DESPRE SINUCIDEREA DOCTORULUI VELEA

S-a dus de dimineaţă, ca de obicei, la Spitalul de Ochi, doar că de data asta s-a aruncat de la etaj, lăsând familiei un bilet cu aspecte administrative, ţinând de ultimul drum.

Doctorul Vasile Velea, general, cadru universitar, epidemiolog de elită. Un om delicat şi devotat. Un medic din categoria medicilor de aur din România. Care abia mai este.

Medicina din România ţine mai mult de amintire. Trăieşte în propria-i postumitate. Nu mai sunt medicii de altădată, pentru că au fost alungaţi. Şi s-au dus. Unii de bătrâneţe, chiar şi fără de vreme, alţii, de tristeţe. Ca dr. Velea, azi.

Doctoriţa Monica Pop, directoarea Spitalului de Oftalmologie – care e nu doar un medic de vocaţie, ci şi un comunicator de excepţie – a informat presa cu promptitudine despre ceea ce s-a întâmplat. Informaţii clare şi căldură umană.

Doctorul Velea era depresiv, primul episod datând de când a fost pensionat de la Spitalul Militar Central, conform legii stupide din România, care spune că medicii militari trebuie să plece chiar la vârsta la care un medic este la vârf de experienţă şi competenţă profesională: 55 de ani. Din cauza legii idioate, au fost alungaţi, vorba doamnei Pop, mai mulţi titani ai medicinei româneşti, profesori şi practicieni de 24 k. Printre ei, dr. Velea.

De atunci era trist. Avea şi probleme de sănătate în familie. Era şi uriaşa, grobiana nesimţire cu care sunt trataţi azi medicii, după învăţătura psihopatului de la Cotroceni. Pe care medicii din ţară l-au operat, în loc să-i secţioneze carotida. Ca să nu mai aibă cine-i batjocori la vârf.

Faptul că alaltăieri i s-a furat maşina din faţa blocului a fost, probabil, pretextul final care l-a îndemnat pe dr. Velea să-şi pună capăt zilelor. Ceea ce i se întâmpla şi tot ceea ce se întâmplă în ţara asta erau prea mult pentru el. Şi n-a mai suportat. Păcat!

Sinuciderea doctorului Vasile Velea e un semnal cu privire la fragilitatea medicului din România. A medicului adevărat. Cu sufletul devastat de toată viaţa ingrată.

Avea 64 de ani şi încă atât de multe de spus şi de făcut. N-a mai avut resurse.

Dumnezeu să-l ierte! Nu şi pe cei care au dus la starea de fapt insuportabilă pentru medicul care s-a dus. Din păcate, nu vom înţelege nimic din această poveste tristă. Iar televiziunile vor măcina aceleaşi idioţenii aruncate ca momeală de guvernanţii dezaxaţi, aceeaşi mascaradă de doi bani, în loc să organizeze anchete profesioniste şi dezbateri adevărate, pe teme de viaţă reală.

Din păcate, tot ce se dezbate în România ţine de imagine. Paralelă.

Dacă vreţi să vedeţi la faţă un aspect de viaţă reală, mergeţi în spitale. Printre care, la SMC, corpul central, la subsol, într-un spaţiu minuscul, unde o somitate cu inimă de aur consultă, zilnic, vreo 200 de amărâţi. Dar despre asta şi despre multe altele, altădată.

Până atunci, nu uitaţi să le arătaţi celor dragi că îi iubiţi. Acum, nu mâine. Poate că de asta depinde.