20 DE ANI DE LA PROCLAMAŢIA DE LA TIMIŞOARA

Sunt, azi, 20 de ani de când s-a lansat Proclamaţia de la Timişoara, în Piaţa Operei. Un proiect de lege a lustraţiei care, în esenţă, cerea interzicerea pentru două legislaturi a candidaturii foştilor activişti comunişti şi a securiştilor la funcţii publice.

Bineînţeles că Proclamaţia a fost înfierată, s-a minţit la greu despre ea şi prostimea a pus botul, în detrimentul propriilor interese. Proclamaţia preciza explicit că nu vizează simplii membri ai PCR, ci doar activiştii.

Ideea centrală – care s-a confirmat – era aceea că prezenţa activiştilor PCR şi a reprezentanţilor aparatului represiv în viaţa publică este principala sursă de tensiune în societatea românească.

Azi, tot ei sunt la putere. Şi la avere. În forma cea mai detestabilă. Adică, exponenţii vechilor structuri – chiar sau mai ales cei tineri şi foarte tineri - se pretind anticomunişti de dreapta, dar folosesc până la perfecţiune propaganda şi metodele bolşevice.

Continuatorul PCR, FSN, s-a scindat strategic, în PD (legatarul juridic al FSN) şi (azi) PSD. Primul substituie dreapta şi o discreditează. Celălalt compromite stânga, acum, printr-o linie de extremă stângă, propagată de un lider tânăr care nu face decât să resusciteze spiritul preşedintelui Iliescu din anii 90. Al luptei de clasă. Pe care o propagă deopotrivă PD şi PSD.

Situaţie numai bună pentru propagandiştii falsei drepte, ai imposturii de dreapta care - nu-i aşa? – luptă cu comuniştii şi securiştii din PSD, în timp ce comuniştii şi securiştii din PD-L acaparează întreg statul şi îşi sporesc fără număr averile. Dar suporterii portocalii nu observă sau nu le pasă de asta, ei sunt setaţi în lupta cu duşmanul de clasă.

Dintre partidele istorice, doar PNL a rezistat. Puternic. El este pus într-o situaţie de imposibilitate, în sensul că singur la putere n-are cum să ajungă, fiindcă electoratul e prea idiotizat, iar dacă se aliază cu vreuna din jumătăţile FSN fie se sinucide – cu PD, fie se compromite – cu PSD. De aceea, calea este “Prin noi înşine”. Cel puţin avem un reper.

N-am să invit la istorie contrafactuală, n-am să întreb ce-ar fi fost dacă. Realitatea e că n-a fost aşa. Deşi a fost un moment în care se putea şi anume când preşedinte a fost ales profesorul Emil Constantinescu. Care, din păcate, a patronat şi a oficiat sinuciderea politică a ideii de alternativă reală, adică non-comunistă şi non-securistă. Ar fi nedrept să-l considerăm unicul responsabil. Sincer, nici n-a avut cu cine. Ai noştri ca brazii s-au distrus între ei, asta le-a fost principala preocupare. De unde şi căderea PNŢCD.

Cam ăsta e bilanţul acestor 20 de ani. Şi ce-i mai lamentabil, Societatea Timişoara a ajuns să idolatrizeze impostura. A rămas blocată în proiectul anti-Iliescu, fără să observe că regimul Băsescu a dus pe culmi nebănuite ceea ce Proclamaţia de la Timişoara urmărea să prevină, prin punctul 8. De cealaltă parte, suporterii PSD sunt doar anti-Băsescu, dar nu vor să admită că partidul lor reprezintă cealaltă jumătate a distrugerii României. Se prevalează de guvernarea Năstase, o guvernare bună, pentru a face uitată istoria malefică. Mineriadele, retardarea României cu 10 ani, învrăjbirea naţională şi atâtea altele. Pe care fostul preşedinte al PSD, Mircea Geoană, le recunoscuse şi le dezavuase public, într-un document istoric semnat cu PNŢCD şi PNL, la Timişoara. Pentru care a fost huiduit, semn că fenomenul Piteşti a biruit în România.

La ora actuală, regimul Băsescu a reuşit ceea ce n-a reuşit regimul Iliescu: instaurarea partidului stat, a statului de fapt, a sistemului bunului plac, infracţional. Ceea ce, însă, nu scuză PSD, ci dimpotrivă, acuză: pentru că dâncologia din vremea guvernării Năstase viza în mod evident acapararea totalitară a puterii. De altfel, exponentul propagandistic al “grupului de la Cluj”, Vasile Dâncu, este un admirator al regimului Băsescu. Pe care l-a adus la putere, prin ostilizarea împotriva lui Adrian Năstase.

Deci, impostura la putere, după 20 de ani. Impostura şi mizeria. Şi o populaţie devertebrată, uşor de controlat. Care nu se va revolta niciodată.

În încheiere, mai reamintesc doar că autorii Proclamaţiei de la Timişoara sunt George Şerban – prietenul nostru drag, care nu mai este, a făcut infarct exploziv în 2000, era deputat PNŢCD, iniţiator inutil în Parlament al proiectului legii lustraţiei – şi Marius Ghilezan, care este. Şi se bate cu impostura îmbrăţişată de Societatea Timişoara, în numele Proclamaţiei de la Timişoara. Pe care n-au scris-o ei, dar şi-o arogă şi o discreditează sinucigaş.

Păcat. De sângele vărsat şi de toate idealurile maculate.

Acum, singura şansă e ca PNL – prin noi înşine, acum – să conducă la revoluţie.

Restul e frecţie.