UN AN FĂRĂ MOTANUL MEU IMPERIAL. ŞI BUBU, ŞI NELSON

S-a împlinit un an fără motanul meu imperial, Gogu. Nici nu ştiu când a trecut un an şi eram convinsă că 8 iulie a fost data. De fapt, a fost 3. Parc-a fost ieri. Pe cât de banal, pe atât de real. Şi-mi e atât de dor de el. Mereu îmi va fi. Era sufletul meu.

Între timp, s-a dus şi singurul motan care îmi amintea de el, prin alură, prin ţinută, prin delicateţe şi înţelepciune. Chiar dacă mai mic de mărime. Nelson, al verilor mei, Mihaela şi Gabi. Şi uluitor de asemănător cu Gogu al meu s-a dus. S-a topit în câteva zile.

Am să postez poza lui, imediat ce o recuperez.

Şi n-a mai venit acasă nici Bubu, motănelul ardelean al mătuşii şi unchiului meu Nina şi Puiu Marc, părinţii Alinei, care ţine pe Cristi.

Sunt îngeri şi dacă ajungem să-i revedem e o performanţă umană maximă.

Ar însemna să fim demni de ei. De puritatea lor. Şi de misterul fiinţei.