Archive for iulie 2008

PNL: ROMÂNIA TREBUIE SĂ DEVINĂ O PUTERE EUROPEANĂ

Miercuri 30 iulie 2008

Preşedintele PNL le-a spus, marţi, membrilor Delegaţiei Permanente a partidului, că obiectivul liberalilor pentru perioada următoare este câştigarea alegerilor parlamentare şi a enumerat şapte priorităţi guvernamentale pentru următorul mandat.

„Alegerea unui nou Parlament va degaja un nou Executiv, care va trebuie să ducă la îndeplinire programele politice ale partidului care va câştiga alegerile. Obiectivul nostru, fără îndoială, vreau să cred că nu este decât unul singur – câştigarea alegerilor parlamentare. Cred că, după patru ani de guvernare, avem o şansă extraordinară pentru viitor şi vreau să ne stabilim obiective mai ambiţioase decât până acum”, a declarat Călin Popescu Tăriceanu la începutul şedinţei Delegaţiei Permanente a PNL, care se desfăşoară la Casa Dante din Capitală.

El a susţinut că, dacă viitorul Guvern va fi format tot din liberali, va trebui să-şi propună transformarea României în a şaptea putere din Uniunea Europeană.

„România este a şaptea ţară la nivel european în termeni de populaţie şi suprafaţă. Cred că nu este prea mult dacă ne-am propune ca România să devină a şaptea ţară ca pondere în UE, în acord cu potenţialul ei. Acesta este obiectivul pe care cred că noi, liberalii, ar trebui să ni-l fixăm pentru următorul mandat. Cred că trebuie să ieşim din logica de până acum, care a fost o logică a modestiei”, a mai arătat preşedintele liberal.

El a enumerat şapte priorităţi ale viitorului Guvern, dacă formaţiunea politică pe care o conduce va câştiga alegerile, susţinând că România are un potenţial imens de creştere economică. Aceste obiective reprezintă, în opinia lui Tăriceanu, necesităţi pentru continuarea creşterii economice a României.

Prima dintre aceste priorităţi este dezvoltarea infrastructurii, prin alocarea a 6% din PIB acestui domeniu. Urmează educaţia, întărirea statului de drept, combaterea corupţiei, pensionarii, vizibilitatea României pe plan european şi internaţional şi protecţia mediului.

Referindu-se la problema pensionarilor, Tăriceanu a precizat că punctul de pensie va fi majorat de la 1 noiembrie 2008, de la 37,5% din venitul mediu la 45% din venitul mediu.

La final, Tăriceanu a ţinut să menţioneze că liberalii nu se află în „competiţie de populism şi demagogie” cu nimeni.

„Nu mă interesează ce propuneri are PSD, ce propunere are PDL, care sunt în concurs de populisme”, a mai spus Tăriceanu, cerându-l membrilor comisiei PNL de elaborare a programului de guvernare să nu facă promisiuni fără suport şi să scoată „cifre din burtă”.

MEDIAFAX

DESPRE REPORTAJ

Marți 29 iulie 2008

Foto: BBC

Splendid ce a scris Crina Dunca, sătmăreanca, splendid şi ce a scris Vlad Petreanu! Despre « echipa de ştiri », depre reporterii de teren. Ştiu, I’ve been there! Nu a fost genul meu reportajul, dar l-am făcut, pentru că dacă faci jurnalistică fără să ştii cum e să faci şi reportaj, nu ştii ce înseamnă profesia-asta. Crina Dunca ştie şi asta se simte în scrisul ei. Viu, autentic. Care spune, cheamă, convinge. Şcoala reportajului contribuie la asta.

 

PRINTRE MORMANELE DE FIARE VECHI ALE PATRIEI

 

Citind ce-a scris azi pe blogul ei, mi-am amintit de reportajele mele prin fabricile patriei, pe care le-am făcut cu Pascal Ilie Virgil, la iniţiativa mea, ca să văd cu ochii mei cum e, să ştiu, să nu mă poată minţi nimeni şi nici eu să nu îndrăznesc să-i mint pe alţii. Era jale acolo, n-a exagerat cine a zis cu mormanele de fiare vechi. Şi printre ele, oameni, cu poveştile lor, cu vieţile lor, cu temerile lor, cu umorul lor incredibil, de oameni simpli şi atenţi la viaţă. Erau şi tembeli, evident, ca peste tot.

 

BEREVOIEŞTI

 

Şi îmi mai amintesc de reportajul la groapa din Berevoieşti şi cum râdea pe sub mustaţă domnul Băcanu de cum stăteam cu o bâtă imensă şi păzeam nişte documente dezgropate ca să le luăm, spre disperarea procurorului Levanovici, care zicea să nu mişcăm probele – ca să le poată lua ei şi noi să nu mai avem dovezi! Că SRI-Securitate ascundea probe de poliţie politică. Oricum, mie mi s-a părut că nu le-am fi găsit, dacă nu am fi fost căutaţi. Nici un serviciu de informaţii normal la cap nu face prostia care s-a făcut prin îngropăciunea de la Berevoieşti. O face să pară prostie şi de fapt e o manipulare. Căreia nu poţi să-i rezişti. Ce ziarist ai fi, dacă nu ai profita de senzaţional? Ce s-a urmărit cu Berevoiştiul nu ştiu exact. Oricum, compromiterea unor persoane. Şi poate, şansa ca unii dintre cei urmăriţi să aibă fragmente de probe. De exemplu, Florin Iaru.

 

Am fost acolo, la Berevoieşti, o trupă de şoc şi groză de la “România liberă”, cred că eram vreo 30, cu trei camioane mari, de tip militar. Eu jucam pe tartoriţa, patrulam ca nebuna cu bâta mare şi ameninţam procurorul cu ea – nu direct, evident, dar el n-avea curajul să-mi zică nimic, fiindcă spusesem că-i dau la cap cu bâta cui se apropie de docomentili noastre pe care le-am descoperit şi dezgropat. Să-l fi văzut pe domnul Băcanu cum dădea la sapă ! După care râdeam cu băieţii până nu mai puteam, pentru că procurorul chiar mă luase-n serios că dau cu parul, o puştoaică!

 

COPIII STRĂZII

 

Îmi amintesc de reportajul pe care l-am scris după explorarea fabuloasă, de noapte, a Gării de Nord şi a multor altor locuri din Capitală, inclusiv ultracentrale, cu parcuri şi canale în care se adăposteau copii şi tineri aurolaci. Am fost împreună cu Sandi Piekalski, Andrei Antică, Ioan Groşan şi Sorin Ilieşiu. Sorin a făcut un film, împreună cu Lucian Pintilie, iar eu am scris două pagini şi jumătate de ziar la „România liberă”. Concluzia mea a fost că drumul acelor copii este ireversibil. Mihai Creangă a zis să îndulcim, un pic, finalul. Domnul Creangă ştie că jurnalistica nu trebuie să inducă deprimare. Ci doar, uneori, disperare care să te facă să vrei să acţionezi. Şi de multe ori, încredere – în oameni, în viaţă, în Dumnezeu. Cel puţin, asta e şcoala de jurnalistică – Băcanu-Creangă-Uncu – la care m-am format eu: pe viu, nu în teorie. Şi am avut privilegiul rar de a face, simultan, editorial politic şi reportaj.

 

PIAŢA UNIVERSITĂŢII, GREVELE

 

Reportajul l-am făcut, mărturisesc, iniţial din dorinţa de a cunoaşte direct realitatea socială a României postdecembriste, aşa cum v-am spus şi mai sus. Apoi, l-am făcut ocazional. Nu e pasiunea mea, nu l-am experimentat din pasiune, dar l-am făcut cu pasiune. De fapt, primul meu mega-reportaj sau reportaj-fluviu a fost cel despre manifestaţia din Piaţa Universităţii. După ce relatasem despre multe mitinguri şi marşuri anti-FSN.

 

Am făcut şii reportaje despre greve – cel mai tare dacă nu singurele care m-au impresionat, chiar dacă au eşuat lamentabil, au fost cele de la CFR. Erau infernale « minunatele condiţii de muncă şi viaţă ». De exemplu, cele de la Depoul CFR. Era incredibil nivelul la care erau obligaţi să presteze, părea din zorii capitalismului, în sensul că utilajele erau absolut rudimentare, poluarea, de nedescris, mizeria îi copleşea din cap până-n picioare pe muncitori.

 

În rest, grevele şi alte acţiuni sindicale au fost multă vreme motivate politic. Au fost vremuri romantice cu Bogdan Hossu. Şi vremuri pragmatice, cu Miron Mitrea. Care a spart greva generală din decembrie 1990 – ce paralizase, probabil, singura dată toată Capitala, Timişoara şi valul cuprindea toată ţara: era suficient doar ca şoferii să blocheze totul, iar preşedintele Iliescu n-ar mai fi avut loc de-ntors, trebuia fie să treacă la dialog, refuzat categoric, fie să pună forţele armate pe oameni. Cam greu, pentru că erau în joc muncitorii. Înfrăţiţi cu studenţii. SUA şi cancelariile europene puseseră la index regimul din România după mineriadă. Forţam democratizarea. Făceam mitinguri şi marşuri cum respiram. Erau reportajele mele, le făceam cu mare plăcere. Chiar dacă de multe ori era s-o iau pe coajă de la forţele de ordine, după nenumărate alergări prin pieţe şi pe străduţe. Iar Mitrea a trădat, şi-a trimis şoferii înapoi la lucru. Neamul lui manivelă e disciplinat. În sfârşit, nu ştiu dacă de pe atunci s-a orientat spre FSN, dar e clar că i-a fost frică de consecinţele unei paralizii generale a circulaţiei în patrie.

 

MINERIADELE, VIZITA REGELUI, ILIESCU ŞI RETARDAREA ROMÂNIEI

 

Am relatat despre mineriada din septembrie 1991 şi în acelaşi timp, despre Congresul PNŢCD din aceleaşi zile. Până la urmă, m-am îmbolnăvit o zi, chiar a trebuit să dormitez în pat, din cauza deselor inhalaţii cu gaze lacrimogene aruncate peste mineri în Piaţa Victoriei şi în Piaţa Universităţii. Au şi tras în ei cu gloanţe. Am interviu cu mineri împuşcaţi.

 

Am făcut reportaj despre comemorările lui Andrei Frumuşanu şi Auricăi Crăiniceanu, cei ucişi în 27 septembrie 1991 – vă amintiţi de ei? Dar cine îşi mai aminteşte? Şi ce contează că vinovaţii nu sunt, nici până astăzi, pedepsiţi? N-au fost ei pedepsiţi nici vinovaţii de la revoluţie, de la mineriada din iunie 1990, de la mineriada paramilitară de la Costeşti – doar Miron Cozma, ţap ispăşitor, pentru ultimele două mineriade. Pentru prima, ce contează neidentificaţii de la Străuleşti, mutilaţii pe viaţă – fizic şi psihic, retardarea României cu zece ani?! Domnul Iliescu crede în continuare că a fost bine ce a făcut şi cum s-a scris istoria. Şi mulţi îl laudă pentru asta. Eu nu. Înţelepciunea sa politică nu conţine şi dimensiunea: regret, recunoaştere a greşelilor, scuze pentru. Dimpotrivă. Aceleaşi acuze. Dar despre toate astea, cu altă ocazie.

 

Am scris reportaj şi despre vizita pascală a M.S. Regelui Mihai, un vis frumos, o minune care a durat trei zile.

 

Am scris reportaj şi despre închisori în care fuseseră torturaţi foşti deţinuţi politici, şi despre evenimente organizate de ei, de exemplu, la Tg.Ocna. La care a participat şi minunatul părinte Constantin Voicescu. Dumnezeu să-l odihnească! Duhovnicul preşedintelui Emil Constantinescu. Şi al meu.

 

REPORTERUL POLITIC SAU GRADUL ZERO AL IMAGINII

 

Am scris şi reportaj politic şi electoral. Contează foarte mult. Şi responsabilitatea reporterului politic pentru formarea opiniei publice este foarte mare. Pentru că influenţa lui imediată o depăşeşte pe cea a editorialistului şi a analistului, chiar de televiziune – care, de fapt, la rândul lor sunt influenţaţi de relatările din reportaje. Gradul zero al imaginii politice îl dă reporterul politic. Şi dacă nu e cinstit sau dacă nu are un profil caracterial şi profesional definit poate altera grav imaginea. Până la transformarea în contrariu. Puteam de multe ori să o fac, ştiu cum se manipulează cu succes. Am evitat, pentru că mereu cea mai importantă rămâne credibilitatea. Şi credibilitatea mea a determinat, uneori, decizii şi evenimente politice.

 

Îmi amintesc ce debandată incredibilă era la CDR, în vara-toamna lui 2000, a alegerilor generale. Haos total, trei centri de comandă, doi coordonatori şi nici o coordonare. Prima conferinţă de presă a CDR-2000 a fost antologică pentru orice manual de politologie la capitolul patologie politică şi PR. Despre ce-au prestat atunci Adrian Iorgulescu şi Varujan Vosganian, cu altă ocazie. Vă spun doar că relatarea mea a determinat întrunirea de urgenţă a BCCC al PNŢCD – viteză rarissimă la ei – iar ţărăniştii au hotărât să candideze pe cont propriu. I-a oprit un telefon de la preşedintele Emil Constantinescu. Era cât pe ce să determin salvarea PNŢCD, dar autoritatea prezidenţială a fost mai tare. 

 

UITĂ NOSTALGIA

 

Ce mi-ai făcut, Crina Dunca, sătmăreancă frumoasă şi deşteaptă, cu nostalgia ta! În memoria mea au năvălit tot felul de materii prime ale reportajelor, m-au năpădit anti-cronologic ! Şi prea puţin « deontologic » !

 

Despre singurul meu reportaj care a ieşit un antireportaj nepublicabil şi nepublicat, am să vă povestesc separat.

 

Sunt vremuri frumoase, n-aş vrea să revin acolo, dar le port în memorie cu drag. Şi cu multă recunoştinţă. E „real life” şi dacă nu faci reportaj e greu să o cunoşti. Şi fără reporteri, n-ar cunoaşte-o nici ceilalţi.

 

Trebuie să ai tupeu în reportaj, e adevărat. Dar nu impertinenţă. Când încurci planurile, pierzi. Şi pierde şi reportajul. Şi cititorul sau telespectatorul. Ori ascultătorul.

 

E mare păcat faptul că meseria de reporter e compromisă de unii care o transformă în mică afacere sau în show teribilist. Pretextul lor e, probabil, corupţia unor patroni.

 

REPORTAJUL, ÎNTRE SUBLIM ŞI RIDICOL

 

Dana Belciug şi-a făcut datoria eroică de reporter al inundaţiilor pentru Antena 3, zilele-astea. O laud pentru tenacitatea ei, pentru relatarea minuţioasă. Nu regret, însă, ci menţin criticile pe care i le-am adus în postarea “O reporteră întreabă o sinistrată dacă e disperată”. Şi m-am referit la această reporteriţă pentru că ea, foarte bună, chiar excelentă, fiind, riscă, uneori, să-şi submineze calităţile şi implicit profesia.

 

Azi a avut curajul să relateze că, în timpul intervenţiilor de pe Siret, unii localnici stau şi beau bere, nu vor sub nici o formă să intervină la salvarea bunurilor lor. La fel, s-a comportat admirabil prin întrebările pertinente şi extrem de civilizate pe care i le-a pus, tot azi, live, preşedintelui Băsescu. Care, totuşi, nu s-a abţinut şi a trimis presa să ajute sinistraţii.

 

Ştiu că pare crud şi nedrept faptul că eu o evaluez confortabil pe Dana Belciug, pe când ea pune osul la bătaie pe teren. Dar am făcut, la rândul meu, reportaj, ştiu cum e. Nu era profesia mea. Am precizat, mai sus, de ce am experientat reportajul. Ştiu, din păcate şi câtă mizerie poate fi în spate.

MARIAN MILUŢ ŞI AFACEREA IMOBILIARĂ PNŢCD

Luni 28 iulie 2008

Foto: Hotnews

MILUŢ ŞANTAJEAZĂ PNŢCD CU EXECUTAREA FINANCIARĂ PRIN FIRMELE LUI

Marian Miluţ s-a lăudat că a plătit datoriile PNŢCD şi că a investit în renovarea sediului central, precum şi în vederea achiziţiei imobilului. În realitate, el a operat o cesiune de creanţe către firmele lui, în aşa fel încât, rămas fără funcţia de preşedinte, să execute financiar partidul, prin intermediul firmelor creditoare.

MILUŢ I-A PROPUS LUI CIUHANDU PUPAT PIAŢA OPEREI DIN TIMIŞOARA

După suspendarea ilegală pe termen de un an a lui Radu Sârbu din partid, preşedintele în exerciţiu al PNŢCD, Marian Miluţ, a fost la Timişoara ca să-l convingă pe Gheorghe Ciuhandu să nu se mai ţină congresul extraordinar pe 24 august, aşa cum s-a hotărât în urma solicitării din partea a 28 de organizaţii. Ci doar să aibă loc un BNC lărgit, în care să se pupe Piaţa Independenţii, respectiv, a Operii din Timişoara şi să mai fie, eventual, primiţi înapoi unii din cei excluşi, dar în nici un caz să nu se revină asupra suspendării lui Radu Sârbu.

Aşa cum a aflat şi Americanul, Miluţ nu s-a dus cu mâna goală în capitala Banatului, ci cu o sumă substanţială. Cu atât mai multe zerouri cu cât jignirile pe care i le adusese în diferite şedinţe BNC primarului Timişoarei au fost mai grele. Întâlnirea a rămas confidenţială, dar aparatul de propagandă al lui Miluţ a răspândit zvonul că Gheorghe Ciuhandu ar fi acceptat târgul reconcilierii, zvon menit să-i demoralizeze pe delagaţii care aşteaptă congresul de schimbare a actualei conduceri.

OPERAŢIUNEA MITUIREA LIBERALILOR

Căutând cu disperare să-şi păstreze şefia PNŢCD – o mare afacere imobiliară -, Marian Miluţ a continuat turneul mitei, de data asta, în rândurile liberalilor. La sfârşitul săptămânii trecute, Miluţ a obţinut promisiunea unei întâlniri cu preşedintele PNL, Călin Tăriceanu şi s-a grăbit să mediatizeze ştirea că se va încheia un protocol între cele două partide pentru alegerile parlamentare, invocând  datoria istorică pe care liberalii ar avea-o la ţărănişti pentru reintroducerea lor în Parlament din 1996. Da, dar nu cu parodia de tandem Miluţ-Pavelescu!

Totuşi, Miluţ şi-a pus deja în funcţiune aparatul de convingere, ca dovadă şi declaraţia surprinzătoare a vicepreşedintelui liberal, Crin Antonescu, de natură să valideze ştirea privind intenţia încheierii unui viitor protocol politic şi electoral. Miluţ a făcut demersuri pentru ca decizia să se ia de principiu în Biroul de Conducere de astă-seară şi să fie validată la Delegaţia Permanentă de mâine. Numai că un asemenea protocol priveşte partidele, nu persoanele, însă Miluţ mizează pe obţinerea protocolului ca pe un capital politic major, care să-i asigure menţinerea în fruntea PNŢCD.

CÂT VALOREAZĂ LIDERII PNL LA BURSA LUI MILUŢ

Ce nu ştiu liderii liberali unii despre ceilalţi este preţul pe care Miluţ îl poate plăti fiecăruia dintre cei a căror decizie contează, ca să-şi asigure susţinerea. Marian Miluţ are capacitatea de a pune la bătaie câteva milioane de euro, dintre care marea sumă să-i revină premierului Tăriceanu, un milion să fie împărţit între doi consilieri ai primului ministru, iar mărunţişul, de un milion rămas, să se împartă câtorva lideri cu greutate. 

Miluţ ar putea să facă darul de nuntă fiecăruia în parte, sub pretextul de avansuri ale unor donaţii neoficiale pentru campania electorală. Cu angajamentul ca sumele să se completeze de la sponsori garantaţi, în pragul campaniei electorale, sub formă de donaţii oficiale către PNL şi în contul candidaţilor liberali bucureşteni. În plus, Miluţ are acoperirea financiară de a se angaja că, prin intermediul UNPR, va colecta încă trei milioane de euro, care să fie distribuiţi organizaţiilor PNL din ţară, o parte, ca donaţii pentru partid şi o parte, ca donaţii pentru fiecare candidat parlamentar, în aşa fel încât să nu se depăşească plafoanele legale.

10 MILIOANE DE EURO PENTRU DE 10X SUMA

Per total, darul nupţial al lui Miluţ pentru (liderii) PNL s-ar putea ridica la 10 milioane de euro. De ce ar fi el dispus să pună la bătaie o asemenea sumă e uşor de înţeles. Pentru funcţia politică, de preşedinte al PNŢCD, care îi permite accesul la sediile şi multiplele intravilane ale PNŢCD din Capitală şi din ţară. Având în vedere că există o clădire veche, superbă, plus un şir de clădiri, numit „corpul B” – care ar urma să fie demolat şi să se ridice în loc un bloc lung, cu 10 etaje -, tuturor acestora adăugându-li-se intravilanul X 5000 euro/metrul pătrat, numai sediul central face peste 20 de milioane, cu potenţial de a se tripla prin investiţii comerciale.

Aşa încât, pentru Marian Miluţ, PNŢCD e o mică afacere politică şi o mare afacere imobiliară, care poate ajunge la 100 de milioane de euro pe toată ţara. Faptul că legea prevede ca imobilele cumpărate pentru partide să nu poată fi înstrăinate nu-i un impediment pentru Miluţ. Există chichiţe, pe care un avocat ca Aurelian Pavelescu le poate specula original. Miluţ poate cumpăra imobilele la preţ de nimic şi apoi, să le speculeze în voie din funcţia de preşedinte al PNŢCD.

PNŢCD N-AR OBŢINE DECÂT 2 LOCURI PARLAMENTARE: PAVELESCU ŞI MILUŢ

Tentaţia ca liderii PNL să accepte protocolul poate părea considerabilă, având în vedere faptul că, pentru Miluţ, intrarea PNŢCD în Parlament e doar o afacere în doi: Pavelescu şi Miluţ. Protocolul e menit să arunce praf în ochii ţărăniştilor ca să-l menţină preşedinte, prin garanţia revenirii în Parlament. De fapt, cu excepţia celor doi, ar urma să candideze tot liberalii şi pe locurile parlamentare ale ţărăniştilor, iar Miluţ să-şi atingă scopul personal. Mai ales că relansarea PNŢCD n-ar face decât să-l încurce, pentru că Miluţ are tot interesul ca partidul să fie extrem de slab şi să-l speculeze imobiliar, bucată cu bucată. Şi să-şi schimbe numele din Miluţ, în MITUŢ. De la mită.

PROTOCOL PNL-PNŢCD, DUPĂ CONGRESUL PNŢCD

La Delegaţia Permanentă, liberalii pot lua decizia deşteaptă a protocolului de principiu cu PNŢCD, dar să amâne semnarea lui până după congresul extraordinar din 24 august, cum e şi normal. Şi protocolul se va semna cu cine va câştiga la congres. În caz contrar, scandalul imens care mocneşte în PNŢCD va exploda în faţa liderilor PNL. Cu toate consecinţele de imagine. Respectiv, electorale.

INUNDAŢIE ŞI BEŢIE. ŞI ZICEŢI CĂ N-A ZIS BINE PREMIERUL?

Luni 28 iulie 2008

Premierul Călin Tăriceanu a spus, ieri, că în timp ce Guvernul mobilizează Armata pentru ajutor în zonele calamitate, unii dintre localnici sunt mai tentaţi de cârciumi, decât să dea o mână de ajutor.

Şi să mai ziceţi că n-a zis bine premierul!

FUCK YOU, TOVARĂŞI! 

Fotografie preluată de pe blogul cu acelaşi nume.

ZECE ANI FĂRĂ ANTON UNCU. SOV L-A BĂGAT ÎN PĂMÂNT

Luni 28 iulie 2008

Astăzi de împlinesc zece ani de la moartea fulgerătoare a marelui jurnalist, editorialist, scriitor ANTON UNCU. 

Repet pentru că se tot uită sau se minimalizează faptul că Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă, Anton Uncu Ştefan Niculescu Maier, în anii terminali ai regimului comunist, au încercat să scoată un ziar liber, la o tiparniţă clandestină, fabricată cu litere sustrase, una câte una, de Alexandru Chivoiu şi alţi tipografi. Au fost trădaţi şi arestaţi.

După 22 decembrie 1989, au făcut din „România liberă”, primul ziar liber al ţării în libertate, o instituţie de presă, o stare de spirit. Editorialele lui Anton Uncu erau tăiate în propoziţii scurte, dense, alerte. Limpezi ca diamantul. Dure şi totodată, calde. O artă de atitudine. Unele, capodopere de comunicare publicistică.

Este dintre cei cărora le datorez debutul timpuriu ca editorialist. Şi a fost o onoare ca, mai mulţi ani, să semnez editoriale alternativ cu Octavian Paler, Anton Uncu, Mihai Creangă, Petre Mihai Băcanu. Ei erau seniori şi eu, un junior încurajat să-şi egaleze visul. Visul că scrisul poate modela realitatea.

Nu amintesc, acum, decât de aspectele frumoase de la „România liberă”. Nu şi de lucrurile urâte. Unele, sinistre pentru ziar. Poate, cu altă ocazie, când ne vom hotărî să scriem o carte, noi, cei care am fost acolo echipa unui vis. Trăit cu ochii deschişi şi apoi, spulberat. Cert e că Anton Uncu a trebuit să plece.

Îmi amintesc ce sensibilitate avea. Iubea pisicile. Într-o zi, am găsit un pui de pisică, o pisicuţă mică, nu ştiu dacă avea două luni. Plângea de mama focului, abandonată în iarbă, lângă Casa Presei. Şi am adus-o în redacţie, la secţia Foto, s-a adaptat din start, i-a pus Viorica Ciobanu o cutiuţă cu nisip sub o masă şi mâţa a mers direct acolo.

Am luat pisicuţa şi i-am dus-o domnului Uncu, s-o vadă. Ca mascotă a „R.l.”. Nici nu ştiu să descriu  delicateţea cu care a luat-o şi a mângâiat-o. În aceeaşi zi, a dus-o acasă. A crescut şi a trăit fericită, răsfăţată, bibelou pe pian şi stresată în perioadele în care elanurile estetice ale domnului Uncu decideau o nouă schimbare în apartament.

Pisica a dispărut de-acasă, după câţiva ani şi nu cu multă vreme înainte ca Toni Uncu să dispară şi el din această lume. De ce – nu am avut cum să scriu atunci când s-a întâmplat. Era la „Curentul” şi patronul, Sorin Ovidiu Vântu, se purta mizerabil cu el, îl brusca în competenţa lui, intervenea, brutal, în politica editorială.

Anton Uncu nu accepta compromisurile pe care SOV voia să i le impună şi avea, adesea, dispute cu el. Dispute care îl măcinau. Deşi iubea enorm publicistica, tot ce-şi dorea era să iasă la pensie, cu mai mulţi bani, necesari pentru sănătatea doamnei Carmen Uncu. Şi n-a apucat. Pentru că inima lui a cedat. S-a rupt, pur şi simplu.

Era o zi fierbinte de vară, 28 iulie 1998. S-a certat cu Sorin Ovidiu Vântu şi a plecat. Era extrem de afectat. S-a dus în piaţă, în drum spre casă şi a căzut din picioare. Acolo a rămas. S-a dus. Degeaba i-a mai făcut, pe urmă, parastas în redacţie patronul care îl băgase în pământ.

Îmi pare rău că nu ştiu exact unde se află, printre manuscrise, editorialul pe care l-am publicat la moartea lui,  inclus şi în cartea de publicistică postumă a lui Anton Uncu. Am redat, mai jos, prefaţa semnată de fiul lui, Daniel şi publicată în suplimentul „aldine” al României libere, în 23 septembrie 2005.

Vă îmbrăţişez, cu drag, doamnă Carmen Uncu şi pe tine, Daniel Uncu, apropiat oriunde te-ai afla.

ANTON UNCU – UN DREPT. DE DANIEL UNCU

Luni 28 iulie 2008

Am vrut, initial, sa fiu profund, filozofic si inedit. Am vrut sa scriu acest cuvant-inainte cu pretentia ca voi fi cochetat cu harul. Am incercat cateva variante pretioase si aproape ridicole. Am renuntat…
Am vrut, apoi, sa fiu sentimental. Sa zugravesc trairi ce, evident, nu pot fi zugravite fara a incerca o reala frustrare in fata inconsistentei si putinatatii cuvintelor. Am renuntat…
Am renuntat, asadar, sa incerc sa scriu despre Anton Uncu altfel decat ar fi vrut Anton Uncu sa scriu despre el: simplu si autentic. Si, iata, fac

acest lucru, terorizat, insa, de ideea ca nu voi reusi decat sa mazgalesc niste banalitati corecte – adica exact ceea ce l-ar fi enervat cel mai mult pe tatal si mentorul meu.
A scrie la timpul trecut despre Uncu – fie ca vorbim despre fauritorul de ziare, despre condeierul incomod, fie ca ne referim la omul care a fost – reprezinta, in sine, o incercare riscanta.
Afirm acest lucru acum, cand, recitindu-i editorialele, realizez ca Uncu, de fapt, nu a plecat. Cum sa vorbesti la trecut despre o prezenta? Senzatia certa a actualitatii, a prezentei este, fara doar si poate, socul pecare, tu, cititorule il vei avea descoperind aceasta selectie de texte.
Incomod, acid, dur, sarcastic. Uneori, necrutator. Dar niciodata nedrept! Si niciodata banal.
Citindu-l, poti fi de acord cu el sau poti sa te revolti impotriva lui. Dar nu il poti ignora. Si niciodata, niciodata nu il vei gasi imoral sau interesat. Caci Anton Uncu va ramane, inainte de toate, in istoria presei romanesti ca un drept! Octavian Paler scria in 1998, la moartea ziaristului, un superb articol intitulat chiar asa: „A murit un drept!”
Anton Uncu a fost, probabil, si ultimul mare visator al presei romanesti. Recitindu-i editorialele constati uneori un soi de naivitate sanatoasa ce nu putea izvori decat din credinta ca, funciarmente, oamenii sunt buni; ca oamenii se pot schimba in bine si ca trebuie sa li se ofere o sansa; pentru ca „nimeni nu e bun sau rau doar pentru ca ni se pare noua ca ar fi”. Poate si de aceea, vorba Roxanei Iordache, iti venea cateodata, dupa ce ii citeai un comentariu, sa ii dai telefon si sa ii multumesti.
Te las, asadar, cititorule sa il redescoperi pe marele ziarist.
Sa razi impreuna cu el, sa te revolti impreuna cu el, sa il combati sau sa il aplauzi. Te las sa te bucuri de el.
Raman doar cu un singur si neimpacat regret: ca nu mai pot sa ii multumesc, inca o data, lui Anton Uncu.

E BINE CĂ BĂSESCU ŞI TĂRICEANU AU MERS LA INUNDAŢII?

Duminică 27 iulie 2008

Foto: Mediafax

După ce zilele trecute, miniştrii MIRA şi al Mediului, Cristian David şi Korodi Attila, precum şi preşedintele Băsescu au vizitat zonele lovite de inundaţii, azi, premierul Tăriceanu, însoţit de miniştrii menţionaţi, împreună cu cei ai Finanţelor, Varujan Vosganian şi Agriculturii, Dacian Cioloş, s-a deplasat la Paşcani, pentru a verifica stadiul în care se află ridicarea digurilor pe Siret. În localitate l-a aşteptat şi ministrul Educaţiei, Cristian Adomniţei.

Anterior, premierul se deplasase, tot cu elicopterul,  la Rădăuţi, după ce, în prima parte a zilei, coordonase comitetul naţional de criză la Palatul Victoria. Coordonator în absenţa premierului a rămas secretarul de stat Victor Paul Dobre.

Credeţi că guvernanţii au făcut bine deplasându-se în zonele calamitate?

Dar dacă nu se deplasau, cum i-am fi catalogat?

Ce aţi fi gândit dacă, de exemplu, ieri, sâmbătă, preşedintele Traian Băsescu n-ar fi vizitat acele zone sucevene acoperite de ape şi s-ar fi dus direct la nunta din Dolj, unde a ajuns seara cu elicopterul prezidenţial, şi pe urmă azi ar fi participat la întronizarea IPS Irineu, mitropolitul Olteniei, participare pe care a considerat-o „un act patriotic”, fără ca după agapă să se intereseze din nou de situaţia localităţilor calamitate?

Şi ce aţi fi zis dacă premierul Tăriceanu s-ar fi limitat la coordonarea celulei naţionale de criză de la sediul Guvernului?

Dar sincer.

DOUĂ ZIARISTE, GATA SĂ SE ÎNECE DIN CAUZA LUI BĂSE

Duminică 27 iulie 2008

Scriam, ieri, că Mihai Tatulici l-a prezentat pe preşedintele Băsescu salvamar naţional, adică salvator al unei ziariste de la înec. Deşi ea era udă, iar el, uscat. Mai precizam că ştirea nu a fost reluată în jurnalele de la Realitatea TV.

În realitate, dacă site-ul lui Felix Tătaru nu minte ca să dea în cel pe care, până nu de mult, l-a slujit, iar el l-a mătrăşit, a fost pe dos. Adică, două ziarişte au fost prinse la înghesuială de mulţimea care s-a îmbulzit pe lângă preşedintele Băsescu şi le-a împins în apă.

Ziaristele au fost pe punctul să se înece într-un canal de scurgere adânc, dar tot sătenii le-au salvat. Conform sursei citate, preşedintele Băsescu a aflat de ziariste abia când au fost aduse de săteni la una din maşinile prezidenţiale şi imediat s-a interesat de starea lor.

Incidentul a avut loc în localitatea Vicovu de Jos, judeţul Suceava. Altfel decât în capul lui Tatulici.

INTERVIU CU DUMNEZEU NU E AL LUI OCTAVIAN PALER!

Duminică 27 iulie 2008

Foto: România liberă

În continuare se vehiculează pe Internet unele articole sau fragmente de articole ori poezii atribuite lui Octavian Paler. O fac oameni de bună credinţă, care nu ştiu realitatea. Am întâlnit o trimitere la faimosul „Interviu cu Dumnezeu”, chiar pe un blog respectabil, care se ocupă cu salvarea Bucureştiului. Noroc că link-ul nu duce nicăieri.

De altfel, acest text i-a fost atribuit scriitorului pe când era în viaţă, iar Octavian Paler a precizat, în „Cotidianul”, că nu îi aparţine.

L-AI VOTA, DE-AR CANDIDA PE STRADA TA?

Duminică 27 iulie 2008

TATULICI ÎL SCOATE PE BĂSE SALVAMAR NAŢIONAL

Duminică 27 iulie 2008

Aseară, Realitatea TV a prezentat şi ea o ediţie specială cu inundaţiile, la câteva ore după ediţia specială a Antenei 3 (în care, prezentând reportaj din elicopter, Dana Belciug a fost foarte bună).

Ediţia Realităţii a fost realizată de Mihai Tatulici. Emisiunea s-a ţinut în ţinutul sucevean năpăstuit, acolo unde au fost şi autorităţile, preşedintele Băsescu, miniştrii David şi Corodi, şi alţii.

Când să ia sfârşit ediţia specială, apare şi preşedintele Băsescu, pe care Tatulici ni-l prezintă în ipostază de salvamar naţional. Adică, de salvator de la înec al unei ziariste.

Se vedea, într-adevăr, o fată foarte speriată, udă leoarcă, din cap până-n picioare şi un preşedinte preocupat şi mai uscat ca oricând. Probabil, i-o fi suflat în pânze Tatulici. Şi foarte repede.

Atât de penibilă e ştirea asta dată live de Tatulici, încât nici n-a mai fost reluată la jurnalele ulterioare. Probabil, preşedintele Băsescu o fi aflat şi s-o fi jenat. După o zi în care a văzut atâta suferinţă.