Foto: Sandi Piekalski
Din păcate, mitul Coposu a fost transformat într-o abstracţiune fără legătură cu omul care era, un om fermecător, cu totul excepţional prin naturaleţea cu care obişnuia să pună în acord cuvântul cu fapta, principiile cu acţiunea, doctrina cu viaţa. Pentru el, democraţia creştină era un mod de viaţă. Seniorul ne-a demonstrat că se poate să rămâi nealterat în faţa abjecţiei calomnioase şi să-ţi impui dreptatea prin simplul fapt că, orice s-ar întâmpla, nu încetezi să crezi în ea şi să o slujeşti în ciuda tuturor obstacolelor.
Creştin genuin, Corneliu Coposu credea cu tărie în puterea binelui ca forţă dumnezeiască eternă şi învingătoare asupra răului efemer. Această credinţă cred că i-a dat puterea să se impună ca statură politică şi morală cu valoare de reper naţional. El ne-a demonstrat că e posibil ca în România cea devastată de comunism şi macerată de corupţia postcomunistă să rămâi fidel convingerii că morala şi politica sunt compatibile, mai mult, că politica adevărată e cea fundamentată pe principii morale. Seniorul a făcut această dovadă prin forţa propriului exemplu de om incoruptibil, care nu tranzacţionează principiile.
Refuzul compromisului – compromis în sensul de abdicare de la credinţa în principii şi valori – nu era însă la el o atitudine defensivă, o simplă baricadă în faţa ispitelor compromiţătoare, ci o atitudine continuu afirmativă, o pledoarie vie pentru viabilitatea valorilor morale în politică. Lupta lui cu răul (post)comunist, şi cu relele vieţii politice şi sociale era dezarmantă tocmai prin acest spirit afirmativ, prin tenacitatea credinţei în dreptate şi adevăr, şi prin convingerea imperturbabilă că dreptatea şi adevărul se vor impune ca principii de (auto)guvernare a societăţii româneşti. Credea cu tărie că România va ajunge să-şi câştige locul în comunitatea internaţională. Şi a acţionat mereu în acest sens.
Obişnuim să-l lăudăm postum – cu acelaşi exces de zel cu care a fost denigrat cât se afla printre noi. Îl tratăm ca pe o piesă muzeală pe care o admiri din când în când, apoi te întorci acasă şi uiţi de ea. Corneliu Coposu a făcut şi greşeli, cu atât mai dramatice cu cât, fiind conştient de ele, nu le putea evita, pe fondul unei lupte contracronometru cu moartea. A promovat, de aceea, unele persoane care, încă de pe atunci, nu se dovedeau la înălţimea misiunii care le revenea.
Avea, însă, atât de multe de administrat, pe fondul unei boli cumplite, cu care se lupta bărbăteşte, ca să-şi prelungească viaţa pentru noi, ceilalţi, care aşteptam totul de la el, ştiind că nu are timp să construiască o strategie a resurselor umane pe măsura aspiraţiilor şi nici resursele materiale necesare pentru angajarea de profesionişti în materie. Se lovea, de altfel, de un zid printre colegi, când era vorba să promoveze competenţe din zona civică.
Am fost direct implicată, deci ştiu cât de mult a vrut să-l aducă pe George Şerban – principalul autor al Proclamaţiei de la Timişoara - secretar general al PNŢCD, încă din 1992. A supus propunerea spre dezbatere în conducerea partidului şi a fost respinsă vehement, atât de seniori, cât şi de “linia de mijloc”. Nici chiar juniorii de atunci (acum, majoritatea lor, în patru zări) nu erau cu toţii de acord. Şi atunci, nu a insistat, îmi amintesc umorul amar cu care mi-a spus că reticenţa e mult prea mare şi cvasigenerală, ceea ce constatasem deja din discuţiile cu ţărăniştii.
Într-un viespar de vanităţi prea omeneşti şi mult prea româneşti ca să le poată disciplina altfel decât mascându-le în lumina personalităţii sale, greşeala lui majoră a fost aceea că, fiind o personalitate dintre cele care apar în momente de graţie ale istoriei, nu a putut să prevină imensul gol lăsat în urma sa. El nu şi-a pregătit succesiunea sub forma unei echipe care să-i perpetueze modelul în acţiunea politică, în condiţiile în care PNŢCD şi CDR erau identificate cu el, Corneliu Coposu. Din păcate, nu şi identice.
