PAN IZVERNA, SCHIŢĂ DE PORTRET

Pan Izverna conexiuni.netPan Izverna Anotimpuri ilazu

Foto via conexiuni.net şi ilazu.blogspot.com

De mult timp tot vreau să scriu despre Domnul Doctor, cum îi spune lumea. Toate nimicurile politice m-au împiedicat, fapt pentru care îl rog să mă ierte. Şi din nou îmi amintesc vorba Fericitului Augustin, din De magistro, pe care o cita atât de des C.Noica, în apărarea preocupărilor lui esenţiale: să nu ne ţină în loc nimicul. Şi – vai! – cât ne ţine. Ne ţine cu ţară cu tot. Pe loc-pe loc.

Pan Izverna e o apariţie interbelică în Bucureştiul peste care au trecut atâtea catasfrofe totalitare. Un domn mereu la costum – costume deschise, cum numai domnii purtau cândva, când România era dintre reginele Europei. Şi bineînţeles, cu pălărie. Vara, pălărie de pai. Delicat ridicată în chip de salut. Aşa onorează el oamenii şi readuce în clipă Micul Paris. Uitasem să vă povestesc despre feluritele-i bastoane, dar cred că v-aţi imaginat deja, cei care nu-l cunosc. Iar cei care îl cunosc, sper că-l recunosc în schiţa mea de portret, pe care îndrăznesc să o creionez: cu emoţii, la propriu, de şcolăriţă, fiindcă mi-a spus că ar trebui să scriu o carte de portretistică. Dacă m-aş învrednici, Pan Izverna s-ar afla la loc de cinste. Ca şi  minunuata-i consoartă, doamna Mioara Izverna.

Şi mai că l-aş şantaja, adică, m-aş angaja să o scriu, dacă şi domnia sa ar scrie sau măcar ar înregistra volumul de memorii – de fapt, volumele – inclusiv episodul pe care mi l-a promis, acela cu o mulţime de căţei salvaţi de la moarte.

Om nu mare de stat, dar mare. Şi care, dacă intra în politică nu doar ca observator permanent şi activ, era certamente om de stat. E vorba de credinţă vieţuitoare, integritate şi cultură asumată ca nobleţe de spirit. Cultura intrată în sânge, educaţia curată. Care te învaţă că esenţial e să fii, mereu, om. Omul lui Dumnezeu.

El e un om privat de ce i-a fost dat mai drag, o fiică genială, Uca şi pe care, precum Iov, a condus-o pe ultimul drum, de fapt, pe drumul ultim, spre Dumnezeu. Are aşa o credinţă tare încât crucea durerii şi-o poartă cum respiră. Nu vrea să bruscheze pe nimeni cu suferinţa lui  – ca şi a Creatorului care Şi-a văzut Fiul pe cruce. Încearcă doar să împărtăşească României – că infinit mai bine cunoscută e în Olanda, Franţa sau SUA – din darurile fiicei sale ale cărei ursitoare gemene trebuie să fi fost Rigoarea şi Libertatea. O rigoare liberă de compromisuri şi o libertate riguroasă, adică, riguros administrată pentru sine, tocmai pentru ca roadele genialităţii ei cultivate să fie mai generos împărtăşite. Dar nu e încă, aici şi acum, loc pentru portretul Irinei Diana Izverna-Tarabac. Mai zic doar că avea o poezie a rigorii – ca mama şi ca mătuşa ei, Irina Mavrodin -, aşa cum tatăl său are o rigoare a poeziei, autoimpusă ca să poată domestici şi ordona luxurianţa unei imaginaţii atât de neobosite încât trebuie să-i fie chinuitoare, dacă nu o guvernează. Asta poate şi pentru că a fost născut şi crescut cu vuietul Oltului alături.

O imaginaţie fastuoasă, fără margini şi care probabil îl asaltează neobosit, în aşa fel încât nu-i mai dă vreme şi pentru scrisul memoriilor. Şi e mare păcat, fiindcă se pierde o istorie trăită, are în sipetul memoriei nescrise mărturii excepţionale despre fapte şi personalităţi.

Pan Izverna e o enciclopedie vie, ştie atâtea fapte şi întâmplări din istoria ţării, istorie trăită şi pe care mi-am permis să-l cert că nu a relatat-o memorialistic. E un gen care lipseşte din opera scriitorului inconfundabil şi din păcate, prea puţin preţuit la valoarea imaginaţiei sale galopante. Precum sumedenie de cai care se aleargă nesupus.

E şi un eseist, şi un traducător eminent – ca toată familia, Irina, Mioara, Irinuca. Traducător inclusiv sau mai ales de poezie, ceea ce nu se poate decât dacă eşti tu însuţi poet. Iar Pan Izverna are deopotrivă fibră poetică şi verb de prozator.

Proza-i creşte din sevele misterului cotidian, neştiut şi gata (de) revelat hărăziţilor cu senzori infrarealişti, ca să-l parafrazez pe Mircea Eliade. Un sâmbure dumnezeiesc e în fiecare strop de timp şi ipostază de viaţă. Proza lui Pan Izverna e ca un oficiant la altarul in-continuităţii făpturii cu fiinţa şi a fiinţei cu făptura, o suită de filme ale contiguităţii de palimpsest a creaţiei dumnezeieşti ipostaziate ontologic, biologic şi istoric (chiar speciile se întrepătrund, printr-o empatie continuă). Pan Izverna are darul rar al scrisului ca revelator al simultaneităţii în succesiune, o poveste a istoriei care se se re-găseşte şi se (re)trăieşte în clipă. Probabil că ăsta-i şi secretul Bătrânului Anticar. Toată viaţa din jurul nostru e o mulţime de cărţi nescrise. În aparenţă. Că în esenţă, toate sunt înscrise în Cartea Vieţii, trecute, prezente şi viitoare, una şi aceeaşi, şi totodată, mereu diferită, în veşnica bibliotecă pantocratoare.

Pan Izverna are acces la secretele întrepătrunderii lumilor – spaţiilor şi timpurilor. Pan Izverna e, de altfel, numele de scriitor al doctorului Pandele Tărăbac şi numele Sfântului patron, Pantelimon, pare că i s-a menit ca sens al vieţii tămăduitoare: în calidate de medic, deopotrivă şi scriitor. Şi mai ales, credincios practicant. Că livresc ar fi tot scrisul fără sângele credinţei. Credinţa inundă opera lui Pan Izverna, o vascularizează cu un patos cronic: precum vinul după zbuciumul din strugure, precum sângele dionisiac subţiat în rază apolinică, precum patimile Mântuitorului mărturisitoare de lumină. Iar, la nivelul senzaţiei, ca şoaptele zeului Pan în savorile vinurilor.

M-am referit la poezia lui Pan Izverna, poezie superbă. De toate formele, clasică, atipică, ritmică, fie cu, fie fără rimă, dar mereu cu acel ritm interior al continuităţii irepresibile, din urma spaţiului şi timpului, şi următoare lor. O poezie plină de toată diversitatea vieţii – şi a morţii iluzorii -, o poezie vie, fie că e un rondel al detaliilor delicate, fie un pastel românesc frapant ca o anamneză, fie o baladă, fie un imn, fie orice fel de alcătuire poetică, a cărei artă o stăpâneşte cu ştiinţă. Acea ştiinţă a însufleţirii, fără de care scrisul, oricât de perfect, e natură moartă.

Pan Izverna a scris şi mi-a dăruit foarte multe cărţi. Ultima pe care am citit-o – şi am iubit-o – e volumul de poezie „Anotimpuri Lumi îngropate”, apărut anul trecut la Editura „Timpul” din Iaşi. Dacă ar fi scris doar cartea asta şi e acolo trăire cât pentru vieţi de secole. Poezia lui e o invocaţie la palimpsest. Şi lumi peste lumi se întrevăd, epoci peste epoci.  O singură inimă bate în toate. A Poetului. Poeziile sunt bătăile inimii divulgate.

Cel mai tare inima lui Pan Izverna bate pentru:

ŢARA RĂNITĂ

„O, Doamne, conştiinţa mi-e o rană/şi frică-mi este să nu mor astfel…

Prietenul – iată-l – mi-l aduce speranţa

Dar parcă e mai îndurerat când mă vede/şi mut aproape-mi spune/că i-au rănit conştiinţa…

Pornim să ne oblojim rănile nevăzute/Dar la ce vraci ajungem/aflăm că şi el are o rană-n cuget…

Străbatem toamne colbuite – /cerşetori ai tămăduirii -/ spre un liman bolnav spre care medic abătut/ce nu se poate vindeca pe sine…

Iernile nu mai sunt ale odihnei/ci ale unei zbateri zilnice fără somn/şi noaptea abia de simţim gerul/căci rănile nu ne lasă să mai avem simţire

O, Doamne Ţara ce-ai binecuvântat-o/Te uită e toată o rană enormă…/Trupul ei sfinţit zace la pământ/în aşteptarea luminii din ochiul vindecătorului…

Călcăm pe ulcerele ei jucăm pe plăgile-i sângerânde/o lovim şi o rănim mai tare…

Lâncezim pe trupu-i prăbuşit şi scheletic/aşteptăm aşteptăm şi nu mai vine nimeni…

Doctorul sănătos e departe/şi cei care l-au văzut nu mai sunt/şi astăzi nimeni nu-l cunoaşte şi nu vrea să-l caute…

Şi obidiţii şi netrebnicii cei mai buni cei mai răi/zac în Valea Plângerii şi aşteaptă înmulţirea rănilor…/Şi rănile cresc şi se-ntind/iar în juru-ne bântuie şobolanii şi hienele

Şi Doamne nu văd unul din spiţa celor sănătoşi/fiindcă aceia au fugit cu rănile-n suflet/şi s-au ascuns ca să-şi oblojească rănile/în vizuini

Râurile cară puroiaie şi ploile cad cu lăcuste/dar nu aducem vraciul şi nu lăsăm ţara/să se ridice de la pământ…

Şi toţi vrem ca ţara să se scoale pentru noi/să se vindece singură cum o putea/şi cu viermii pe ea”

7 Răspunsuri to “PAN IZVERNA, SCHIŢĂ DE PORTRET”

  1. PAN IZVERNA, SCHIŢĂ DE PORTRET » Bloogle Says:

    […] Original Blog » […]

  2. Mihai Hristea Says:

    L-am intalnit personal, dar nu-s convins ca dumnealui isi mai aminteste de mine si de echipa mea de-atunci, cand a fost atat de amabil sa ne permita sa-l ajutam pe un coleg inca student aflat intr-o situatie limita…😉
    Multumesc pentru excelenta schita de portret!

  3. Roxana Iordache Says:

    😳

  4. Mihai Hristea Says:

    Nu rosi!😛

  5. absentul Says:

    Reblogged this on Dialog cu Mine Insumi.

  6. PAN IZVERNA, SCHIŢĂ DE PORTRET | Dialog cu Mine Insumi Says:

    […] Reblogged from Welcome to Roxania: […]

  7. PAN IZVERNA S-A DUS | Welcome to Roxania Says:

    […] Mai mult decât am scris aici nu prea mai pot scrie, acum: https://roxanaiordache.wordpress.com/2013/11/23/pan-izverna-schita-de-portret/ […]

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: