21 DECEMBRIE. UN AN FĂRĂ MIŞU. LORD JIM

Se împlineşte un an de când l-am pierdut pe Mişu, motanul meu drag. Era o mândreţe şi ajunsese o mânuţă de pisoi, doar lungimea membrelor şi frumuseţea feţei mai aminteau de el. Avea 12 ani şi jumătate. A fost bolnav în ultimul lui an, dar i-a fost în continuare drag să trăiască. Aşa cum putea şi el. I-a fost greu în ultima lui lună şi jumătate, cât mi-a fost redat, fapt pentru care mereu am să-i mulţumesc unui profesor drag, ca nimeni altul, salvator de animăluţe nu doar pentru că ştie, ci şi pentru că le iubeşte. Ce face domnia sa e medicină cu iubire şi adesea face imposibilul. Cum a făcut şi cu Mişu, îi era aşa de rău încât îmi era frică să nu moară pe masa de consultaţii sau pe drum. Vestea oricum m-a luat pe neaşteptate, nu mi-a spus, fiindcă e extrem de delicat, dar nici nu era nevoie, a ştiut să mă facă să înţeleg că şi dacă ar putea face minuni, ele nu pot însemna decât o amânare.

Şi chiar a fost o minune, deşi provizorie. Partea proastă rău e că din pricina tratamentului care i-a prelungit viaţa, atât de dragă lui, s-a chinuit foarte mult până şi-a dat sufletul. Să ştiţi că animăluţele nu doar că au, ci chiar sunt sufleţele. S-a luptat ore în şir pentru viaţa lui, se agăţa, la propriu, de ea, ştia că mai trecuse prin crize similare şi credea că se va scoate. Ei nu ştiu ce-i moartea şi nici n-ar trebui să ştie. Totul e din vina omului, din cauza (de)căderii lui din condiţia edenică. Animalele suferă din cauza noastră. Şi pentru noi. Nu-mi imaginam că o pisică, o făptură mică şi nevinovată poate suferi atât. Goguţu, motanul meu imperial, s-a topit pe picioare rapid şi mi-a murit în braţe. În zori, trist că pleacă, dar liniştit. Asta arăta şi chipul lui, cu ochii larg deschişi. Că aşa se duc pisicile. Cu lumea pe retină.

Mişu, în schimb, şi-a trăit moartea. A fost un calvar, se lupta devastator, sleit de puteri fiind şi cu toate semnele morţii care îl lua. Atunci a fost prima dată când m-am gândit că uneori, la animale, e acceptabilă injecţia letală, care curmă suferinţa şi ia durerea lin. Nu e drept ca un animăluţ să se chinuie aşa. A fost o agonie lucidă, înfiorătoare şi de unde mă rugasem să mi-l mai lase Dumnezeu, mă rugam din tot sufletul să-l ia, să nu se mai chinuie aşa. Mă blamam pentru asta, fiindcă injecţia pe care i-o făcusem de dimineaţă ca să-l ajute să respire, cu umbra lui de plămân, îl împiedica să moară. Îi dădea iluzia că va reuşi, ca şi altă dată. Şi răspundea în continuare la stimuli, dădea din vârful codiţei când ziceam: codiţa, ridica boticul să mă pupe, când mă aplecam spre el. Era ca o rugăciune pentru viaţă, am fost terifiată şi m-am simţit extrem de vinovată. E un păcat să înozi aţa când devine străvezie. S-a chinuit din cauza mea. Ore în şir, de dimineaţă până ce începea să se întunece. A vrut jos din braţele mele. S-a ridicat, a vrut să se ascundă, nu se mai ţinea pe picioare. S-a lăsat pe o parte şi şi-a dat sufletul cu toate puterile lui readunate în ultima clipă. Atunci s-a lungit la loc, s-a făcut din nou marele Mişu. Şi când s-a dus, a strigat. Nu a fost miau, a fost strigătul morţii. Ca al lui Iisus pe cruce. Părintele m-a înţeles când i-am spus. M-a aprobat tăcut. Fiindcă e preot cum respiră. M-a aprobat şi când i-am spus că Muţa s-a chinuit pentru mine. Şi că a fost martiruţul meu.

Mă uit pe fereastră şi văd locul unde e îngropat trupuşorul lui atât de chinuit. Faţa lui – atât de frumoasă – rămăsese doar o expresie a durerii, a nedumeririi împietrite în durere şi a refuzului de a accepta moartea. L-am izolat pe Jimmy, era închis în bibliotecă şi s-a agitat impacientat la geamul glasvandului când a strigat Mişu. Cât a stat la priveghi pe taburetul pe care a stat şi Gogu, Jimmy îl ocolea sfios, se uita nedumerit că nu vine să mănânce. Şi nici să bea, el care bea atât de mult ceiuţ, diabeticul meu drag. Geamăna lui, Puşa, s-a comportat ca sora înţeleaptă, a înţeles că fratele ei s-a dus, aşa cum i s-au dus şi puii pe care i-a avut cu Goguţu. Unicul ei. N-a acceptat niciodată pe altcineva, iar Mişu pentru ea era frăţiorul cu care se pupa şi căruia, uneori, îi dădea peste botic. E mai mică decât jumătate din Mişu care era în vremea lui de glorie. Pe Jimmy, în schimb, Puşa abia îl tolerează, când se apropie mai mult de un metru îl mârâie de zici că e sfârşitul lumii. Rareori se pupă. Atât.

Când l-am dus să-l îngroape, l-am pus într-o faţă de pernă din damasc alb. Când îl puneam în înveliş, în faţa uşii de la ieşire, Jimmy a venit îngrozit, la galop. Nu înţelegea de ce-l bag acolo. I-l mai luasem să-l duc la doctor, dar atunci fie au mers împreună, fie l-am pus într-o sacoşă prin care îşi putea scoate capul, cum am făcut ultima oară sau în cuşca mare, cu promisiunea că i-l aduc înapoi. Se mai cafteau – fiindcă Jimmy îl provoca până îl enerva. Dar erau nedespărţiţi. Când m-am întors acasă fără Mişu, nici n-a vrut să se uite la mine. Ore în şir a stat colac şi m-a ignorat ostentativ. Îl mângâiam din când în când şi-l rugam să mă ierte că nu pot să i-l aduc înapoi de data asta, fiindcă acum e îngeraş şi s-a întors la Doamne-Doamne.

Jimmy era înainte jucăuş, pus pe prostii, căpăţânos şi gurmand. Nu mâncău, dar degrabă alergător. De fiecare dată, însă, aştepta să mănânce Mişu primul. Şi când se întâmpla să ajungă înainte la bliduţul lui, se uita în spate să vadă ce face Mişu. După ce s-a dus, nu mai mânca. Şi partea proastă era că nici nu prea mai bea. Slăbise, era abătut. Încet-încet, a reînceput să mănânce. Dar foarte puţin şi mereu uitându-se în dreapta lui, unde altădată era castronaşul lui Mişu. A trebuit ca o vreme să las două castronaşe, ca să se încumete să bea din al lui. Oricum, era pe linia de plutire. Dar tot trist. Şi absent. Nu se mai bucura, nu mai reacţiona la stimuli ludici. Mereu se uita după Mişu. Şi nu-i mai ziceam Jimmy. Îi ziceam Lord Jim.

Luni în şir a fost aşa. Dacă fizic îşi revenise, comportamental rămânea schimbat. Şi atunci m-am prostit de nedescris cu el, am făcut în toate felurile ca să-l readuc la condiţia anterioară. Fiindcă el era un vesel. Şi foarte sociabil. Mi-am amintit de seria din „Beethoven”, nu mai ştiu a câta, în care fusese încurcat cu „Michelangelo”, iar familiile se mirau de comportamentul diametral diferit al căţelului lor. Beethoven, un zănatic dat la dresaj, în zadar. Michelangelo, un lord. Iar familia lui Beethoven, care tot timpul şi-l dorise dresat, era tristă să constate cât „a devenit” de manierat. Taică-său a făcut toate prostiile posibile, s-a pus în patru labe, tot-tot, ca să-l reînveţe să fie nebun. Aşa şi eu cu Jimmy. Care se uita condescendent.

Până la urmă, şi-a revenit oarecum, metoda a fost joaca cu sfoara. O vreme, nici la ea nu reacţiona, ceea ce a fost de natură să mă îngrijoreze. L-am lăsat mai mult cu Puşa, iar caftelile primite de la ea l-au mai distras. S-a reaprins în el scânteia jucăuşă. Dar niciodată n-a mai luminat aşa ca atunci când trăia Mişu. Tovărăşelul lui, camarad de motănie. Mişu, de altfel, a rupt prietenia cu Gogu pentru el. Gogu era pâinea lui Dumnezeu, l-a primit cu drag pe Jimmy, când l-am adus cu manierele de la ţărănişti. Mai mulţi ani au convieţuit fericiţi, pentru că Goguţu trecea aristocratic peste toate provocările lui Jimmy, tupeiste la maximum. Uneori exagera şi atunci Gogu doar se întorcea la el, că Jimmy imediat se ascundea după un fotoliu. Armonia a durat până ce Jimiţu-tembeluţu l-a raşchetat pe un ochi. De atunci, a trebuit să-i separ şi să-i ţin separaţi. Pentru că fusese prea mult pentru motanul imperial, cu atât mai mult cu cât Mişu, pe care îl crescuse de când nici nu deschisese ochii, se aliase cu Jimmy contra lui.

Aşa că Jimmy era nedespărţit de Mişu.

Acum nu mai e aşa de exuberant pe cât era înainte să se ducă Mihuţ, n-a redevenit „Beethoven”, dar nici n-a rămas întru totul „Michelangelo”. E comunicativ şi foarte cuminte.

Deci, anul trecut pe 21 decembrie am plâns deopotrivă pentru martiruţul meu şi pentru martirii din Piaţa Universităţii Bucureşti, din Cluj, Cugir, Arad,Tg. Mureş, ridicaţi din solidaritate cu Timişoara şi căzuţi pentru libertate.

Libertatea noastră pe care nu prea ştim să o preţuim şi de care ne-am bătut joc 24 de ani.