Obişnuiţi numai cu cetăţeni turmentaţi aflaţi în degringoladă pe podiumul caragialesc al României, se pare că am ratat adevărata măsură în a înţelege gestul unui cetăţean român ca oricare altul. Al unui cetăţean român care iese în sfîrşit din Caragiale pentru a se instaura în plină tragedie a anihilării oricărei speranţe pentru viitorul locuirii noastre cu minimă demnitate în această ţară, pe care ne încăpăţînăm s-o mai considerăm a noastră, deşi este din ce în ce mai sigur că va fi numai a lor. Urma de sînge din Parlamentul României va păta mult timp politica românească. Efectul imediat va fi re-simţit în Consiliul Suprem de Apărare al ţării, unde preşedintele va cere imperios securiştilor din securitatea sa să îl avertizeze de acum înainte asupra oricărei tentative de sinucidere incorectă politic şi care poate pune în pericol naţiunea. Se vor intensifica astfel ascultările telefonice, se va mări la 18 milioane numărul subiecţilor supuşi suspiciunii şi se vor introduce noi cuvinte suspecte în filtrul ascultărilor: sinucidere, sfîrşit, scîrbă, prostituţie, demenţă, jaf, ticăloşie.
Încercarea de sinucidere a domnului Adrian Sobaru nu a emoţionat puternica naţiune română, nu a cutremurat conştiinţele politicienilor, iar intelectualii publici de dreapta ai naţiunii nu au comentat în perpetua lor stare de graţie evenimentul. Televiziunile au încercat, fiecare după putinţe şi cerinţe, să comenteze gestul sinucigaş, să găsească explicaţii şi responsabili morali, dar nu au mers şi nici nu au ajuns prea departe. Comentariile, inevitabil, s-au polarizat politic, conform cu obiceiul locului, astfel că totul a rămas destul de confuz. Despre Sfîntul Sinod tac, pentru că şi sinodul tace cu privire la poporul român.
Este gestul sinucigaş al domnului Sobaru un gest care trebuie să fie comentat, interpretat sau, mai degrabă, ar trebui lăsat să se piardă în multitudinea de evenimente ale circului naţional cotidian, să dispară ca amintire, ca mai apoi să fie negat de pe platforma unei memorii care judecă suveran esenţialul evenimentelor din panopticonul naţional?! Cu alte cuvinte, este viaţa unui om – a domnului Sobaru în speţă – destul de importantă pentru ca încercarea disperată şi publică de a o curma să fie prilej de solidaritate umană, de întrebări şi de judecată?! Opinia mea este că răspunsul nu poate fi decît pozitiv. Alţii au fost sensibili doar la gradul în care puterea ar putea fi moralmente considerată responsabilă şi au comentat totul în cheie minoră (viaţa unui om din mulţime nu este niciodată destul de relevantă pentru umanismul metafizicienilor pro Băsescu), sugerînd că tentativa de sinucidere păcătuieşte prin faptul că mută marea criză în domeniul micii psihologii, deci în derizoriul psihologiei individuale, ceea ce ar fi, de bună seamă, un atentat la majestatea crizei pe care puterea o înfruntă eroic şi patriotic pentru binele întregului popor. Un om piere, dar o naţiune întreagă este salvată, nu-i aşa?!
Continuare
