Archive for the ‘Caracter’ Category

COSTICĂ ŞTEFĂNESCU S-A SINUCIS :(

Marți 20 august 2013

Costica Stefanescu ziarulring

Foto via ziarulring.ro

Fostul căpitan al Naţionalei şi al „Craiovei Maxima”, Costică Ştefănescu, s-a sinucis, azi. Era grav bolnav şi durerea trebuie să fi fost insuportabilă. Mare păcat!

Să ne rugăm pentru sufletul lui, să-l ierte Dumnezeu pentru că şi-a luat viaţa! Şi să-i primească, în schimb, tot ce a făcut bun şi frumos în viaţă, pentru ceilalţi!

Aşa ca în fotografia de mai sus vreau să-l ţin minte. De la Naţională, al cărei demn căpitan a fost. L-am văzut de multe ori pe viu, când juca la Steaua. Dădea viaţă ideii de fair-play.

A fost un sportiv adevărat, un domn al gazonului, de-o eleganţă impecabilă. Şi rară pentru un fundaş. El ar fi trebuit să conducă o academie de fotbal, să-i înveţe pe tineri că a fi fotbalist e altceva decât să fii derbedeu şi parvenit. Cu totul altceva. O artă.

Era admirabil ca fotbalist şi respectabil ca om. Un om discret. Şi un om bun, ce păcat! 😥

Îmi pare nespus de rău că s-a chinuit atât, şi e sfâşietor că n-a mai putut suporta şi a ajuns la actul extrem de a sări pe fereastră, de la etajul 5. Trebuie să fi fost o durere inimaginabilă. Nici nu vreau să ştiu dacă spitalul avea sau nu morfină; e prea dureros pentru mine să-mi amintesc cât de neputincioşi pot fi uneori medicii în faţa durerii.

Spitalul Militar Central e într-o situaţie extrem de delicată. Secţia de chirurgie toracică va purta fatalmente stigmatul acestei sinucideri. Nu-i un blam, e doar o constatare.

Ar trebui ca Ministerul Apărării să răspundă ce sumă a alocat SMC.

Costică Ştefănescu avea doar 62 de ani. Condoleanţe familiei îndurerate!

Dumnezeu să-l ierte! 😥

ANTENA 3 S-A DAT ÎN SPECTACOL

Joi 11 iulie 2013

Spectacol penibil la Craiova, era să zic, în memoria Antenei 3. S-au sărbătorit de 8 ani într-o atmosferă chicioasă, de-un grotesc jenant. Atât se scremeau vedetele tv să mobilizeze adunătura şi atât mimau cu toţii orgasmul încât impulsul natural era să foloseşti telecomanda. Ceea ce am şi făcut. Totuşi, am revenit de câteva ori, ca să văd până unde poate merge mascarada.

Guriştii mai bine foloseau playback, că atâtea falsete pe minut nu cred să fi mai auzit în vreun spectacol.

Dare în spectacol.

Sigur – excepţie, CRBL. El e adevărat. Nu-şi bate joc. Nici de el, nici de oameni. A mai mişcat ceva şi Puia – s-ar putea să-l ia DNA, pentru chestia-aia cu împuşcatul lui Ceauşescu, păcat că n-am făcut-o şi cu restul. 😛

În rest, o manifestare de subcultură agresivă. Probabil, atât au putut să obţină. Din moment ce n-au convins nici o personalitate autentică din Oltenia să participe (cel puţin până la ora 23, când am dat pe Euforia, tot a lui Felix, pentru Dr. House). Un participant serios s-ar fi degradat, în asemenea companie. Şi în asemenea mare fake. Ca să nu-i zic: fâs.

Gâdea a fost la apogeul penibilului. Badea se vedea că se jenează, dar n-are ce face, trebuie să presteze. A făcut şi sfoara, pe chestia-asta. S-a referit şi la Băsescu, salutând zecile de mii de participanţi în aer liber la paranghelia Antenei 3, cu trimitere la 7,4 milioane. Mai bine tăcea.

Era clar că Antena 3 poate aduna zeci, chiar sute de mii de oameni în stradă. Dacă-şi făcea de 7 ani, anul trecut, după referendum, nici mama UE, nici tata gitensteinilor nu mai îndrăzneau să schimbe rezultatul.

De fapt, Antena 3 şi Băsescu s-au potenţat reciproc. Mereu.

Şi mereu Felix a prestat regulamentar. De exemplu, când a declarat că el îl susţine pe Geoană la prezidenţiale. Adică pe Băsescu. La fel face acum, cu Ponta.

Doar nu credeaţi că „referendumul” pentru oraşul aniversar putea avea alt rezultat? Sibiul lui Johannis? Braşovul lui Scripcaru? Nici măcar Iaşiul, că primarul pesedist Nechita e cam monarhist. :mrgreen:

Olguţa e pontoasă. Numa’ bună. N-are importanţă că a porcăit-o pe Christiana Anghel, senator PC, deoarece femeia n-a uitat de unde a plecat. Spre deosebire de primăriţa de la Craiova sau de Gabi Firea care şi ea a cerut ca senatoarea Anghel să fie dată afară din PC. Felix a înghiţit, s-a făcut că n-a auzit. Şi cu cât e mai târât pe la parchete sau prin instanţe – la fel, colaboratorii şi familia – cu atât mai pontac devine. Chiar pontănac.

Sistem jegos, care nu poate fi dat jos din cauză că a acaparat toată puterea, peste tot. Folosindu-se de nulităţi carieriste. Şi de clientela şantajabilă. La orice oră.

P.S. În timp ce Antena 3 se dădea în spectacol la Craiova, Gică Popescu îşi expunea, la „Realitatea”, în emisiunea lui Rareş Bogdan, proiectul incredibil pentru România de relansare din temelii a fotbalului românesc. Cu o echipă de aur în structurile FRF. Vizate a fi schimbate. Radical.

Apropo, am susţinut-o sincer pe Olguţa la primărie, am jubilat la victoria ei – şi aş repeta jubilaţia, date fiind circumstanţele. Dar dacă tot a câştigat în tricoul Universităţii Craiova, promiţând să readucă Ştiinţa, era să zic, în A, ea n-a auzit de Gică Popescu?

Oricum, Antena 3 se comportă de parcă audienţa ar fi garantată din oficiu. Îşi fac chip cioplit. Şi iluzii în consecinţă. Oamenii au urmărit Antena 3 nu pentru Antena 3, ci pentru ei. Atunci era televiziune. De la o vreme, e o oficină festivistă. Sigur, cu vedetele din vitrină, care sunt lăsate să dea impresia de libertate. În rest, impuse.

UPDATE. Lori, după 12 noaptea. Distanţă astronomică faţă de tot restul. E bună şi fără să se întrebuinţeze – nici n-ar fi avut de ce, prin contrast. De fapt, pentru ea s-a strâns lumea. Şi a aşteptat. Antena 3 a oferit doar recitalul gratis.

UN EROU AL ZILELOR NOASTRE: BARBU DĂNESCU

Joi 11 iulie 2013

Barbu Danescu salvator erou

Un om de 62 de ani a salvat de la moarte doi copii, cu preţul vieţii lui.

Aşa va fi ţinut minte. Aşa (i) se va consola familia. Aşa va fi pomenirea lui. În veci.

Barbu Dănescu s-a aruncat în mare văzând doi copii care se zbat în apa învolburată şi pe mamele lor luptându-se cu valurile pentru ei.

La Constanţa, la Trei Papuci. Salvamarii, citaţi de Neptun TV, spun că salvatorul şi-a făcut din trup o plută vie, pe care copiii au fost purtaţi cu bine la mal. Şi mamele au scăpat.

Funcţiile vitale ale salvatorului au fost, în schimb, avariate ireversibil. A murit erou. Nu ca un erou. Ci erou. Pur şi simplu.

Fiica lui vine din SUA ca să-şi îngroape tatăl şi în mod sigur americanii vor şti să-l considere erou cum se cuvine, când le va povesti.

Din păcate, nu-i şi cazul nostru. Presa trece evenimentul la fapt divers. Nu-i suficient de senzaţional şi n-are izul de ţigănie necesar pentru mediatizare. Se macină în continuare isprăvile parchetarilor, imbecilităţile CSM şi alte securisme ieftine, care ocupă tot timpul televiziunilor. Iar Antena 3 o ţine cu narcisismele ei.

Barbu Dănescu a fost primul primar al Constanţei de după 1989, primul preşedinte al CPUN local – nu CFSN, cum măcăne presarii inculţi care au preluat nereflectat ştirea falsă din „Adevărul”. Dacă au ajuns jurnalişti şi nu ştiu care e diferenţa între cele două, atunci habar n-au nici care-i diferenţa între totalitarism şi democraţie, între partid-stat şi stat de drept, între Iliescu din decembrie 1989 şi Coposu care îi punea sula-n coaste. Din acea rană s-a născut CPUN, primul parlament de după noaptea comunistă.

Barbu Dănescu a fost între primii trei care, în 22 decembrie 89, au intrat în cabinetul primului-secretar, după ce a escaladat, împreună cu ceilalţi – Doru Baciu și Aurel Ungureanu – coloanele „Casei Albe” (denumire generică pentru judeţenele de partid).

Chiar nu ştiu ce a făcut după aceea şi cum a fost ca primar – doar ştirea că a avut o contribuţie la înfiinţarea Universităţii Ovidius. Şi chiar nu mai contează.

Contează doar clipele de curaj din decembrie 1989 şi martiriul lui pentru salvarea celor doi copii. I-au spălat toate păcatele. Ştiute şi neştiute. Sunt sigură că acum e în grija Maicii Domnului.

N-are cum să nu fi fost un om bun, dacă a putut face asta. Un asemenea spirit de sacrificiu e caracteristic sfinţilor. Celor care se leapădă de sine pentru aproapele. Şi clipa de sfinţenie l-a nemurit.

Două mame îl vor pomeni cât vor trăi. Doi copii vor şti că lui îşi datorează viaţa. Va fi eroul lor, reper pentru ei.

Din păcate, nu şi pentru noi toţi.

Eu cred că pentru un asemenea om ar merita cu adevărat să ţinem doliu naţional.

Asemenea om ar merita obligatoriu să fie decorat post-mortem cu Steaua României. Ar merita funeralii naţionale. Cu armata. Cu onoruri.

Dar premierul e prea preocupat de propria imagine – a dat bine doliul naţional pentru accidentul din Muntenegru. În acest caz de eroism, eroism ultim – nu de moarte accidentală – ar fi fără sens ca Guvernul măcar să-l menţioneze. Prin contrast, s-ar evidenţia şi mai tare micimea mărimilor. Deci, nici vorbă de contribuţie guvernamentală la funeralii. Trebuie, repet, să ţi se întâmple un accident, nu să fii propriu-zis erou, ca să binemeriţi de la cei care servesc patria. Adică, se servesc de ea.

Băsescu nu decorează post-mortem decât atunci când ar fi avut ocazia să decoreze oamenii în viaţă, dar a preferat să aştepte să moară ca să se împăuneze pe lângă ei (după ce pe unii chiar i-a hulit sau nedreptăţit), cum a făcut când a venit în pulover bleu la catafalcul Patriarhului Teoctist şi s-a hăhăit cu bula în mână. A Ordinului Naţional. Acum, când chiar se impune decoraţia post-mortem – e caz definitoriu, perfect ilustrativ – nu o face.

Măcar de ar face-o! Pentru că acest OM merită înmormântare cu onoruri militare.

Oricum, importantă e recunoştinţa. Şi rugăciunea. Să ne ierte Dumnezeu că nu ştim să cinstim un erou. 😥

Dumnezeu să-l odihnească în rând cu drepţii lui!

P.S. Pentru Barbu Dănescu, în decembrie 1989 chiar a fost revoluţie. Citiţi aici:

http://www.reporterntv.ro/stire/amintiri-cu-barbu-danescu-de-la-revolutie

DUMINICA TUTUROR SFINŢILOR. DOGMĂ ŞI EREZIE

Duminică 30 iunie 2013

Duminica tuturor sfintilor basilica

Foto via http://www.basilica.ro

O suită de mari sărbători – Înălţarea Domnului, Pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile), Sfânta Treime, care anul acesta a coincis cu praznicul naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel – alternează cu duminici dedicate sfinţilor şi Sfinţilor Părinţi, în general şi în particular, în anonimatul lor comunional, de-o dârzenie dogmatică neclintită şi, totodată, de-o smerenie perfectă în viaţa lor dedicată Sfintei Treimi, urmării lui Hristos.

Duminica de după Înălţare a fost a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul Întâi Ecumenic. Sărbătoarea, de altfel, a premers Rusaliilor, Sfintei Treimi şi Sfinţilor Apostoli, ea fiind dedicată celor 318 ierarhi întruniţi în Primul Sinod, cel de la Niceea, din 325, sub patronajul primului împărat creştin, Constantin cel Mare şi al Sfintei lui mame, augusta Elena, cu participarea unei delegaţii din partea Papei Silvestru I, de unde şi denumirea de Sinod Ecumenic, fiindcă Biserica era Una şi nedespărţită, încă.

La acel Sinod s-a consolidat temelia credinţei/teologiei dogmatice, în conformitate cu Învăţăturile Mântuitorului şi în consecinţă, cu Sfânta Tradiţie apostolică. Sinodul a fost convocat de Împărat la solicitarea ierarhilor, deopotrivă răsăriteni şi apuseni, exasperaţi şi îngrijoraţi de erezia lui Arie, un foarte bun orator care, neoprit, risca să smintească lumea creştină aflată în expansiune minunată. Mai precis, ereticul nega dumnezeirea lui Iisus, considerându-L doar „creatură superioară”.

Arie avea un asemenea tupeu încât l-a determinat pe Sfântul Nicolae – pâinea lui Dumnezeu – să-i dea o palmă, pentru că nu mai suporta hula şi blasfemia la adresa Mântuitorului, a Dumnezeului-Cuvântul însuşi. Sfântul Nicolae a apărat Cuvântul întrupat. Arie, primul eretic, fiind un excelent orator, făcea lucrarea cea mai perversă a diavolului, aceea de a perverti învăţătura lui Iisus, tradiţia fundamentată pe mărturie vie.

Primul Sinod Ecumenic a durat toată vara şi s-a soldat cu primele şapte articole din Crez, cele referitoare la Tatăl şi Fiul, ultimele cinci, referitoare la Duhul Sfânt, urmând să fie alcătuite la Al doilea Sinod Ecumenic, cel din 381. Primul Sinod a reafirmat dogmatic dumnezeirea şi de-o-fiinţimea Sfintei Treimi, iar Sfântul Spiridon a făcut o demonstraţie practică, strângând în mâini o cărămidă, din care s-au ridicat limbi de foc, s-a scurs apă şi s-a vădit lut. Părţile componente şi nedespărţite ale cărămizii au exemplificat Persoanele Sfintei Treimi.

Astfel, în istoria dogmatică, din cei 318 participanţi la Întâiul Sinod, s-au reţinut cei doi sfinţi, Nicolae şi Spiridon. Sfântul Nicolae chiar a suportat consecinţele, adică, Împăratul Constantin l-a trimis la puşcărie şi i-a luat omoforul (însemnul de episcop) şi Evanghelia, ca să constate că, peste noapte, ele îi fuseseră restituite Sfântului în celulă de către însuşi Mântuitorul şi Maica Domnului. Drept pentru care Sfântul Nicolae a fost eliberat şi s-a bucurat de cinste mare. Intervenţia Sfintei Treimi, de altfel, s-a vădit şi în demonstraţia Sfântului Spiridon.

Părintele Cleopa arată, într-o predică foarte frumoasă: „Focul închipuia pe Tatăl, lutul, pe Fiul întrupat şi apa, pe Duhul Sfânt, Mangâietorul care a fost trimis în lume”.

Ereticul Arie, primul şi cel mai mare eretic, a fost anatemizat. În aceeaşi predică, Părintele Cleopa spune că erezia ariană a fost prima ruptură în „cămaşa lui Hristos”, una şi fără cusătură, urmând marea schismă sfâşietoare din 1054, între Răsărit şi Apus, soldată cu două Biserici, una având centrul la Constantinopol, cealaltă, la Vatican (Roma).

În continuare, citez din părintele Cleopa – via http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/duminica-sfintilor-parinti-la-sinodul-i-ecumenic/predica-duminica-sfintilor-parinti-la-sinodul-i-ecumenic-71560.html :

La rândul ei, Biserica Catolică a mai fost lovită de încă două eresuri şi sciziuni. Este vorba de eresul lui Luther, al doilea Arie şi de Calvin, din secolul al XVI-lea, urmaţi după aproape un secol de schisma anglicană din secolul al XVII-lea.

Primul eres a cuprins aproape integral ţările din nordul Europei, aşa-numitele ţări protestante; iar religia anglicană s-a răspandit în Anglia, America de Nord şi Australia, formând Biserica anglicană.

Vedeţi cum a reuşit satana să rupă camaşa lui Hristos, adică să dezbine şi să sfâşie unitatea Bisericii întemeiate de El? Noi toţi mărturisim „o credinţă, un Domn, un botez”, însa datorită mândriei şi începătorilor de eresuri, care au schimbat învatatura de credinţă ortodoxă, apostolică, cu dogme noi după mintea lor (subl.n.), precum şi din cauza păcatelor noastre ale tuturor, au apărut în ultimele secole mai multe Biserici creştine – două apostolice, cea Ortodoxă şi cea Catolică – şi trei fără succesiune apostolică: protestantă, reformată şi anglicană.

 Dar dezbinările religioase nu s-au oprit aici. Începand din secolele XVIII si mai ales XIX, au apărut în America şi în apusul Europei noi grupări religioase rupte din trupul Bisericii apostolice, numite „secte”.

Astăzi, în lume se află până la o mie de secte şi grupări religioase creştine, unele mai fanatice, mai periculoase decât altele, cum ar fi „martorii lui Iehova”, „templul satanei”, cu aşa-numita „liturghie neagra”, în care se adoră diavolul în locul lui Dumnezeu. Ei caută să-şi facă noi membri în randul credincioşilor interesaţi, a celor certaţi cu disciplina Bisericii lui Hristos, a celor săraci, cărora le promit ajutoare materiale şi mai ales, a tinerilor, pe care îi pot corupe mai usor.

 Să luam, deci, aminte la noi şi la familile noastre ortodoxe. Înmulţirea sectelor este un semn vădit apocaliptic, care prevesteşte sfârşitul veacurilor„.

Peste o săptămână este Duminica Sfinţilor Români, sărbătoare prefaţată de zilele Sfântului Leontie de la Rădăuţi (mâine, 1 iulie) şi a Sfântului Ştefan cel Mare (2 iulie). Mă rog ca Preafericitul, cu ocazia Sfinţilor Români, să pomenească, din nou, de Sfinţii Închisorilor şi poate chiar să-l nominalizeze în vederea constatării sfinţeniei pe Valeriu de la Tg.Ocna (Gafencu).

Iar duminica a treia de după Rusalii este dedicată Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al IV-lea Ecumenic, de la Calcedon (convocat în 451), care au luat atitudine dogmatică împotriva ereziei monofizite (care nega ipostaza trupească a Mântuitorului, considerând că are doar natură divină, nu şi umană). E(ra) o erezie cumplită. Măicuţa Domnului, la adormirea ei, a fost ridicată la cer cu trup cu tot. Iar miresmele şi facerile de minuni ale Sfintelor Moaşte, sfinţenia ca împlinire a umanului o atestă. Părintele Dumitru Stăniloae spunea că sfinţenia este împlinirea umanului. Anul acesta este dedicat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţilor Împăraţi întocmai cu Apostolii şi părintelui Stăniloae.

Teologia este, deci, luptătoare sau nu este deloc. Dar ea este. Ca dovadă şi credinţa noastră.

Astăzi, în Duminica Tuturor Sfinţilor, mă/vă rog să observaţi că sfinţii sunt acei oameni atât de buni încât vedem prin ei. Până la inimă. Şi auzim cum le bate inima, ceasornic al veşniciei.

JURNALISMUL E ORI VERTICAL, ORI NU-L FACI, ORI MORI. E MINUNAT CĂ UNII TRĂIESC PENTRU ASTA. MULŢUMESC, ADRIAN URSU! M-AI DISTRUS, ASTĂZI

Duminică 9 iunie 2013

Romania liberă RI acum.tv

Am plâns de m-am rupt şi încă plâng. Şi probabil că nici n-am cum să termin vreodată de plâns pentru asta.

Când am ajuns acasă, am deschis televizorul şi era „Secvenţial”, tocmai îl vedeam pe nea Sandu Chivoiu cum povestea – dulce, scump şi senin cum era el – despre cum i-a zis Petrică Băcanu să fure litere ca să facă tipografie clandestină şi să scoată ziarul „R” în clandestinitate. Era o secvenţă din „Memorialul Durerii”, episodul dedicat grupului „România liberă” şi pentru care îi mulţumesc Lucicăi Hossu că l-a realizat, nici n-a fost nevoie să o rog insistent.

Şi mi-a venit să urlu, habar n-aveţi, imensa voastră majoritate, şi mă bucur enorm pentru voi că nu ştiţi, şi mă rog să nu ştiţi niciodată. Despre infernul în care îngerii au fost proclamaţi oameni.

Despre câtă furtună ascundea nea Sandu în spatele seninului am aflat doar după ce s-a sinucis. Şi eu sunt sigură, sigură-sigură – adică, mă rog pentru asta, mult de tot – că el e dintre cei pe care Dumnezeu nu-i ratează nici după sinucidere.

Sandu Chivoiu newspad.ro

Foto via newspad.ro

Niciodată, niciodată-niciodată n-aş fi crezut că nea Sandu Chivoiu s-ar fi putut sinucide. Adică, el era omul lui Dumnezeu, era credincios, era blând, era şi dârz, dar blând.

Deci, nu, chiar nu pot să vă spun mai multe, poate vă spune Dan Stanca sau poate nu, poate că nici el nu poate. Dar cine dintre cei care l-au cunoscut şi l-au iubit ar putea?

Totuşi, câte ceva trebuie să vă spun, pentru că altfel nu pricepeţi nimic, majoritatea voastră.

Alexandru Chivoiu s-a sinucis în 15 septembrie 2005, decapitat de metrou, la staţia Aviatorilor.

Urma să fie evacuat din casa restituită proprietarului de drept, cu care omul nu avea absolut nimic, pentru că nea Sandu mereu a iubit dreptatea. Dar era o nedreptate strigătoare la cer faptul că nimeni, în ciuda demersurilor lui, nu îl ajuta să-şi găsească o locuinţă pentru familie.

Nea Sandu era şeful serviciului Administraţie de la „România liberă”, un apropiat, un om care mă onora cu afecţiunea lui, un om pe care îl iubeam, o scumpete, niciodată n-aş fi bănuit ce-i în sufletul lui. Pentru că niciodată – niciodată-niciodată – nu se plângea. Dimpotrivă, el era un umăr.

Deci, când am aflat că nea Sandu Chivoiu a murit sinucis, am rămas interzisă. La propriu. A fost prima dată în viaţa mea când am simţit pe propria-mi piele ce înseamnă expresia-asta.

Cine e Alexandru Chivoiu? Un erou. El este un erou. Erou-erou. În sensul cel mai pur al cuvântului.

R

Nea Sandu Chivoiu a umflat litere din tipografia de la „Casa Scânteii” ca să poată grupul Băcanu să scoată ziarul clandestin preconizat.

V-am mai zis eu, cândva, că la „România liberă” erau cinci repere, după 1990, adică, oamenii care făcuseră puşcărie pentru libertatea presei, pentru presă liberă, pentru România liberă. Au fost foarte-foarte-foarte mulţi arestaţi atunci, în lotul Băcanu. Nici până în ziua de azi nu se ştie – aiurea! -, de fapt, nu se spune cine a trădat.

Cert e că Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă, Anton Uncu, Ştefan Niculescu-Maier (de la el am aflat că la evrei se pontează după mamă, deci, la el a fost tatăl, spunea că e stupid să fie acuzat pe criterii etnice, ceea ce aşa este, îl susţin la infinit) şi Alexandru Chivoiu au fost nucleul dur, iniţiatorii, cei care s-au pretat la nebunia lui Băcanu şi au urmat aventura sublimă, curajul nebun şi dumnezeiesc de a scoate un ziar liber, un ziar în clandestinitate.

R2

Eu pentru asta m-am dus la „România liberă”, după revoluţie. Că pentru mine a fost revoluţie. Furată, confiscată, n-are importanţă. A fost. Pentru că au murit oameni pentru libertate.

Deci, mă lăsaţi, jurnaliştii lui peşte? Şi suporterii lor. Habar n-aveţi ce înseamnă presa, presa liberă, preţul ei şi că e preferabil să nu mai scrii, decât să prestezi.

De altfel, presa scrisă a fost distrusă. Şi nu, nu de imbecilă ce era, cum zice Mircea Badea. Imbecilă a fost „partea presei”, vorba preşedintelui Iliescu, care presta pentru fesenea, în frunte cu „Pravda”, la care a prestat şi Adi Ursu. Şi nu, n-are dreptate Ciutacu când spune că „Adevărul” era cel mai, pe când scria el acolo. Sau are dreptate. Era cel mai abject ziar. Modelul abjecţiei de azi, pe care azi o înjură – ca să nu zic, abjură – şi el, şi Badea, şi mulţi alţii.

Ziar adevărat a fost „România liberă”. Un mod de viaţă. S-a luptat pentru el. S-a trăit. Şi s-a murit.

Mulţumesc, Adi Ursu! M-ai distrus, azi. Azi e ziua ta de naştere deplină ca jurnalist lepădat de tot ce-a fost condiţionat.

Îmi e atât de dor de nea Sandu Chivoiu. Şi de nea Ion Perşinaru. Şi de domnul Uncu. Şi de domul Paler. Şi de domnul Băcanu, şi de domnul Creangă, şi de Ştefan Maier (din fericire, ultimii trei trăiesc, dar câţi mai ştiu de ei?). Şi de „România liberă”. De toată echipa care eram – unică şi fără egal. Şi de presa liberă. Şi de visul libertăţii. Şi al prosperităţii României.

Dumnezeu să ne ierte, că nu suntem în stare să le (ne) ducem visul mai departe. Până la Dumnezeu.

CE-AU REŢINUT DINTR-O EMISIUNE DEOSEBITĂ. CRIN ANTONESCU ÎN DIALOG CU RAREŞ BOGDAN

Miercuri 22 mai 2013

N-am prins emisiunea („Jocuri de putere”) decât spre final, era trecut de ora 23, dar am auzit suficient cât să constat că e o emisiune-unicat, în sensul că Rareş Bogdan a purtat un dialog cum nu s-a mai făcut cu preşedintele Crin Antonescu. Mă uitam şi mă gândeam anticipat că nu se va reţine nimic din tot ceea ce a spus Crin Antonescu deosebit, din recursul la istorie, unul parabolic, analogic sau doar (p)referenţial, însă profund şi delectabil. Nu cu aere de superioritate intelectuală, nici cu acea condescendenţă antipatică a cărturarului care face din cunoştinţele lui chimval sunător. Şi în nici un caz ex cathedra. Ci cu naturaleţea partenerului de dialog care vrea să împărtăşească idei, gânduri, sentimente sincere şi esenţiale. Despre natura umană. Despre paradigme istorice. E clar că are cărţi nescrise şi îi urez să aibă acel timp rodnic pe care şi-l doreşte ca să le scrie. După experienţa de preşedinte al României. Pe care i-o doresc istorică. Pentru că are dimensiunea.

Revin în prezent. Pentru cei care n-au văzut emisiunea, era previzibil că tot ce se va reţine ca să fie propagat în chip divagat – deci, scos din context, pentru a fi interpretat distorsionat – a fost fragmenţelul politic despre ipoteza ca preşedintele Antonescu să-l desemneze prim-ministru pe Băsescu. Chiar şi o fată deşteaptă ca Sabina Iosub s-a repezit (cum n-ar face vreodată maică-sa) să tragă concluzia superficială că „e koabitare şi cu PNL”. Era o declaraţie de principiu despre ceea ce trebuie să însemne raportul constituţional între preşedintele ţării şi voinţa majorităţii electorale. Şi era previzibil că declaraţia de principiu avea să fie tăvălită senzaţionalist. Nici o vorbă despre efectul de biliard al declaraţiei, nici o pricepere cu privire la subtilitatea unei asemenea execuţii. Cu fragmentaţie.

A fost aşa:

„- În ce condiţii l-aţi numi pe Băsescu premier, în calitate de preşedinte?

Nu e deloc exclus, teoretic. Un partid care câştigă alegerile parlamentare sau coaliţie să vină la mine şi să-mi spună: Noi am câştigat alegerile parlamentare, Băsescu e candidatul nostru oficial pentru premier. În acel moment ar fi desemnat premierul României. Nu cred că s-ar putea intampla asta, dar nu din dorinţa de a refuza asta”.

Îmi pare rău că n-am găsit nicăieri transcrierea emisiunii, iar site-ul Realităţii TV n-a postat decât fragmente strict politice. Păcat, fiindcă reţinem anecdoticul şi pierdem esenţialul. Despre omul Crin Antonescu.

Deci, urmăriţi înregistrarea video, chiar merită. Până atunci, câteva declaraţii (cu precizarea că sublinierile îmi aparţin):

„În România coabitările sunt întotdeauna grele. E primul caz de coabitare inacceptabilă”.

„Există reevaluări adevărate, perceptia asupra lucrurilor se poate schimba. Poate azi privesc lucrurile intr-un fel fără să am o anumită experienţă, cred şi spun azi nişte lucruri. S-ar putea ca maine, din alt unghi, cu alte informatii să spun că gândeam greşit. Dar în nici un caz impostura, abuzul, minciuna, dispreţul enorm din exerciţiul politic al lui Băsescu nu vor putea fi reevaluate de către mine„.

„Atunci când S.R.Stănescu, cu oarecare imprudenţă poate, mărturiseşte bucuria pentru episodul in care un proiect legislativ al său a construit o altă majoritate, acest lucru a fost perceput de premierul Ponta ca alarmant, în sensul că ar fi fost inacceptabil ca cineva să salute formarea unei alte majorităţi. De fapt, SRS saluta micul triumf al Legislativului împotriva unui punct de vedere al Guvernului. Nu avem o situaţie dramatică, proiectul este pe fond din programul de guvernare, dar care nu a fost avizat de Guvern din raţiuni bugetare. Nu e un precedent. Nu e semnalul şubrezirii majorităţii actuale şi exersarea unei alte formule. Lucrurile s-au inflamat, subiectul e închis dacă ne e clar că afirmaţia sau declinarea raporturilor corecte între Guvern si Legislativ sunt precum spune SRS„.

„Există, atunci când faci parte dintr-o alianţă, când susţii un guvern, nişte reguli ale comunicării, o anumită disciplină asumată, perfect compatibilă cu libertatea. SRS e un om care toată viaţa a fost jurnalist, analist, adaptarea sa la un discurs specific politicianului necesită un oarecare timp, eu cred că SRS il parcurge foarte repede, mai repede decât alţii”.

„Mulţi analişti au tentaţia de a deveni politicieni. Şi pentru noi cei care facem politică bate la uşă în fiecare seară tentaţia de a fi analişti. Nu am să spun dacă au fost sau nu exagerate reacţiile PSD la declaraţiile SRS. Construcţia USL e o şansă pe care România nu o poate rata, o obligaţie de la care nu putem demisiona cu una cu două. Raspunsul e: orice reacţie pentru aproape orice subiect de natură punctuală e exagerată când pune la indoiala existenţa acestei coaliţii. Când am avut o divergenţă majoră am spus-o limpede, dar în aceeaşi comunicare am avut grijă să spun „dar, cu toată nemulţumirea, mergem mai departe. Probabil că da, reactia a fost exagerată (a mea, a lui Ponta, a lui SRS).

Nu avem voie să ratăm această şansă, să tratăm o problemă de interes naţional în termeni frivoli„.

„A fost foarte bine că a venit Victor Ponta la şedinţa TNL. Ţin la Ponta la fel cum ţin la mine. Sigur, sunt liberal, există această legătură de sânge, dar Victor Ponta a fost adoptat de ei, de liberali , e şi premierul lor, cum şi eu m-am simţit adoptat de către PSD. A fost un gest inteligent, inspirat politic să vină la TNL”.

„Am vorbit aproape in fiecare zi cu Ponta. Aproape la fel de des ca înainte de criză. N-a fost nici o clipă sub semnul îndoielii USL. Protocolul există şi e în vigoare. Nu insistaţi pe faptul că ne contrazicem. Protocolul nu e suspendat. Sensul e al intăririi USL şi nu al schimbării a ceva fundamental din alianţă. Eu nu vreau – si cred că nici Ponta – să schimbăm ceva la temelia alianţei”.

LA MULŢI ANI, GABI!

Duminică 12 mai 2013

PISICA nebuna observator.tv

Foto via observatortv

Este vărul meu, care în Vest sau în America ar fi un bogătaş, pe chestie de creier. 😛

Îi urez din toată inima.

Adică, se vede şi după nevasta genială cât e de deştept. 😆

ÎNVIEREA, LA CATEDRALA ÎNCORONĂRII. DUMNEZEU SĂ O AJUTE PE REGINA ANA!

Luni 6 mai 2013

IMG_0019

Foto via http://www.princeradublog.ro

Înalt Prea Sfinţitul Irineu, care a oficiat Sfânta Liturghie a Învierii la Alba Iulia, a spus că acolo e locul învierii neamului românesc, locul întregirii ţării, şi a binecuvântat participarea Principelui Radu şi a Prinţului Nicolae la slujbă, în Catedrala Încoronării. A participat şi Elisabeta-Karina, sora prinţului Nicolae.

Înaltul ierarh a adăugat că se cuvin pomeniţi în veci Regele Ferdinand şi Regina Maria.

Mereu hieraticul Irineu a fost şi a rămas monarhist. Mă rog să fie senator de drept, după viitoarea Constituţie.

Regele Mihai e uns cu Mirul Sfânt. Ungerea de Rege nu se poate şterge.

Regele şi Principesa moştenitoare sunt la Versoix.

Să ne rugăm pentru Regina Ana!

Din toată inima.

Doamne, ajut-o pe eroina Ana, luptătoare pentru dreptate şi sprijin de nădejde al dreptului nostru Rege!

DE CE O IUBESC PE MAIA. MAIA MORGENSTERN

Duminică 5 mai 2013

Maia Maria jurnalul.ro

O iubesc la infinit pe Maia Morgenstern.

Un alt „Secvenţial” epocal al lui Adrian Ursu.

În prima zi a Sfintelor Paşti, Ursu cu Maia.

Despre filmul lui Mel Gibson. Despre Iisus.

Dacă vreodată Maica Domnului ar alege vreo femeie să o interpreteze, atunci ea ar fi Maia Morgenstern. Ea şi numai ea.

Absolut perfectă, adică, trăire estetică dumnezeiască.

Maia e unică. Maia e vecina mea. Şi ea habar n-are, şi eu sunt fericită că pot să o iubesc fără să ştie. La fel ca şi pe Catrinel. Femeile-astea minunate sunt vecine cu mine, păcătoasa. 🙂

Am văzut-o pe Maia în metrou, ridată, nefardată, superbă: mai frumoasă ca oricând. Adevărată.

Am văzut-o strălucitoare şi la fel de naturală, în vecinătatea noastră, Piaţa Victoriei.

Te iubesc, Maia! Îţi mulţumesc că te iubesc!

Şi pe Mel Gibson îl iubesc, un nebun întru Hristos, un păcătos sublim şi mântuit prin arta lui iubitoare. Dacă el, dintre toate femeile, a putut s-o aleagă pe Maia pentru capodopera lui, alegerea a fost genială.

Şi Maia a interpretat totodată rolul Reginei Maria.

Tot Maria.

Şi un alt regizor drag mie, Sorin Ilieşiu.

După o săptămână – cea a Pătimirilor Domnului – în care aproape n-am urmărit altă televiziune decât cel mult „Trinitas”, redescopăr de ce Antena 3 e singura, în rest. În ciuda tuturor neajunsurilor.

P.S. Maia are un fiu genial. Şi două fiice. Pentru care Ştefan Iordache i-a spus, testamentar, ce deşteaptă a fost ea. Era însărcinată cu aia mică, atunci când se turnau „Patimile”. Iar aia mare trecea printr-un moment prin care nu putea să treacă fără mama ei. Drept pentru care Mel a aflat şi i-a dat voie să meargă acasă, s-o ia din spital şi să o aducă la filmare. Totodată, pe mama ei. Sunt dezvăluiri pe care o introvertită ca Maia Morgenstern nu le-ar fi făcut vreodată. Aţi văzut ce dramatism sublim are în ea? Când o văd îmi amintesc de vorba cu mântuirea prin evrei.

La mulţi ani, Maia! A fost ziua ei în 1 mai. Să ştiţi că fata asta e mai româncă decât foarte mulţi etnici români. În caz că mai trebuia să precizez. 😳

ŢUŢERII LUI PONTA SE TEM DE ADRIAN NĂSTASE. SISTEMUL, DE UN TANDEM NĂSTASE-ANTONESCU

Vineri 19 aprilie 2013

În centrul atenţiei congresului PSD nu va fi Ponta.

Preconizez patru momente importante, discursurile lui Crin Antonescu, Victor Ponta şi Andrei Alexandru. Şi tăcerea lui Adrian Năstase care nu va vorbi la congres. Evident, ca să nu-l eclipseze pe Ponta.

PUTEREA  ŞI PERSPECTIVA

Ponta e clar al treilea în ecuaţie, în prim-plan se detaşează tandemul Crin-Năstase. Am mai spus-o, o repet, ar fi salutar pentru România. La propriu. Ştiu că nu se poate, sistemul a făcut totul pentru asta. Sau nu se poate încă. De fapt, depinde de Adrian Năstase, ce vizează. Pare mai degrabă înclinat spre esenţa vieţii – familie, creaţie, dăruire, contribuţie bună -, decât spre revenirea în viaţa politică şi de stat. Şi chiar dacă ar reveni – ceea ce ar fi foarte bine, dată fiind experienţa traversată, ca pe un deşert, cum singur a spus -, ar purta tot timpul conştiinţa a ceea ce aş putea spune că i s-a întâmplat, anume, metanoia.

Adrian Năstase e la alt nivel, are cu totul altă perspectivă decât cei care n-au avut şansa experienţelor cruciale sau i-au dat cu piciorul. Ca Ponta – care a trecut pe lângă şansa de a învăţa de la Crin Antonescu. Şi partea proastă e că nici nu vrea să recupereze terenul pierdut. Dimpotrivă, acţionează ca să degajeze terenul pentru propria-i ascensiune. Absolut deşartă. Ca dovadă şi deşertăciunile – ca să nu zic, secăturile – care-l patronează alimentându-i vanităţile de carierist, gaşca de la Cluj, Dâncu-Rus şi compania de mentori ridicoli. Reperele lor sunt aceleaşi ca ale băsiştilor: banul şi puterea. Puterea de a face rău, ceea ce înseamnă suprema sminteală, denaturarea sensului guvernării, în acelaşi sens malign şi malefic al guvernelor băsiste. Nu pentru oameni, ci împotriva lor. Nu în slujba ţării, ci în detrimentul ei. Strict pentru propriile interese – efemere şi perisabile în raport cu adevăratele valori.

Ministru înseamnă slujitor. Prim-ministru înseamnă primul servitor: al poporului şi al ţării, nu „director general al ţării”, cum atât de caraghios îl numeşte Ioan Rus – pe care şi-l aduce în conducerea PSD (ca să-l scape nu doar de Crin, ci şi de Dragnea).

În mod sigur, azi Adrian Năstase îl înţelege cu totul altfel pe Corneliu Coposu, dincolo de respectul pe care i-l purta. Acum înţelege – sau înţelege clar – că nimic n-are sens fără principii şi valori, nimic n-are sens dacă nu durează, dacă nu contează: în faţa lui Dumnezeu. Deci, în faţa oamenilor şi a ţării, ca în faţa lui Dumnezeu. De care nu te poţi ascunde, pe care nu-L poţi înşela, decât dacă vrei să te înşeli pe tine.

Adrian Năstase, un social-liberal, ar face un tandem excepţional cu liberalul conservator Crin Antonescu, un tandem de care România are nevoie. Aşa cum are nevoie de naţionalism luminat, în faţa decăderii Uniunii Europene din proiectul generos de Europă a Naţiunilor pentru care a fost fondată (piaţă comună, Europa valorilor, dimensiunea creştină fondatoare). Sigur, ideal ar fi să revenim la monarhie – vă daţi seama cum ar fi ţara noastră revenită la monarhie şi cu oameni mari la putere? E vorba de perspectivă, de strategie vizionară pentru ţară, de „big picture”, expresie pe care Adrian Năstase a folosit-o într-o scriere de pe blogul lui, nu cu multă vreme înainte de a fi condamnat. Şi spunea atunci că important e să ai viziune, viziune de ansamblu.

SENSUL DESTINULUI

L-am urmărit cu atenţie pe Adrian Năstase. Probabil că am fost jurnalistul cel mai dur şi cel mai critic cu el, în anii 1990 (pe chestiuni extrem de delicate, de exemplu, Fundaţia „Titulescu”, nu rememorez nimic, că ştie domnia sa prea bine). Dar am observat schimbarea progresivă şi nu e vorba doar de acum, de lunile de închisoare. Procesul a început de când a pierdut alegerile prezidenţiale. Ghinion pentru România şi probabil, marea şansă a vieţii lui Adrian Năstase ca om. Ar fi fost un foarte bun preşedinte al ţării, dar unii trebuie mai întâi să cadă, chiar jos de tot, chiar în abis de închisoare, ca să iasă înălţaţi. Adică, nu există înălţare reală fără smerire de sine. Fără smerenie. Hamlet după ce a traversat marea, s-a întors acasă înţelepţit cu sensul Apostolului: „There is a special sense in the fall of a sparrow”. Şi atunci, cu atât mai înalt sens are căderea unui om mare.

Aţi observat că Adrian Năstase a vorbit de justiţia imanentă – a zis imanentă, nu transcendentă şi asta înseamnă că a priceput (perceput) sensul creştinismului, libertatea de a alege, judecata prin prisma faptelor tale, făcute şi nefăcute. Nu Dumnezeu te condamnă, ci faptele tale, ce ai făcut rău şi mai ales, ce n-ai făcut bine şi puteai să faci. Adrian Năstase îmi dă impresia că a înţeles perfect acest sens, ca dovadă şi faptul că l-a lăsat pe Băsescu în plata Domnului. Şi Ponta, ţop! A crezut că s-a referit la faptul că Băsescu nu trebuie pedepsit judiciar. Şi nu că are puţină minte, ci din pricină că şi-o atrofiază cu nimicuri. Mai bine ar asculta de Daciana (n-a părut deloc fericită când a fost ales preşedinte al PSD), decât de taica răspopa-socru şi de toată gaşca securistică al cărei unic obiectiv e să stea ca purecii pe noua vulpe vie, să nu-o lase ocrotită de Crin Antonescu în rezervaţie naturală, ci s-o îndepărteze de el, ca să poată ulterior să o împuşte când nu mai au nevoie de ea şi să migreze spre noul centru de putere. Al sistemului băsecuristic.

Crin Antonescu a străbătut procesul ascendent, în mod diferit de Adrian Năstase. Crin nu-i din sistem, provine din familie persecutată politic (şi Năstase la fel), a intrat în politică dintre noi, dintre oamenii obişnuiţi ca statut social, dintre cei mulţi – dar puţini aleşi. A urcat pe cont propriu treaptă cu treaptă, până la statutul de preşedinte al PNL şi de preşedinte al Senatului şi de viitor preşedinte al României. Nu din obsesia carierei, ci din viziune strategică: talanţii lui au mare greutate pentru identitatea ţării. Crin are orgoliu, demnitate, nu vanitate. Nu uită de unde a pornit, aşa cum face un parvenit. Nu uită angajamentele de reprezentare. Şi le percepe ca pe o obligaţie care depăşeşte mult interesul personal. Nu s-a ruşinat niciodată să-L mărturisească pe Hristos. Care este liderul libertăţii absolute. Al libertăţii responsabile. Reperul viu al fiecărui creştin, reper călăuzitor al vieţii.

Şi de-asta vă spun că ar face un tandem excepţional cu Adrian Năstase. Extraordinar se completează şi extraordinar se complinesc destinele lor. Statura omului de stat o dă în primul rând dimensiunea umană a asumării unei obligaţii naţionale. Dimensiune care rămâne mereu umană – umană până la Dumnezeu – sau omul de stat decade în politician de duzină.

SISTEMUL DE VALORI ŞI OAMENII CU CARE TE ÎNCONJORI. REPERE ŞI MODELE

Mă uit la ţuţerii lui Ponta, cu cât patos îl laudă, ţinând să sublinieze că Adrian Năstase, pentru PSD şi pentru România, e istorie, o piesă trimisă la muzeu. Nici vorbă să aibă măcar deferenţa de a se referi la el ca la un reper, un consilier de la care ar avea multe de învăţat. Ce să facă şi ce să nu facă. Dar, nu! Gaşca se teme şi e normal să fie aşa, pentru că personajele precare au frustrări şi complexe multiple. E vorba, pur şi simplu, de sistemul de valori. Perisabile vs durabile.

Bunică-mea avea o vorbă: fără rost şi fără Dumnezeu. Asta-i goana după avere şi putere pentru interese egoiste: răul însuşi, în viaţa personală, politică, socială, profesională.

Împlinirea nu poate fi decât dăruire, înmulţire a talanţilor.

Adrian Năstase îi înmulţeşte fără număr, Victor Ponta i-a îngropat pentru arginţi.

Suficienţa e moartea omului (politic). Ponta e mort, la 40 de ani – asta, apropo de laudele lui de-alde Zgonea, pe tema tinereţii. Adrian Năstase e cel viu între ei, ca om şi ca om de stat. Veritabil. La fel şi Crin Antonescu, un lider, un om liber, nu un produs comercial. Ponta a crezut că e ironic când l-a numit pe Crin, pasional. I-a adus un omagiu. Fiindcă nu e prefăcut şi artificial. Aşa cum face „dâncologia” din Ponta. După cum a făcut şi din Năstase, dar el s-a lepădat de el, de acel model al vanităţii. Şi a dobândit înţelepciune – aceea de a şti să primeşti darurile de la Dumnezeu, chiar dacă la un moment dat ţi se pot părea o penitenţă. Sau tocmai de aceea. Şi să înveţi să ceri, şi să accepţi că dacă nu primeşti este fie pentru că n-ai cerut bine, fie pentru că ai cerut prost. Sau prostii. Cum face Ponta când crede că frăţia cu diavolul te duce în altă parte decât acolo de unde ai pornit: în impas. Unul fără ieşire. Niciodată dracul nu te trece puntea, doar se foloseşte de tine ca să te arunce.

Ponta, puţin credinciosule, putea nu o treci decât cu Dumnezeu! Cu El, nici n-ai nevoie de punte, mergi pe ape. Oricât de învolburate.

Nu săriţi, că Hristos e primul apărător al statului laic. Dacă ai pus mâna pe carte. 🙂

Nu Adrian Năstase e modelul lui Ponta şi nici Crin. Traian Băsescu e modelul lui. Îl copiază feroce.

Tot ce mă sporeşte e adevărat, spunea un mare creator german. Numai că Ponta preferă o gaşcă de intriganţi care îl secătuiesc: de caracter. Oricum discutabil.

LIDERI ŞI LIBERI

Adrian Năstase e un om liber, acum. Crin Antonescu a fost mereu un om liber. Oamenii liberi trebuie să fie lideri. Numai ei.

De altfcl, ei vor fi mereu lideri, chiar şi fără funcţie.

De fapt, amândoi sunt pe cât de implicaţi, pe atât de detaşaţi de politică. Politica nu-i pentru ei un scop final, ci un mijloc de a-şi exercita calităţile în interes public. Este dimensiunea omului de stat. Adrian Năstase preţuieşte fiecare clipă din a doua lui viaţă. Crin Antonescu nu vrea să se pensioneze din politică. Nu e ahtiat după putere, pentru el puterea n-are sens dacă nu poţi să o foloseşti în scopul unui proiect naţional. Crin are nescrise câteva cărţi. Îi trebuie ori puşcărie 😆 – ceea ce chiar n-are cum să i se întâmple, fie eliberare de politică pentru asta. Eu îmi doresc pentru România să le scrie după ce ne eliberează de sistem.

Băsescu se înşeală, ca de obicei, e doar un biet vândut fără viziune. Crin nu cade în ispită, ştie prea bine că numai „să se rebrenduiască” nu trebuie, aşa cum îi recomandă Băsescu: adică, să se amputeze de credinţă – credinţa în Dumnezeu, în principii şi valori, în agajamentul reprezentării, în onoarea de a nu înşela încrederea oamenilor şi în obligaţia de a-ţi apăra ţara chiar cu preţul vieţii -, să se conformeze smintelilor acestei lumi tot mai guvernate de interese diabolice, să se alinieze sistemului şi să se conformeze comandamentelor „internaţionalismului luminat”, expresie cu care l-a ironizat pe MRU în acel discurs nimicitor de la cădere. Crin Antonescu e un reper pentru că reprezintă diferenţa: n-a fost, nu este şi nu va fi din sistem. Şi (numai) aşa va fi ales preşedinte al ţării.

Băsescu s-a înşelat amarnic şi în privinţa lui Adrian Năstase. Nici măcar n-a ştiut cât de mare începea să devină cu adevărat din momentul în care a pierdut alegerile prezidenţiale. Un om mare.

Deci, un om mare plus un om mare este egal istorie.

ÎNCOTRO PSD?

Mai spun că în ciuda nenumăratelor probe de necinste sufletească, eu încă mai cred că Ponta e solvabil. Numai să vrea. Din păcate, aplecarea spre deşertăciune pare a fi opţiunea lui majoră.

Şi vă eram datoare încă o precizare, referitoare la faptul că discursul lui Andrei Alexandru va fi un moment important pentru (congresul) PSD. Omul a evoluat remarcabil, iar candidatura lui e de fapt un mesaj. Nu vă luaţi după figura lui de Stan Laurel (care a fost şi ghinionul lui Ron Paul). Important e că are argumente, clare, bazate pe fapte şi care se cuvin ascultate. Cu luare-aminte, nu cu dispreţ. Dacă congresul PSD îl va trata tribal, va avea o imagine lamentabilă. Fiindcă e josnic să lapidezi un om despre care ştii că ştie n-are nici o şansă de a fi ales, şi că deci candidează doar pentru că are o critică de formulat. Singur, în faţa a 5000 de delegaţi. Măcar şi pentru asta, se cuvine aplaudat. Mă tem englezeşte că nimeni nu va avea curajul de a-l aplauda, ca să nu se interpreteze că ar fi contra lui Ponta. Care Ponta l-a tratat cu dispreţ. Că adică Andrei Alexandru e mic, un simplu membru care nu ştie nimic.

Semnificativ e şi faptul că Ponta l-a omis pe Alexandru Athanasiu, partenerul fondator al PSD, alături de Adrian Năstase. Profesorul Athanasiu, altul care trebuie blamat pentru naţionalism luminat. Moda e să fii considerat înapoiat dacă îţi aperi interesele naţionale.

Deci, PSD ce face? Merge cu sistemul băsecurist împotriva intereselor României sau cu PNL, pentru România puternică? Aşa cum s-a angajat. Dar despre USL şi angajamente, cu o proximă ocazie.

MARGARET THATCHER A PLECAT LÂNGĂ REAGAN

Luni 8 aprilie 2013

reagan_thatcher bucf.wordpress

O doamnă epocală a trecut la cele veşnice.

Margaret Thatcher a făcut istorie, a fost din triumviratul unei vremi pe care am crezut-o a eliberării ireversibile. Ne-a eliberat şi pe noi, din „Imperiul Răului”, cum a numit preşedintele Reagan, URSS. Iron Lady, împreună cu Ronald Reagan şi Papa Ioan Paul al II-lea au fost lideri providenţiali care au lucrat pentru libertate. Au colaborat excepţional, cordial, benefic pentru oameni.

Lady Thatcher a revitalizat Regatul Unit, restaurând valorile democraţiei parlamentare – ruinată de democraţia sindicală – şi totodată, economia britanică, devenită prima în Europa, pe vremea celor trei mandate ale ei şi ale succesorului, John Major.

A avut geniul vizionar de a-şi pregăti succesiunea atât în Partidul Conservator, care a rămas în continuare la putere, cât şi pentru vremea în care rivalii laburişti aveau să revină, inevitabil, la putere. Tony Blair a fost tot creaţia ei, un laburist (ex-)conservator.

Din păcate, de la un moment dat şi Tony Blair a participat la transformarea „visului euro-american” în coşmar mondialist. Ceea ce s-a dorit a fi Imperiul Libertăţii a devenit un nou Imperiu al Răului, mai extins şi mai dominator.

Lady Thatcher a spus că Ronald Reagan „a câştigat un război fără să tragă un glonţ”. Războiul rece a fost câştigat şi cu ajutorul ei. Şi al Papei Ioan Paul al II-lea.

Păcat, însă, că opera lor e azi ruinată de guvernanţa mondială. Ei n-au dat jos Cortina de Fier pentru ca o securistă din Germania de Est să subordoneze Europa, în colaborare cu o administraţie americană dominată de interesele Imperiului Financiar Internaţional.

Regatul Unit o va onora pe Margaret Thatcher cu funeralii de stat, cum l-a onorat şi pe Winston Churchill.

Dumnezeu s-o odihnească! Rest in peace! 😥