Un apel online la revoluţia iasomiei a generat panică în rândurile autorităţilor comuniste din China. Apelul a fost postat pe site-ul în limba chineză cu platformă americană Boxun.com. Aparatul de partid şi de stat s-a pus în mişcare şi a dispus ca serviciile să-şi intensifice măsurile represive.
Însuşi preşedintele Hu Jintao s-a întâlnit, ieri, cu vârfurile nomenclaturii şi le-a ţinut o cuvântare cu indicaţii preţioase privind îmbunătăţirea serviciilor sociale către populaţie şi supravegherea atentă a internetului, în aşa fel încât “opinia publică să fie ghidată cum trebuie”.
Probabil că “îmbunătăţirea serviciilor sociale” a fost parola pentru vânătoarea de iasomie: razii în rândurile activiştilor civici, noi arestări şi poliţia blogurilor, în general, a reţelelor de socializare. Câtă dreptate avea Petre Ţuţea când numea regimurile comuniste, adunături de drept comun, care trebuie pedepsite ca “hoţii şi violatorii de dame”, se poate constata din simplul fapt că poliţia politică chineză are treabă să tâlhărească site-urile.
Într-o relatare a Associated Press preluată de FOX News se arată că mai bine de 100 de opozanţi civici de pe tot cuprinsul ţării au fost arestaţi, consemnaţi la domiciliu sau daţi dispăruţi. Ameninţările sunt la ordinea zilei. În marile oraşe, mai ales Beijing şi Shanghai, miliţia a împânzit străzile. Apelurile la proteste de stradă au fost cenzurate.
În capitală, un tânăr de 25 de ani, cu numele foarte apropiat de al opozantului laureat cu Nobelul pentru Pace, Liu Xiaobai, a fost oprit de forţele de ordine fiindcă a depus o floare de iasomie în faţa unui restaurant “McDonald’s”, locul fixat în apelul la protest de pe Boxun.com. Tânărului i-a fost confiscat telefonul cu care fotografiase iasomia la faţa locului. Agenţii de securitate au vrut să-l ridice, dar tânărul a fost înconjurat de jurnalişti străini. Alţi doi oameni n-au reuşit să scape, fiind săltaţi.
Frica aparatului represiv chinez ia forme ridicole, obiectul ei fiind o floare. Simbolul unei revoluţii în valuri.
Se împlinesc 135 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi. Lanţul uman în jurul Ateneului a fost o iniţiativă frumoasă (de)şi – previzibil – fără audienţă.
În 18 februarie 1564, îşi dădea sufletul Michelangelo. În 19 februarie 1876 se năştea Brâncuşi. Probabil, cei mai mari sculptori ai umanităţii.
Există mulţi oameni talentaţi, cu vocaţie, pretutindeni şi în toate domeniile. Puţini sunt însă cei aleşi să reprezinte chintesenţa umanităţii şi esenţa vieţii în toată splendoarea dăruită de Dumnezeu. Brâncuşi e unul dintre ei. Dintre marii oameni ai lumii, de pretutindeni şi din toate timpurile. Un artist epocal.
Parafranzându-l pe G.Călinescu referitor la Eminescu, putem spune că fiind foarte român, Brâncuşi e universal. Eminescu, însă, a avut limitele limbii. Ale unei limbi pe care a dezmărginit-o şi a desăvârşit-o. Intraductibil, însă. Cred, deci, că nimeni nu a reuşit să extragă şi să ducă la perfecţiune (în)cântătoare tot ce are România frumos şi bun, specific şi în acelaşi timp, magnific de universal, ca Brâncuşi în artă. Şi Enescu în muzică. Creaţia lor reprezintă măreţia României. Potenţialul ei de valori, oprit violent, ca pumnul în gura izvorului, din 30 decembrie 1947 încoace. Gîndiţi-vă ce oameni şi ce genii avea România interbelică! Unde-au ajuns ele? În exil, în groapa comună sau în ghena trădării de ţară.
Avem şi alte somităţi naţionale de dimensiune internaţională – realizate, evident, în afara ţării. Dar două sunt fiinţele pe care să le punem la icoana de ţară: Brâncuşi şi Enescu. Ei dau identitate universală şi unicitate mondială unei specificităţi naţionale care, altfel, n-avea altă şansă decât să se piardă. În anonimat, în spirit minor, în uitare, mai ales după lunga noapte a comunismului, regim diabolic (evil empire).
Brâncuşi şi Enescu au scos din provincialism şi au consacrat ca plenitudine planetară ceea ce Mircea Vulcănescu numea “dimensiunea românească a existenţei”. O existenţă rituală, dată de ritmurile lumii cu graniţă fluidă între cea de aici şi cea de dincolo, o dimensiune astrală, familiară în fiecare act cotidian. O existenţă deschisă spre cer, ca o carte pe care cerul însuşi scrie: semnele vremii. Celei vii şi veşnice. O eternitate apropiată, vie, din care şi înspre care merge totul, mereu - poarta sărutului, masa tăcerii, coloana infinitului: nunta, trecerea, învierea, înălţarea. Şi iarăşi naşterea. Întruparea unui zbor. Măiastra. Cea plină de har.
O celebrare. O sărbătoare. Un rit de trecere. O eternă reîntoarcere, cum sintetizează Mircea Eliade. O bucurie în toate, chiar şi în durere. Şi un dor în toate, chiar şi în bucurie. O semeţie smerită, o intuiţie a continuităţii cu Dumnezeu. O dimensiune tainică a existenţei. Dorul in-creatului de a ieşi la lumină şi apoi de a se re-găsi în lumină. Filonul păgân a anticipat filonul creştin şi ele au fuzionat natural.
Viaţa vecină cu moartea: moartea, poartă spre viaţă. Trecerea, pe-trecerea. Tăcerea plină de taină. Prezenţa absentă. Prezenţă, totuşi. Absenţa doar o semnalează. Creştin ortodox, Brâncuşi n-a cutezat să scoată din materie – cum înfricoşător de perfect a făcut Michelangelo – nici răstignirea, nici pieta. Brâncuşi a sculptat, magistral, absenţa lui Iisus. Prezenţa în absenţă. Invitaţia de a atinge locul pe-trecerii lui la Cina cea de Taină. Şi de a crede. Şi de a nu-i da sărutul ca Iuda. Şi nici ca Petru ca să te lepezi. Şi nici ca Maria Magdalena după mântuire. Noli me tangere. Numai prin împărtăşire. Cu taina. Lăsată mărturie la masă. La pe-trecerea de nuntă. Poarta sărutului, taina nunţii de la cina cea de taină.
Ansamblul de la Târgu Jiu. Lăsat să se deterioreze de un popor ingrat. Dar asta-i altă poveste şi ea spune multe despre riscul României de a-şi pierde destinul.
Brandul de ţară, de ţară adevărată, cu tradiţie, cu identitate, vână şi destin, numai din creaţia celor două spirite înalt reprezentative se poate (ex)trage: Brâncuşi şi Enescu.
Numai că, de 21 de ani, ţara se zbate să supravieţuiască după impostură peste impostură, iar acum se află în prag de extincţie din pricina prăpastiei morale şi materiale în care a putut-o aduce un regim inimaginabil de josnic: la fel de josnic şi bicisnic precum pleava şi iudele din zorii comunismului, care şi-au bătut joc de tot ce aveau ţara şi poporul mai bun, mai înălţător şi mai sfânt. Însuşi chipul de elită a României a fost pângărit. La fel face acum regimul Băsescu. Unul dintre cele mai antinaţionale de pretutindeni şi din toate timpurile. Un regim satanic. Caricatural, dar satanic.
Şi atunci, cum să lansezi un brand şi o ilustrare a lui pe măsura “României eterne”? Cine are interesul naţional? Ei au doar interesul să amaneteze şi să batjocorească ţara, pentru interese personale, comisioane şi parandărături pentru care sunt în stare să şi omoare.
Ce popor ar fi suportat caricatura de frunză şi jena de brand cu care se bate în piept o oroare ca Udrea, după ce a mai aruncat nişte bani pentru un plagiat? Ce popor ar fi suportat o asemenea femelă de mahala, grobiană şi agresivă, în funcţia de ministru al turismului şi dezvoltării? În funcţia de ministru. În orice funcţie de stat! Un personaj care n-avea nici o şansă în serviciul unui hotel cu duşuri a ajuns să conducă România, prestând servicii preşedintelui ţării. O ruşine de preşedinte, o ruşine pentru numele de om! Până când vom suporta batjocura?
Nu ştiu, dar până când o vom suporta, n-are decât să-şi poarte frunza şi să nu îndrăznească să-mi preia propunerea, fiindcă pentru toate averile din lume nu le-aş ceda drepturile de autor. Cei care ne vor scăpa de regimul Băsescu poate vor merita. Evident, dacă vor şi construi, rapid şi sigur, infrastructura. Reconversie ideală şi pentru mineri, şi pentru ţară. Se poate?!
Aşadar: România, o capodoperă. Bun venit la Poarta Sărutului! Romania, a masterpiece. Welcome to the Kiss Gate/Gate of Kiss!
P.S. Şi poate ne amintim cum a numit Papa Ioan Paul al II-lea România: Grădina Maicii Domnului. N-ar suna frumos pentru “turismul ecumenic” ?
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, azi, recursul împotriva hotărârii Curţii de Apel Bucureşti, privind condamnarea SRI în procesul cu Dinu Patriciu, pentru ascultarea ilegală a telefoanelor.
Dinu Patriciu are, deci, câştig de cauză, într-un proces care poate deveni un precedent în cauzele de apărare a drepturilor civile.
Nu cred, însă, că-i suficient. Pentru apărarea statului de drept, ancheta trebuie dusă mai departe. Cineva (i)responsabil din SRI trebuie să plătească pentru faptul că unui cetăţean al ţării i s-au au ascultat telefoanele fără mandat. Ani în şir. Sau – cine ştie? – “poate face mai puţină puşcărie sau nu face deloc, dacă spune, cu nume şi prenume” la a cui comandă politică s-a comis ilegalitatea.
Şi vinovatul să plătească. Atât judiciar, cât şi financiar. Pentru că nu-i drept ca statul, adică tot contribuabilii să scoată din buzunar bani – fie şi o sumă infimă, raportat la cauză şi la bugetul de stat, 50000 de lei – pentru daune morale. După ce tot contribuabilii au mai plătit, cu sume în mod sigur uriaşe, filajul care a durat mai mulţi ani. Şi cine ştie câte alte filaje ilegale.
Dar trebuie să aflăm. Nu-i doar cauza cetăţeanului Patriciu, care se poate mulţumi că i s-a dat saisfacţie. E o cauză care ţine de înseşi libertăţile cetăţeneşti din România.
Boc le-a spus preopinenţilor că e posibil să-şi angajeze “răspunderea” pe Codul Muncii. Probabil că e unul din motivele pentru care draga de ANI a pornit campania de imagine contra liderilor sindicali.
“Singura şansă pentru salariaţi e să iasă în stradă cu pietre şi să arunce după ei cu pietre“, a declarat liderul Cartel ALFA, Bogdan Hossu, referindu-se la faptul – pe care, de altfel, l-am considerat previzibil – că pretinsele negocieri între sindicate-patronate şi guvern sunt pierdere de vreme, pentru că mereu rămâne cum au stabilit guvernanţii. Aşa ceva nu e dialog social, e doar bătaie de joc.
La rândul lui, vicepreşedintele BNS, Ion Pisc, citat de Jurnalul Naţional, a considerat: “Boc dă cu barda pur şi simplu. Aşa vrea el, şi la fel vor reacţiona şi românii“.
Regimul Băsescu vrea violenţă. Exploziile solare au efecte nefaste în creiere bolnave. Poate puterea disperată vrea să tragă în oameni – şi cine să execute ordinul? – ca să instituie starea de necesitate. Şi să modifice de urgenţă Constituţia. Ca să fie pe viaţă.
Revin cu întrebarea: cine cade primul, Băsescu sau Ahmadinejad?
Băsescu şi şleahta lui de pd-lichele penale – Turcan, Sulfina, Toader şi toate prostituatele, indiferent de sex – au întins coarda până li s-a rupt în faţă. Adică, ei îşi permit să aducă public acuzaţii penale unor oameni şi cred că iresponsabilitatea lor va face pui propagandistici pentru proşti la infinit, fără ca ei să suporte vreodată consecinţele.
Păi dacă tu, preşedintele ţării şi tu, consilier prezidenţial, şi tu, parlamentar al principalului partid de guvernământ, vă permiteţi să-l judecaţi şi să-l condamnaţi pe un lider sindical în locul justiţiei – şi pe urmă să aveţi laşitatea caracteristică de a da vina pe presă pentru marfa pe care chiar voi, jagardele penale, aţi livrat-o presei (proastă fără număr, ce-i drept) – atunci, nu mai aveţi nici pe departe dreptul să-i cereţi socoteală liderului sindical – id est Vasile Marica, atunci când el face acelaşi lucru referitor la şeful de trib Băsescu. Adică, îl face penal. Şi şantajabil de către infractorul pe care l-a pus să-l acuze. Ca să-şi spele partidul-infractor, transferând vina asupra unui lider sindical, pentru a decredibiliza, totodată, mişcările de protest previzibile. Mizând, la infinit, pe divide et impera şi capra vecinului. Nu mai înghite mai nimeni harneala.
Adică, de ce Marica trebuie să probeze ce acuză şi ditamai preşedintele ţării, nu? Între cuvântul preşedintelui ţării – un mincinos flagrant, un psihopat vindicativ, un infractor iresponsabil – şi cuvântul unui lider sindical, n-am să ezit să cred că Băsescu e cel care minte: o geoarsă penală, care moare de frică să nu fie judecat şi condamnat la închisoare. Cu şleahta lui de infractori.
Vorba ceea: de ce-ţi e frică, nu scapi! Şi dacă Marica îi va fi naşul, îşi spală păcatele. Da-da – şi infractor de-ar fi, deşi eu nu mi-aş permite să-l numesc aşa fără probe, care sunt flagrante, în schimb, în cazul anticonstituţionalului Băsescu – se scoate, dacă-l bagă pe nemernicul de la Cotroceni la închisoare. Cum îmi permit? Dar preşedintele ţării cum şi-a permis să negocieze, public, actul de justiţie, să măsoare anii de închisoare sau achitarea în funcţie de ce toarnă arestaţii?
Încă o deosebire esenţială, poate aude şi claponul Turcan: ei o fac pe bani publici, îşi bat joc de oameni pe banii lor. Nu vă plătim, nenorociţilor, ca să ne furaţi şi după una şi alta să ne mai şi acuzaţi că noi suntem hoţii!
Mă enervează, uneori, Marica, ştiu că nu-i nici pe departe serafic, dar asta n-are nici o importanţă. Mă solidarizez cu el în calitate de cetăţean acuzat inadmisibil, flagrant anticonstituţional, de preşedintele ţării şi de acoliţii lui, care se substituie sistemului judiciar.
Şi e cazul ca toţi cei care vor să scăpăm de acest regim nelegiuit să se solidarizeze cu un om acuzat fără probe. Şi fără nici un drept. Pentru că lighioana de la Cotroceni se presupune că este preşedintele tuturor cetăţenilor ţării.
Suspendaţi-l! Ungurii au dreptul să o facă pe limba lor. Nimeni n-are dreptul să le ia acest drept. Dar şi ei au datoria să apere statul de drept. Şi dreptul fiecărui cetăţean de a fi apărat în faţa agresiunilor totalitare exercitate de la cel mai înalt nivel. Juristul Frunda Gyorgy o ştie perfect. La fel cum n-are cum să n-o ştie un om civilizat precum Kelemen Hunor. Cândva, o ştia şi Marko Bela. Poate-şi aminteşte.
În final, încă o vorbă: infractorul infractorilor de-ar fi Marica, e mic copil faţă de Băsescu şi famiglia. Pentru că e infinit mai gravă încălcarea legii .- şi încă a legii fundamentale – de către preşedintele ţării, în direct şi la ore de vârf, decât presupusa infracţiune a unui lider sindical, pe care i-o atribuie în locul justiţiei, însuşi cel care ar trebui să fie garantul separării puterilor în stat.
Desfiinţarea emisiunii “Ora de foc” de la “Realitatea TV” e o nouă confirmare a faptului că “mogulii” sunt cei mai buni slujitori (in)voluntari ai regimului Băsescu.
Ca să compromită credibilitatea unor emisiuni realizate de profesionişti e suficientă fie o singură apariţie a lui Felix Mogulul la Antena 3, fie mediatizarea unui comunicat-dedicaţie către Palatul Cotroceni al zelosului plătitor de taxe şi impozite care îşi declară, oficial, succesul şi datoria de principal contribuabil către părintele patriei, şi cere de la stăpânire să fie mângâiat pe creştet pentru asta. Încununarea succesului e când se prezintă mentorul opoziţiei şi Tata Omidu al suspendării lui Băsescu.
Ca să facă pe plac febleţilor stăpânirii, e suficient ca Vântu să simuleze că-şi vinde pachetul decizional cuiva cu mâna căruia să scoată de pe post emisiunile de la RTV care dăunează grav sănătăţii regimului Băsescu. Oricum, grav zdruncinată la mansardă. Lui Răzvan Dumitrescu i-a făcut un serviciu, fiindcă a eliberat “fiara”la televiziunea concurentă, garantându-i ratingul anticipat. Era piesa grea de la “Realitatea”. Urma, ca pondere, “Ora de foc” – emisiune incisivă, cu Adrian Ursu şi Oana Stancu, vioara întâi a talk-show-ului de investigaţie. Extrem de dură şi totodată, elegantă, ea e cu atât mai convingătoare cu cât nu-şi pierde calmul şi nici nu face diferenţa de culoare politică atunci când e vorba să-şi facă meseria. Dar principala datorie a unui jurnalist profesionist e să stea cu ochii pe putere. Sincer, eu cred că ea e cauza principală pentru care s-a desfiinţat emisiunea. Nici Ursu nu-i rău, deci nu-i atât de rău. Ca Oana. Dar şi-au luat-o la pachet. Emisiunea o urmăream mai rar, din cauză de ”Sinteza zilei” – după o bună pauză generală de detoxifiere de mass media din ţară. Mai precis, de spectacolele de vorbe româneşti, la care nu m-am mai uitat o vreme.
Şi fiindcă din moguliadă nu putea lipsi Patriciu, iacă înlocuitorii – ca să nu zic, surogatele – tandemului Oana Stancu-Adrian Ursu: Corina Drăgotescu şi … m’sieurs dames, aţi aflat: însuşi Gregoar!
Bravo-bravo, domnilor Voiculescu, Vântu şi Patriciu! N-aţi vrea dvs. să vă luaţi o vacanţă, poate totuşi reuşim să dăm jos regimul Băsescu?! Din care aţi făcut media darling.
P.S. Nu vreau să le fac rău unora de la RTV nominalizându-i cum laude. Oricum sunt atât de puţini.
Ce scriu acum nu subminează cu nimic alianţa cu PSD. Dimpotrivă.
PNL e un partid mare pentru că are lideri de asemenea calibru. Şi Crin, şi Călin, şi Ludovic, şi atâţia alţii, şi toate cucoanele-alea cu vână.
Şi cucoanele din PSD dacă pun mâna pe putere, atunci USL guvernează până se plictiseşte. Serios, alături de de-alde Şova, ele mi se par beneficiul PSD.
Dar dacă ar fi după mine şi dacă ar trebui să mai rămânem, o vreme, republică, atunci tandemul ăsta mi-ar plăcea, Crin-preşedinte, Călin-premier.
Până acum, toate interceptările date publicităţii au vizat “obiective” din zona opoziţiei, a presei, etc. şi eventual, doar izolat unii aparţinători ai puterii, dar niciodată în cadru organizat.
Aşteptam să văd când vor turna de la o reuniune închisă a regimului Băsescu. Ceea ce nu poate însemna decât una din două: ori e scurgere deliberată – ca să se propage un mesaj de intoxicare, de natură să genereze o falsă impresie -, ori puterea actuală e gata de condus pe ultimul drum.
Să mă mir sau să mi se pară normal că, totuşi, e un aspect ocolit în dezbaterea publică? Dat fiind faptul că nu i s-a dat importanţa cuvenită şi că precedentele nu au fost elucidate, mai precis, au fost lăsate baltă, mi se pare normal să ni se pară normal ceva anormal.
Serios, alături de de-alde Şova, ele mi se par beneficiul PSD.
