Video de Ray19Sefo
Motto: „Când voi muri, să mă-ngropaţi cu spatele la Est”
Cenaclul Flacăra şi fronda „generaţiei în blugi”
Toată ziua de ieri m-am gândit la Adrian Păunescu. De fapt, la mine. Cei care au acum vârsta noastră de atunci, vârsta generaţiei mele, copilă a „generaţiei în blugi” (la noi, baby-boomul s-au numit ceauşei, ăştia care aveau să-l dea jos), cei care au azi între 10 şi 30 de ani n-au cum să ştie. Poate nici să-nţeleagă. Şi cred că ar fi bine să ştie. Şi să-nţeleagă. Să-şi dea seama ce au şi nu-şi dau seama. Ignoră norocul lor pentru care nu fac nimic: libertatea. Cu care nu ştiu ce să facă. Cu privire la care nu-şi pun problema. Li se pare din oficiu. E pentru ei ca aerul. Nu-l simt, pentru că nu le lipseşte. Iar când le va lipsi poate fi prea târziu ca să mai scape de sufocare. Altfel decât plecând din ţară. De fapt, majoritatea cam asta vor. Şi sunt de înţeles. Dar ceea ce nu înţeleg eu este pasivitatea lor în faţa nedreptăţii, imposturii şi mizeriei. Noi ne spărgeam plămânii la mitinguri şi marşuri la vârsta lor, după decembrie 1989. Generaţia mea a făcut revoluţia şi tot generaţia mea a făcut post-revoluţia. Revolta pentru deturnarea ei. Ba da, a folosit. A folosit esenţial. Şi va folosi în continuare.
Pentru revanşa generaţiei în blugi. Afirmarea irepresibilă a „(pop-folk-)rockerilor” stilaţi. A celor cultivaţi, cu pasiune, cu tenacitate, în acea realitate paralelă din noaptea comunismului. N-am avut mişcare civică, n-am avut samizdat, n-am avut opoziţie politică, n-am avut nici măcar disidenţă în partidul unic, componente care le-au asigurat celorlalte ţări foste comuniste din jumătatea de Europă ocupată, eliberarea fără sânge, „revoluţiile de catifea”. Dar am avut, cu adevărat, rezistenţă prin cultură. Şi aici nu mă refer la cea exterioară, adică la modul în care unii scriitori fentau cenzura sau chiar li se dădea voie, ca supapă. Mă refer la rezistenţa interioară, la boicotarea regimului prin locuirea lumii paralele. De acasă, din bibliotecă, din sălile de teatru, din sălile de concert, de la cenacluri, de la reuniunile cu prietenii, din cârciumi ca din oaze în care decantam tării culturale şi ne salutam nebuni de fericirea vieţii interioare. Nu se găsea nimic în magazine, dar stăteam la coadă la cărţi şi reuşeam să încropim mereu câte ceva ca să ne întâlnim. Şi să petrecem timp de calitate. Urmărind filme interzise, vorbind despre cărţi, ascultând muzică, dansând, citindu-ne poezii sau fiecare ce scria, comentând ce-au mai spus la „Europa liberă”, înjurând regimul şi sperând că vom reuşi măcar să ne păstrăm nealteraţi în lumea noastră, chiar dacă n-aveam speranţă că va cădea comunismul şi la noi. „Cade guvernul!”, ăsta era salutul poetului Cristi Popescu, Dumnezeu să-l odihnească în lumea spre care a tins totdeauna!
Da, am fost la cenaclul Flacăra.
Cenaclul Flacăra a fost un fenomen social atipic pentru regimul comunist din România, care nu avea cum să nu fie interzis la un moment dat. Atunci când şi-a epuizat misiunea de supapă pentru tineri, de iluzie a libertăţii, cum s-a spus nu fără temei. Atât doar că a fost o misiune cu două tăişuri, iar omisiunea aparatului lui Ceauşescu a constat în faptul că n-a luat în calcul ipoteza transformării iluziei în realitate. Unu, pentru că acel cenaclu dezmărginea imaginaţia, cultiva visul occidental în temniţa regimului şi semăna sămânţă de protest. Doi, pentru că într-un regim stalinist cu un cult drastic al personalităţii – la care şi iniţiatorul Cenaclului a contribuit din nebunia lui vizionară – personalitatea lui Adrian Păunescu risca să o eclipseze periculos şi mai mult, se promovau personalităţi. Şi trei, dar nu în ultimul rând, promovarea artiştilor de valoare stimula creativitatea, iar poezia de calitate îi făcea pe tineri să caute cărţi, unele, interzise şi să citească nu din obligaţie şcolară, ci dimpotrivă, din plăcere, chiar din frondă, ducându-i în biblioteci şi la coadă la cărţi. În plus, din preaplinul lui, Adrian Păunescu se bucura să bucure. Îi plăcea să facă oamenii fericiţi.
Video de kitta208
Poetul unei mari iubiri
Parafrazându-l cu privire la „Universitatea Craiova”, Adrian Păunescu a fost poetul unei mari iubiri. Eu cred că postumitatea nu va ucide ceea ce critica literară expediază ca balast al versificatorului considerat ucigaş al poetului. Rămâne suficientă poezie, poezie vie, iar versificaţiile lui pline de talent – abundent ca fructele anotimpurilor rodnice – vor rămâne ca fenomen social, mărturie a ceea ce se poate numi poet popular.
Contestatarii literari spun că a fost doar un versificator, de geniu, asta nu-i pot contesta. Eu cred că săpătorii în minele poeziei găsesc la Păunescu şi filonul geniului poetic. Îngropat în tone de versificaţie. Despre orice. Oricând. În toate felurile – liric, pamfletar, comic, ironic, parodic – dar tot agreabil.
Contestatarii politici spun că a fost doar un lingău profitor al comunismului. Acuzaţie profund imorală şi adesea fariseică, având în vedere că unii emitenţi sunt dintre profitorii cei mai comozi, deci detestabili. Dar acuzaţia e în principal neavenită pentru că, spre deosebire de turma de profitori – începând cu nomenclatura – care au mâncat necomestibil şi au slujit regimul în mod greţos-egoist, în folos personal material, Adrian Păunescu i-a închinat ode lui Ceauşescu în folosul celorlalţi. Câştigând încrederea dictatorului, Adrian Păunescu şi-a construit gloria care i-a dat puterea să promoveze valoarea şi cultura română în rândurile tinerilor. Şi cum spuneam, a aprins flacăra dorului de Occident în ei. Care, spre deosebire de cafea, nu putea fi înlocuit cu nechezol.
Ceea ce scrie V.Tismăneanu în raportul de condamnare a comunismului despre Cenaclul Flacăra e o nemernicie.
Publicistul, jurnalistul
Jurnalism militant, niciodată rece, pamfletar uneori şi mereu testamentar. Când scria, se mărturisea.
Aşa se sfârşeşte (probabil) ultimul lui editorial, scris pe patul de spital şi apărut în ediţia din 2 noiembrie a ziarului „Ring”: „Spitalizat eu însumi, la acest început de noiembrie, n-am avut cum ajunge în locul blestemat unde Doina şi Ion Aldea Teodorovici au murit. Dar, iată, opera lor supravieţuieşte. România Mare rămâne tot mai departe de visurile noastre, cei trăitori în două Românii Mici. Dar, de dincolo, se aude chemarea celor doi pecetluiţi împreună în moarte: ‚Vino, frate, să legăm o dată, malurile tragicului râu’”. (sublinierea autorului)
Basarabia a fost lacrima lui nesecată.
Percuta la (ne)dreptate. Când a fost una din propunerile de porcărie de lege a presei, pe vremea PDSR, am scris în editorialul din „România liberă” – pe vremea în care „România liberă” era ziar – că e prea jurnalist ca să nu o respingă. Şi a făcut-o. Era şeful comisiei de cultură şi mass media.
Video de xsfartdani
Păunescu, omul lui Dumnezeu
În ce mă priveşte, Adrian Păunescu uneori m-a delectat, alteori m-a enervat, l-am aplaudat, l-am atacat. L-am agreat critic, ca să zic aşa. Ceea ce rămâne constant în aprecierea mea pentru el este faptul că era o conştiinţă. Nu minţea. Nu renega. Asuma. Viaţa lui a fost în mod evident o ascensiune continuă, cu punctele cele mai înalte în momentele căderilor abisale: când a fost interzis de regimul comunist, când a fost scuipat în decembrie 1989 şi s-a refugiat la Ambasada Libertăţii, şi când a fost consumat de boală.
Ceea ce iubesc la Adrian Păunescu este modul minunat în care s-a spiritualizat. Din toate punctele de vedere. De la omul-spectacol, la omul-om. Drumul de la trufia tinereţii, la înţelepciunea senectuţii i s-a întipărit pe chip şi i-a smerit judecata, fără să-i reprime pasiunea. Dimpotrivă, credinţa i-a luminat-o. Arăta extraordinar de frumos, în tristeţea lui patriarhală de sfârşit de viaţă. În ultimele luni era îngândurat, presimţea că se duce şi ar fi vrut să mai rămână. Într-o intervenţie la o televiziune, în direct din casa lui, cu venochetul pe braţ, fiind întrerupt, a spus: aveţi puţin respect şi ascultaţi mărturia unui muribund. Îl durea genocidul regimului Băsescu, de unde şi inima uluită. La propriu.
Ceea ce mai iubesc la Adrian Păunescu este generozitatea, iubirea de oameni. Nu mă încântă patriotismul explicit, declamaţia iubirii de ţară, dar la el nu par stridente, fiindcă le simţi sincere.
Admirabilă la Adrian Păunescu este căinţa lui pentru greşeli şi inima de copil cu care îşi cerea iertare. De exemplu, pentru mizeriile pe care le-a scris despre Lucica Hossu, numită „căţea tută”, după primul episod din „Memorialul Durerii”. După care a regretat, devastat de revelaţia că tatăl lui a fost deţinut politic, al unui partid istoric, cel naţional-liberal. Şi alt exemplu, modul ardent în care i-a cerut iertare Seniorului Coposu pentru că l-a insultat. A regretat convingător, prin sinceritatea dezarmantă a mărturisirii fără rest: am greşit, să fiu iertat că n-am ştiut ce fac. Şi a ţinut să repete căinţa, cu mai multe ocazii televizate. M-a impresionat.
E de iubit la Adrian Păunescu, nu în ultimul rând şi faptul că a ajutat foarte mulţi oameni, avea pasiunea de a ajuta necondiţionat. Cred că Dumnezeu l-a iertat pentru păcate, fiindcă la judecata ultimă cântarul se va apleca sub povara celor bune.
Moartea trece, poetul rămâne.
Rămas bun, suflet bun!
Dumnezeu să-l odihnească!
