DE CE ÎL APĂR ŞI DE CE ÎL CONTEST PE HORIA PATAPIEVICI

Foto: www.erudio.ro

Mai mulţi amici şi prieteni, nu doar virtuali, printre care Karina, Raluca, Paul, Alexandru Petria, Maria Barbu sunt autorii unei campanii anti-Patapievici pe Internet, campanie iniţiată de Andrei Bădin prin dezvăluirile de pe blogul lui, cu privire la expoziţia de la filiala New York a Institulului Cultural Român.

Nu m-am raliat acestei campanii, ba chiar am polemizat cu ei. Şi prietenul nostru Bogdan Iorga a polemizat cu ai noştri. Între noi se practică şi polemicile. Ca şi Bogdan Iorga, nu m-am raliat pentru că nu-mi plac linşajele. Iar această campanie a riscat să dea impresia unui linşaj.

La adresa lui Horia Roman Patapievici. Dar e păcat pentru Horia Patapievici că a promovat pseudo-artişti. Pe care îi justifică în continuare, cum a făcut într-o conferinţă de presă, cu un umor (in)voluntar.

Mai înainte de a mă referi la ceea ce a spus Horia Patapievici la respectiva întâlnire cu presa, am să precizez că nu am putut fi de acord cu tentativa de desfiinţare a lui ca personalitate culturală, tentativă care, cum i-am şi semnalat Karinei pe blog, a riscat să le compromită credibilitatea autorilor.

MINCIUNA DE SINE PATRIOTICĂ

Nu eşti de acord cu ce se întâmplă la ICR-NY, OK, argumentezi. Dar nu mi se pare normal şi corect să-l demolezi pe Patapievici ca om, pe motiv că e băiatul tatii – al tatălui pe care a avut tăria dureroasă de a-l mustra într-o carte a lui, tocmai pentru apartenenţa la aparatul comunist.

Şi nu mi se pare normal şi corect să-l demolezi pe omul de cultură H.R. Patapievici, ignorându-i cărţile şi aticolele, pentru a te limita la nişte citate scoase din context, faimoasele fraze din “Politice”. Referitoare la “inima sub formă de cur”, fecale naţionale, cei care au urinat pe noi în istorie, etc.

Scoatem din context şi uităm că ele au fost scrise după mineriada din iunie 1990, când noi, “golanii” de atunci, eu cel puţin, gândeam despre poporul român mult mai rău decât a scris Patapievici în “Politice”. Poporul român în halul adus de comunism. Care votase 90% Ilici. Şi aplauda minerii.

Şi a cărui istorie a fost destul de jalnică, excepţia fiind perioadele de glorie naţională din vremea monarhiei. Degeaba ne scandalizăm. Dacă nu recunoaştem realitatea, nu facem decât să ne mistificăm istoria. Noi, nu Patapievici. El a pariat pe sinceritate.

Dacă ne evaluăm cu sinceritate istoria sau realitatea politică şi socială nu înseamnă că nu ne iubim ţara. Cred că dimpotrivă. Dacă ne minţim comitem o fraudă antinaţională, pentru că nu facem decât să flatăm o serie de neajunsuri şi deficienţe naţionale spre perpetuarea lor.

Amicii mei n-au rezistat tentaţiei demolatoare, pornite de la indignarea faţă de sinceritatea lui Patapievici. Nu-i bănuiesc pe ei de ipocrizie, ci doar de refuz de a recunoaşte adevărul istoric. Un fel de minciună de sine patriotică, prieteni.

Alţii, însă, fie roşii, fie verzi de-ai nostalgiei gardiste de fier ruginit au profitat de campania amicilor mei, şi s-au năpustit şi ei asupra lui Patapievici, iniţiind şi o petiţie pentru demiterea lui. Amicii mei s-au delimitat cu promptitudine, dar era clar că aveau să fie folosiţi într-un joc care nu e al lor.

EXHIBIŢIA DE LA ICR-NEW YORK. O IMBECILITATE CONCEPTUALĂ

Stabilimentul de la ICR-New York merită, într-adevăr, demolat. Dar înverşunarea împotriva lui Patapievici umbreşte argumentaţia. Mai puţine invective şi mai multă critică obiectivă puteau fi de natură ca, în loc să-l victimizeze, să-l determine pe Horia Patapievici să evalueze mai atent situaţia.

Eu cred că el a fost aburit cu acea gaşcă penibilă. Îmi e foarte greu să cred că lui Patapievici chiar îi plac tâmpeniile-alea cu titlul de artă experimentală, de stradă, de centură. Sau apucăturile autorilor, exhibate în acelaşi stil ca şi produsele lor. Exhibiţionism teribilist-infantil.

Arta poate fi iconoclastă, condiţia fiind să nu fie şi proastă. Despre asta-i vorba. Se etalează nişte făcături grosiere, care blasfemiază prosteşte atât creştinismul (gunoiera cu aură de sfântă care mătură tiparul creştin – default.ro), cât şi iudaismul (“fuckin’ Menora”). Cu islamismul n-au riscat.

Acuza de nazism mi se pare caraghioasă. De fapt, e o parodie a simbolului confiscat de nazişti, pentru că zvastika apare pe fundul calului. Al unui ponei de jucărie mutilat în chip de mare sculă de artă cu osu-n fund. Şi tot felul de sule blegi. Şi un desen cu unul care şi-o taie şi-i curge sânge din gaură.

Foarte puţine lucrări ar putea fi încadrate la tentativa de artă. În rest, un morman de materiale îmbârligate. Mai e şi o prostie de revistă numită “Aooleu”. Pe scurt, o bătaie de joc pe banii României. Sau o bătaie de joc la adresa României, pe banii României. Sub titlul “Romanian paranoia”.

Nu ştiu cum l-au convins pe Horia Patapievici. Dar îmi amintesc că într-o carte a lui de acum vreo zece ani se indigna de “moda oribilă a pantalonilor cu turul până la genunchi” pe care o constatase la colegii fiului lui adolescent. Nimica toată faţă de sminteala găştii de la ICR-NY.

NULITATE ARTISTICĂ

H.R. Patapievici a explicat în conferinţa de presă susţinută ieri că toată campania este răuvoitoare şi pornită din neînţelegerea fenomenului artistic cu pricina.

El s-a referit la micul ponei roz cu zvastika pe fund – şi am fost de acord că acuza de antisemitism e aiurea, fiindcă însuşi însemnul nazismului e pus la fund. Deci luat în râs. Mi se pare evident. Doar că aia nu e artă. Sau dacă aia e artă, orice întors cu fundu-n sus e artă.

Domnul Patapievici a omis, însă “fucking Menora”, care trebuie să fie fooaarte-foarte nostimă pentru evrei. Veeery funny indeed! Simbolul lor sfânt, lumina aprinsă de sus a eliberării din robie. A omis şi parodia de sfântă gunoieră care mătură creştinismul. Şi alte “icoane” de sfinţi blasfemiaţi.

Alegerea acestor teme m-a dus cu gândul la o vorbă a Conului Alecu Paleologu referitoare la piesa de teatru “Evangheliştii”, blasfemie a Alinei Mungiu-Pippidi: “E genul de femeie care vrea să facă pe deşteapta şi cum poate să facă mai bine pe deşteapta, decât atacând teme creştine?”.

Horia Patapievici s-a referit, în schimb, absolut hilar, la bucata cu Moise care îi dă o sulă lui David sub un acoperiş roşu, “semn că Moise vrea să facă sex cu David”. Horia a făcut aceeaşi hermeneutică precum cea a contestatarilor, dând de înţeles că şi-a însuşit-o, dar nu vede nici o problemă.

Nici o problemă că istoria iudeo-creştină este zugrăvită sub acoperiş de bordel. Artă să fie! Măcar de-ar fi.

Estetic, produsele sunt jenante şi nu pot fi încadrate, cum s-a pretins, la estetica urâtului, pentru simplul motiv că temele nu sunt din zona urâtului, ci din zona înaltului coborât în scabros. Hidoşit în mod stupid.

Alţii, artişti autentici, au făcut, într-adevăr, o sublimitate dintr-o leprozerie. Gaşca de la New York a făcut un nimic estetic din sublimul caricaturizat (ca) ridicol. Despre asta-i vorba.

ŞI UNDE-I PROMOVAREA ROMÂNIEI?

Horia Patapievici greşeşte persistând în justificarea unei aberaţii pe bani grei. El a invocat inerţia retrogradă, dacă nu chiar retardată, a celor care – simţul comun nenumit – cer să nu se accepte pentru promovarea peste hotare decât arta validată oficial. Nu avangarda.

Un argument sofistic, care nu face cinste unei minţi ca Patapievici. Când faci o expoziţie în numele ţării tale peste hotare o faci nu pentru criticii de artă, ci chiar pentru simţul comun: publicul. Expoziţie elitistă din nimicuri cu pretenţii poţi face în ţară. Sponsorizată de cine-o vrea.

Poţi face, tu, ICR şi peste hotare expoziţie de artă atipică sau avangardistă sau de stradă, cu două condiţii: unu, să fie artă (cine-o validează: criticii plus publicul) şi doi, ţara să fie atât de bine cunoscută din punct de vedere al creaţiei artistice încât să-şi permită şi o expoziţie autoparodică.

Dar promovarea României nu se face direct prin parodie sau blasfemie şi nulitate artistică. Dacă exhibiţia-asta ar fi sponsorizat-o vreun excentric şi era găzduită la o galerie de artă , chiar nu ne interesa. Dar e vorba de reprezentarea României, pe banii României.

ICR nu are ca obiect de activitate promovarea unor găşti de amici mai mici pe care-i chinuie talentul, ci promovarea României. În această privinţă, îi dau dreptate în totalitate lui Andrei Bădin: ICR putea organiza expoziţii ale unor creatori de geniu ai României contemporane: Ştefan Câlţia, Marcel Chirnoagă, Vladimir Zamfirescu, Sorin Dumitrescu …

Dacă nu din respect faţă de maeştri, măcar faţă de România, pentru a cărei promovare este plătit din bugetul de stat domnul Patapievici. O mulţime de nulităţi primesc bani de la ICR, în timp ce studenţi geniali şi tineri artişti n-au şansa să-şi promoveze arta, o artă care ar face cinste ţării.

Deci, mai întâi promovare a României şi abia apoi parodie. Superbităţile de opere ale maeştrilor contemporani meritau promovate la New York, pentru promovarea imaginii unei Românii creatoare de genii artistice. Abia pe urmă puteau fi promovaţi şi artişti parodici. Cu minima condiţie să fie artişti. Nu simpli tupeişti care compromit ideea de artă din România.

Dacă ICR-New York organiza câteva seri de spectacol Pino Caramitru-Johnny Răducanu, multă vreme s-ar fi scris despre România cu entuziasm în capitala culturală a Americii. Dar ce sunt ei faţă de grupul “zakuska senzual”?

Hai, Horia, revino-ţi!