SINTEZA ZILEI: UN FILM SIMPATIC

Foto via www.moviepostersdirect.co.uk

N-am avut chef să urmăresc „Sinteza zilei” festivistă cu liderii USL, perspectiva m-a plictisit încă de ieri dimineaţă.

Cum ştiţi din postarea anterioară, nu mi-am pierdut timpul nici cu reprezentaţia privind proiectul de revizuire a Constituţiei, despre care înţelesesem deja din anunţul lui Ponta că nu-i decât o mascaradă care vizează perpetuarea sistemului, prin (auto)castrarea preşedintelui Antonescu şi a PNL în ansamblu.  Apropo, Crin decât să se castreze, mai bine se taie-mprejur.

Carevasăzică, am văzut în program că urma un film cu Richard Gere, o făptură adorabilă. Şi un artist de vis. Filmul – „Shall we dance?” – a fost foarte simpatic, o delectare savuroasă. Partenere – Jay Lo şi Susan Sarandon, super-dulci (sau atunci când femeile sunt deştepte, bărbaţii rămân fideli – sigur, cu condiţia să şi aibă rafinamentul sufletesc necesar fidelităţii).

Mare parte a filmului a fost cu dans, superb – ceva mai frumos şi mai perfect în materie de dans n-am mai văzut de la „Dirty dancing încoace”, doar că aici a fost mult mai subtil, dată fiind şi vârsta superioară a personajelor, şi intriga aferentă. Pe Jay Lo am început s-o iubesc de când am văzut „Ochi de înger”, cu Jim Caviezel (cel care a jucat rolul lui Iisus în „Patimile” lui Mel).

Susan Sarandon îmi place ca actriţă, e pe cât de mare artistic, pe atât de idioată politic, în opinia mea (dar în artă fac abstracţie de ea). Sigur, concurează la sânge cu Barbra Streisand şi Woopy Goldberg în competiţia privind imbecilitatea politică, şi cred că ele o întrec. 😛 Oricum, oricât de mare actriţă ar fi, probabil că Susan Sarandon avea şanse infime să ia Oscarul, dacă nu propaga sminteala leftistă extremă – ca dovadă că Maia noastră nici măcar n-a fost nominalizată, deşi rolul Maicii Domnului a fost una din cele mai perfect de magnifice interpretări – sau întruchipări – ale unui rol, din toate locurile şi din toate timpurile. Şi a relatat că pentru el au bruscat-o ai ei, chiar la sinagogă, pentru că a performat rolul, şi pentru că l-a apărat pe Mel Gibson în faţa acuzei idiotissime – dacă nu era şi infamă – de antisemitism.

OK, am divagat. Voiam să vă spun că a fost un film delectabil, iar Richard Gere şi Jay Lo au dansat de parcă pluteau. Uneori, chiar păreau că prind aripi. Oricum, de plutit, pluteau la propriu, de multe ori dansul l-au purtat – sau i-a purtat – la câţiva centimetri de sol, pe lungi suprafeţe. Încântător(i)!

După care am dat pe Antena 3, era vreo 11 noaptea. Şi am dat, dragilor, peste o hăhăială generală, se distrau băieţii din capul la guvernare, cât curprinde! Daniel Constantin (su)râdea mai cu jenă, Ponta necheza (să mă ierte caii!), iar Crin se hlizea sincer, roşu de plăcere şi protejându-se cu palma. Nu mai lipsea decât impostorul, să hăhăie o băseală.

Veselie, dragilor, nevoie mare! Şi mari succesuri, să tot ai ce sărbători.

Mă uitam la Crin cu câtă lejeritate vorbea de 5 februarie 2015. Nici lui nu-i pasă.

Mie de ce mi-ar păsa?

P.S.  Nu rataţi „Dr.House”!