DON’T BE AFRAID TO CARE! SAU ROSTUL UNUI BLOG

Se dedică vizitatorilor mei, cu precădere celor care postează comentarii, cu mulţumiri pentru implicarea deopotrivă pasională şi raţională, şi pentru nivelul elevat al dezbaterilor. Şi pentru ironiile spumoase, şi pentru vorbele, uneori, mai colorate, şi pentru modul în care îşi apără convingerile, dar şi dreptul celorlalţi la alte convingeri şi opinii.

Vă mulţumesc pentru că, datorită vouă, acest blog a devenit ceea ce mi-am propus, un forum liber de dezbatere, un mijloc de comunicare necondiţionată, de apropiere interumană, de înţelegere a dreptului deopotrivă la diferenţă şi la argumentarea propriei viziuni.

Sunt bucuroasă că vizitatorii mei provin din toate zonele de apartenenţă sau simpatie politică, ori fără vreo preferinţă anume, fenomen din care înţeleg că se simt bine şi că le place această formă de comunicare fără constrângeri.

Nici o constrângere, doar convingere! Respect oamenii de convingere şi puterea lor de a-şi susţine punctul de vedere, fără mentalităţi de tip mineriadă.

Le mulţumesc şi celor care au venit aici cu prejudecăţi şi le-au abadonat pe parcurs, convinşi că au toată libertatea de expresie. Uneori, chiar cu mult peste limitele decenţei, unii dintre ei: dar extrem de puţini.

Le mulţumesc şi celor care au apărat ideea de civilitate, de respect şi de comunicare fără invective.

Le mulţumesc în mod deosebit lui @Johnson şi @Paul, şi îi rog pe toţi ceilalţi să nu considere acest act ca pe o discriminare pozitivă, ci doar ca pe o modalitate de a-mi cere iertare că ziua nu are 48 de ore pentru mine, aşa cum tare mi-aş dori. Inclusiv pentru comunicare publică şi privată.

Vă mulţumesc şi vă preţuiesc!

Profit de ocazie pentru a vă întreba, mai ales că mulţi dintre voi aveţi şi blogurile voastre, care credeţi că este rostul unui blog. În general şi în particular.