumea cunoașterii, nu omul singuratic și nu cu lacrimile sale, ca un pom totuși ține stâlpii lucrurilor și-i preia în creșterea sa.

Este o altă înfrățire, cu lucrurile și cu oamenii. S-a sfârșit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim și se va trăi. Nu e o întâmplare că eu însumi îți scriu de departe, dragul meu, și că-ți scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca și cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.

Dar nu te dezaprob și nu i-aș dezaproba nici pe ceilalți, chiar dacă ar fi oaste și biserică, iar nu singurateci. Nu vă dezaprob, chiar dacă m-aș teme ca trăiți într-o lume gata făcută – și care nu mai are ce face.

Pentru că aveți ce face. Aveți, tocmai pe linia cunoașterii. Ființa Domnului n-o puteți cunoaște și n-au cunoscut-o nici marii Părinți. Ființa lucrurilor încearcă s-o cunoască știința. Ființa ca ființă este de vreo 2500 de ani lotul gândirii filosofice. Ființa istorică, la rândul ei, o caută iarăși alții (ai citit vreuna din admirabilele cărți ale lui Mircea Eliade?).

Vouă vă e dată ființa omului. E datoria voastră să spuneți despre om ceva mai adânc și mai adevărat decât pot spune sîrmana psihologie, sau biata antropologie și biata istorie. Se legaseră nădejdi de științele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca în om sondele pe care le-a aruncat teologia, cândva.

Veți consimți voi să vedeți în teologie o știință a omului? Veți înțelege să faceți din comunitățile voastre de dragoste comunități de cunoaștere? Veți consimți să nu spuneți nu unei lumi care urcă sau să spuneți, ca vechii greci, un nu care sa fie mai slab decât da?

Eu nu am a-ți da lecții. Spre capătul vieții, văd că nu știu mai nimic. Dar când mă uit îndărăt, văd că e ceva sigur până și într-o viață ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decât atunci când m-am bucurat. Omul e ființa care jubilează. Omul a făcut bucuria, și a văzut că era bună.

Dar nu te poți bucura cu adevărat dacă nu ai cunoaștere, dacă nu ai deschidere în lumină, dacă oamenii suferă, dacă sunt strâmbătăți în jurul tău, dacă sunt adevăruri neștiute în jurul tău, dacă nu vibrezi de toată bogăția lumii tale, dacă nu te desfeți cu joaca asta extraordinară a umanității din veacul nostru cu fluizii electrici și cu undele – dacă nu știi tot și nu iubești tot.

Îmi vine atunci în minte că, dincolo de iubire și cunoaștere, ba cu ele cu tot, exista o ordo gaudii. Și-ți spun numai: bucură-te și fă ce vrei !”

 rafailnoica.wordpress.com

Publicată sub titlul “Scrisoare către Rafail” în penultimul număr apărut din revista “Prodromos” (număr dublu, 8-9 din 1968 ) editată de Paul Miron și Ioan Cușa în Germania Federală și Franța

http://sfantulmunteathos.wordpress.com/2013/06/25/constantin-noica-scrisoare-catre-rafail-1968/

TREI ANI FĂRĂ MAMA

Joi 20 iunie 2013

JURNALISMUL E ORI VERTICAL, ORI NU-L FACI, ORI MORI. E MINUNAT CĂ UNII TRĂIESC PENTRU ASTA. MULŢUMESC, ADRIAN URSU! M-AI DISTRUS, ASTĂZI

Duminică 9 iunie 2013

Romania liberă RI acum.tv

Am plâns de m-am rupt şi încă plâng. Şi probabil că nici n-am cum să termin vreodată de plâns pentru asta.

Când am ajuns acasă, am deschis televizorul şi era „Secvenţial”, tocmai îl vedeam pe nea Sandu Chivoiu cum povestea – dulce, scump şi senin cum era el – despre cum i-a zis Petrică Băcanu să fure litere ca să facă tipografie clandestină şi să scoată ziarul „R” în clandestinitate. Era o secvenţă din „Memorialul Durerii”, episodul dedicat grupului „România liberă” şi pentru care îi mulţumesc Lucicăi Hossu că l-a realizat, nici n-a fost nevoie să o rog insistent.

Şi mi-a venit să urlu, habar n-aveţi, imensa voastră majoritate, şi mă bucur enorm pentru voi că nu ştiţi, şi mă rog să nu ştiţi niciodată. Despre infernul în care îngerii au fost proclamaţi oameni.

Despre câtă furtună ascundea nea Sandu în spatele seninului am aflat doar după ce s-a sinucis. Şi eu sunt sigură, sigură-sigură – adică, mă rog pentru asta, mult de tot – că el e dintre cei pe care Dumnezeu nu-i ratează nici după sinucidere.

Sandu Chivoiu newspad.ro

Foto via newspad.ro

Niciodată, niciodată-niciodată n-aş fi crezut că nea Sandu Chivoiu s-ar fi putut sinucide. Adică, el era omul lui Dumnezeu, era credincios, era blând, era şi dârz, dar blând.

Deci, nu, chiar nu pot să vă spun mai multe, poate vă spune Dan Stanca sau poate nu, poate că nici el nu poate. Dar cine dintre cei care l-au cunoscut şi l-au iubit ar putea?

Totuşi, câte ceva trebuie să vă spun, pentru că altfel nu pricepeţi nimic, majoritatea voastră.

Alexandru Chivoiu s-a sinucis în 15 septembrie 2005, decapitat de metrou, la staţia Aviatorilor.

Urma să fie evacuat din casa restituită proprietarului de drept, cu care omul nu avea absolut nimic, pentru că nea Sandu mereu a iubit dreptatea. Dar era o nedreptate strigătoare la cer faptul că nimeni, în ciuda demersurilor lui, nu îl ajuta să-şi găsească o locuinţă pentru familie.

Nea Sandu era şeful serviciului Administraţie de la „România liberă”, un apropiat, un om care mă onora cu afecţiunea lui, un om pe care îl iubeam, o scumpete, niciodată n-aş fi bănuit ce-i în sufletul lui. Pentru că niciodată – niciodată-niciodată – nu se plângea. Dimpotrivă, el era un umăr.

Deci, când am aflat că nea Sandu Chivoiu a murit sinucis, am rămas interzisă. La propriu. A fost prima dată în viaţa mea când am simţit pe propria-mi piele ce înseamnă expresia-asta.

Cine e Alexandru Chivoiu? Un erou. El este un erou. Erou-erou. În sensul cel mai pur al cuvântului.

R

Nea Sandu Chivoiu a umflat litere din tipografia de la „Casa Scânteii” ca să poată grupul Băcanu să scoată ziarul clandestin preconizat.

V-am mai zis eu, cândva, că la „România liberă” erau cinci repere, după 1990, adică, oamenii care făcuseră puşcărie pentru libertatea presei, pentru presă liberă, pentru România liberă. Au fost foarte-foarte-foarte mulţi arestaţi atunci, în lotul Băcanu. Nici până în ziua de azi nu se ştie – aiurea! -, de fapt, nu se spune cine a trădat.

Cert e că Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă, Anton Uncu, Ştefan Niculescu-Maier (de la el am aflat că la evrei se pontează după mamă, deci, la el a fost tatăl, spunea că e stupid să fie acuzat pe criterii etnice, ceea ce aşa este, îl susţin la infinit) şi Alexandru Chivoiu au fost nucleul dur, iniţiatorii, cei care s-au pretat la nebunia lui Băcanu şi au urmat aventura sublimă, curajul nebun şi dumnezeiesc de a scoate un ziar liber, un ziar în clandestinitate.

R2

Eu pentru asta m-am dus la „România liberă”, după revoluţie. Că pentru mine a fost revoluţie. Furată, confiscată, n-are importanţă. A fost. Pentru că au murit oameni pentru libertate.

Deci, mă lăsaţi, jurnaliştii lui peşte? Şi suporterii lor. Habar n-aveţi ce înseamnă presa, presa liberă, preţul ei şi că e preferabil să nu mai scrii, decât să prestezi.

De altfel, presa scrisă a fost distrusă. Şi nu, nu de imbecilă ce era, cum zice Mircea Badea. Imbecilă a fost „partea presei”, vorba preşedintelui Iliescu, care presta pentru fesenea, în frunte cu „Pravda”, la care a prestat şi Adi Ursu. Şi nu, n-are dreptate Ciutacu când spune că „Adevărul” era cel mai, pe când scria el acolo. Sau are dreptate. Era cel mai abject ziar. Modelul abjecţiei de azi, pe care azi o înjură – ca să nu zic, abjură – şi el, şi Badea, şi mulţi alţii.

Ziar adevărat a fost „România liberă”. Un mod de viaţă. S-a luptat pentru el. S-a trăit. Şi s-a murit.

Mulţumesc, Adi Ursu! M-ai distrus, azi. Azi e ziua ta de naştere deplină ca jurnalist lepădat de tot ce-a fost condiţionat.

Îmi e atât de dor de nea Sandu Chivoiu. Şi de nea Ion Perşinaru. Şi de domnul Uncu. Şi de domul Paler. Şi de domnul Băcanu, şi de domnul Creangă, şi de Ştefan Maier (din fericire, ultimii trei trăiesc, dar câţi mai ştiu de ei?). Şi de „România liberă”. De toată echipa care eram – unică şi fără egal. Şi de presa liberă. Şi de visul libertăţii. Şi al prosperităţii României.

Dumnezeu să ne ierte, că nu suntem în stare să le (ne) ducem visul mai departe. Până la Dumnezeu.