Episodul împărtăşirii I.P.S. Nicolae Corneanu la o liturghie greco-catolică a strârnit fireşti controverse.
În lumea teologică, atât ortodoxă, cât şi (greco-)catolică, se ştie că actul a fost necanonic, fapt inadmisibil pentru un înalt ierarh, care trebuie să ştie că sfânta împărtăşanie nu se confundă cu un gest politic.
În lumea laică, mă refer la categoriile superficiale ale societăţii civile, dar şi la o parte a elitei culturale, considerarea ca necanonică a actului I.P.S. Nicolae a fost contestată, ironizată, chiar desconsiderată.
Laicatul suficient a considerat, în plus, că de fapt, blamându-l pe ierarhul Banatului, se loveşte în Prea Fericitul Patriarh Daniel, respectiv, în pretinsul lui ecumenism, etichetare generată de confuzia între deschiderea pentru reîntregirea Bisericii Creştine şi aplecarea spre compromisuri eretice. Şi erezii compromiţătoare.
În realitate, Părintele Patriarh nici nu avea cum să se pronunţe de unul singur în această speţă, cum nici Sf. Sinod permanent nu o putea face, judecata şi decizia fiind de competenţa plenului Sinodului, care se întruneşte în curând.
Ceea ce a deranjat, suplimentar, în mediile ecleziale ortodoxe, a fost ezitarea I.P.S. Nicolae în a-şi recunoaşte fapta. Iniţial, a negat. Ulterior, a recunoscut şi a pus-o pe seama unei rătăciri de moment, generată de patosul trăirii creştine.
Numai că nu era un creştin oarecare în joc, ci înaltul ierarh ortodox Nicolae, mitropolitul Banatului, preot de vocaţie şi totodată, teolog de formaţie. Deci, din toate punctele de vedere avizat. Şi foarte respectat, în toate mediile. De aceea, consecinţele actului înalt prea-sfinţiei sale erau uşor previzibile.
Canoanele interzic ceea ce a comis I.P.S. Nicolae. Nu pot fi luate a la legere, aşa cum mai pot fi, uneori, interpretate legile laice. Şi din păcate, minunatul ierarh, cu a sa rătăcire, departe de a fi ajutat procesul reîntregirii, l-a incomodat.
Decizia este extrem de delicată pentru colegii din Sfântul Sinod, dată fiind respectabilitatea exemplară a I.P.S. Nicolae. Din surse avizate am aflat că soluţia, deopotrivă adecvată dreptului canonic şi conformă cu tot respectul, va fi, cel mai probabil, pensionarea voluntară. Căreia va trebui să i se dea, totuşi, o notă administrativă, pentru că un act ca acela al I.P.S. Nicolae nu poate rămâne fără consecinţe canonice. Fie şi minimale.
vineri 4 iulie 2008 la 10:20:53 am
Eu cred ca BOR ar trebui sa faca eforturi intru apropierea de Biserica Catolica. Sigur, sunt un profan, dar cred ca dorinta Domnului este o Biserica Universala si nu una impartita pe caprarii.
In alta ordine de idei trebuie sa recunoastem ca Patriarhia Rusa e cea de care depind zeci de biserici nationale si asta parca nu imi vine a crede ca e dorinta Domnului.
Nu poate sa fie dorinta Domnului ca Biserica Rusa, deci neamul rusesc, sa fie sefa Bisericii Ucrainiene, Bisericii Moldovenesti samd, deci poporul rus sa fie deasupra celorlalte neamuri. Aici nu e atat vorba de interpretarea Bibliei sau Scripturii ci de a accepta sau nu Universalitatea Crestinismului. Ori crestinismul nu are nimic de a face cu ierarhizarea popoarelor.
(Sunt ortodox.)
vineri 4 iulie 2008 la 10:41:04 am
Am vagi banuieli ca, pana in toamna, vom asista la o puternica orientare politica a Bisericii Ortodoxe Romane. Indepartarea multpreafericitilor de cele sfinte nu este noua, dar, dupa cum simt eu in urina, nu degeaba si-au scos dosarele din ochiul, si asa miop, al CSAS-ului, nu degeaba si-au facut trust de presa, nu degeaba au facut repetitie in alegerile locale, si nu degeaba se strang fonduri impresionante de la preotii de parohii. Biserica Ortodoxa Romana a intrat in sfera vizibila a jocurilor politice, si joaca pe bani multi. Nu as fi nicidecum ingrijorat de aceasta orientare a bisericii daca as fi fost convins de bunacredinta a celor ce o pastoresc. Daca ma intrebati cine va fi cel mai eficient agent electoral din toamna, ghiciti ce v-as raspunde.
vineri 4 iulie 2008 la 10:48:44 am
Am uitat sa pun ghilimelele la “vagi banuieli”
vineri 4 iulie 2008 la 11:11:37 am
@toader. Dane, ceea ce spui tu nu contrazice ceea ce am arătat eu. Dar, repet: apropierea până la reîntregire se face prin dialog înţelept, prin compromisuri necompromiţătoare, prin acte succesive de reintegrare. Nu prin asemenea gesturi hazardate, pentru care un preot oarecare era imediat caterisit. Iar din partea catolicilor, excomunicat, dacă s-ar fi împărtăşit cu ortodocşii. Mie îmi pare extrem de rău pentru IPS Nicolae.
@Zexe. Te-aş ruga să-ţi precizezi vagile bănuieli fără ghilimele.
vineri 4 iulie 2008 la 11:22:39 am
Roxana, daca ma rogi tu, las banuielile fara ghilimele, dar asta nu schimba cu nimic premonitia mea “vaga”, fiind doar o alta forma estetica de a o prezenta.
vineri 4 iulie 2008 la 11:25:26 am
@Zexe. Estetule, fii mai explicit, întâmplător, estetica e un domeniu la care chiar mă cam pricep:)
vineri 4 iulie 2008 la 11:39:21 am
Nu stiu cat de explict vrei sa fiu. De altfel, daca lucrezi in presa, stii si tu tot ce am spus despre preotii securisti sau de dosarele de turnatori ale multora dintre ei, de faptul ca au limitat atributiile CNSAS-ului cu privire la aceste dosare, de faptul ca BOR-ul are telviziune, post de radio si ziar, de faptul ca inaltpreafericitul a dat liber “unor” preoti sa participe la alegerile locale etc, etc. Eu nu am facut altceva decat sa duc mai departe logica acestor demersuri facute de BOR. De ce ar face biserica toate aceste laice demersuri? Un raspuns logic, daca ai judeca ca un bun crestin, nu cred ca exista. De aici si banuiala mea ca bunacredinta este straina de cei care orchestreaza, cu pasi marunti, in ritmul fetelor de la Capalna, tot acest dans al potrivelilor nepotrivite cu cele sfinte.
vineri 4 iulie 2008 la 11:57:28 am
@Zexe. Chiar m-am plictisit să tot repet că nu lucrez în presă. Am lucrat până la sfârşitul anului 2000. Colaborarea publicistică e altceva.
Nu, nu ştiu. Nu-mi plac generalităţile şi nici acuzele neprobate. Aş vrea câteva nume, please.
Nu văd de ce Biserica Catolică poate avea televiziune şi Biserica Ortodoxă. nu?
vineri 4 iulie 2008 la 12:12:51 pm
… si daca nu lucrezi in presa ai incetat sa mai citesti presa ? vrei sa reaiu eu tot ce s-a scris in presa despre biserica si securitate ? Mi-ar lua prea mult si nu vad motivul pentru care as face eu efortul acesta in locul tau. Acuzele nu exista, iar ceea ce am formulat eu a fost un pronostic bazat pe o insiruire de evenimente confirmate de institutii ale statului si de catre presa, fapte dovedite cu acte oficiale, realitati pe care le vezi cu ochiul liber, etc. Repet, nu sunt acuze, sunt fapte dovedite in acte oficiale.
Nu vad de ce Biserica Ortodoxa s-ar ocupa cu precadere de cele laice atat timp cat cele sfinte se gasesc cu mult mai departe de interesul lor.
Nu tin sa te conving de nimic. Imi exprimam convingerea mea, si atat.
vineri 4 iulie 2008 la 12:52:01 pm
zexe draga, infiltrarea institutiei Bisericii e un fapt. Biserica insa, fiindca este trupul lui Dumnezeu, nu poate fi infiltrat. Este un nonsens.
In ceea ce priveste implicarea Bisericii in viata cetatii acest lucru nu e nici de recomandat nici de nerecomandat. El exista pur si simplu de la Inviere incoace. Este vorba despre o cale aratata de la care slujitorii Bisericii se abat mai mult sau mai putin cateodata. Ierarhia bisericeasca are dreptul de a vorbi inclusiv in tarile cele mai laice cu putinta. Greseste doar in cazul in care isi asuma si executia. Ceea ce chiar nu e cazul.
Parerea mea este ca trebuie sa lasam deoparte “teologismele ciachiresti si bichiresti si filozofismele pustanilor care injura Biserica si sa nu ne lasam manipulati nici de aerele de teologi moralisti ale unora nici de aerele de filozofi moralisti ale altora.
vineri 4 iulie 2008 la 1:29:35 pm
Toader, hai sa nu ne tinem de sofisme, stii si tu despre slujbele electorale platite cu bani cash. Au fost filmate si prezentate in forma lor bruta pe internet, precum si la unele televiziuni. Ori, cand un slubas al bisericii, care manipuleaza opinia electoratului pe bani (mai multi sau mai putini, nu conteaza), in lacasul de cult al bisericii, adica in casa Domnului, ca sa ma exprim explicit, fapt ce, dupa cunostinta mea, nu a lasat nicio umbra de regret pe fata prefericitilor parinti, ei bine, in acest caz, nonsensul despre care vorbesti tu isi pierde notiunea termenului. Ar fi bine sa definim mai clar termenii vehiculati si sa ne intrebam impreuna cum se numeste atunci cand un preot se foloseste de sutana, de har adica, in casa domnului, in biserica adica, pentru a orienta enoriasul de buna credinta pe o cale straina de calea spre mantuire.
Ierarhia bisericeasca are dreptul de a vorbi inclusiv in tarile cele mai laice cu putinta. Da, dar nu pe bani si nu in casa Domnului, nu ? Eu nu vorbesc despre o notiune abstracta, lipsita de continut, dimpotriva.
Ecuatia nu are niciun pic de filozofie, si contine urmatorii termeni:
POLITICA (elementul activ)+PREOTI (elementul pasiv)+
BISERICA(locul desfasurarii actiunii)+BANI(lubrefiantul)+
ELECTORAT(martorii) = ?
vineri 4 iulie 2008 la 2:08:14 pm
@ZEXE nu confunda popii cu Biserica Ortodoxa, sunt doua entitati separate.Ceea ce spui tu referitor la “sfintii prelati” este partial adevarat.Acum nu cred ca trebuie bagati toti in aceeasi oala cu zmoala la fiert, doar vreo 50 de procente…
vineri 4 iulie 2008 la 2:10:25 pm
Biserica Ortodoxa a mai evoluat dupa numirea noului patriarh al carui nume imi scapa din ratiuni pure.Oriunde in lume biserica reprezinta bratul religios al politicii si in mare masura al controlului maselor credincioase, un alt sistem de manipulare in masa aproape la fel de eficient ca si mass media.
vineri 4 iulie 2008 la 2:46:27 pm
Ciacarologie faci Roxana nu faci teologie, adica barfa national ortodoxoida.
Bisericile ortodoxe si Biserica Catolica(greco catolicii sunt catolici) , nu se afla in comuniune deplina, dar si una si alta sunt biserici apostolice, adica au succesiunea apostolica, episcopii si implicit preotii beneficiaza de succesiunea neintrerupta prin impunerea mainilor, de la apostoli si pana in prezent.
Ori asta implica recunoasterea reciproca a sacramentelor, adica a sfintelor taine, botezul, mirul, casatoria, euharistia, preotia.
Biserica, una si adevarata a fost infiintata in ziua de Rusalii, prin coborarea Spiritului Sfant asupra apostolilor, nu este un act omenesc sau administrativ.
Iar euharistia, a fost instituita de Isus la Cina cea de Taina prin frangerea painii, si incredintata Bisericii ca sacrament, nici ea nu e lucrare omeneasca.
Nefiind in deplina comuniune, Biserica Catolica si Bisericile Ortodoxe nu RECOMANDA in mod special comuniunea la oficierea sfintelor taine, mai ales a Euharistiei.
De aici insa si pana la CONDAMNAREA primirii euharistiei de la cealalta biserica sora, este exact distanta de la opinie la SACRILEGIU.
Euharistia nu este un fason de politica bisericeasca minora, este prefacerea efectiva, transubstantierea speciilor, paine si vin, in Trupul Adevarat si Sangele Adevarat al Mantuitorului.
Ori, Sinodul condamna, pedepseste chiar, primirea acestora, datorita unor imprejurari particulare.
Nu mai e vorba de faptul ca un episcop era catolic si celalalt ortodox.
E vorba:
-Sau de dispretul pentru euharistie si tratarea ei ca pe o lucrare omeneasca.
- Sau de nerecunoasterea succesiunii apostolice a Bisericii Catolice, deci a preotiei.
Sf. Sinod va avea mult de lucru pentru a se conforma teologiei, si credintei si propriei constiinte.
vineri 4 iulie 2008 la 2:48:59 pm
tu vorbesti de mituirea unor preoti. ce are tanda cu manda? aia la raspopire si gata, fiindca se poate si inca CONFORM LEGII care este IN VIGOARE. mi se pare atat de nesemnificativa treaba. excludere din cler merita. de aici si pana a vorbi despre influenta nefasta a bisericii ortodoxe e insa cale lunga.
vineri 4 iulie 2008 la 2:52:53 pm
Este o soluţie diplomatică…
vineri 4 iulie 2008 la 4:16:06 pm
Alex, sunt perfect de acord. IPS Corneanu nu trebuia sanctionat deloc pentru impartasania cu ierarhii Bisericii Greco Catolice si nici daca s-ar fi inpartasit cu preotii Romano Catolici, sau cu cei Anglicani, sau cu cei, Luterani, sau chiar cu cei Baptisti, Penticostali, Evanghelici. ADEVARATA BISERICA LUI CHRISTOS — ecclesia, cu o numea Rev. Dr.Martin Luther King,Jr. — ESTE UNA, INDIFERENT DE DENOMINALITATE, DEOARECE ADEVARATII URMASI AI LUI CHRISTOS L-AU PRIMIT SI L-AU INTRONAT PE ISUS CHRISTOS CA DOMN SI MANTUITOR IN INIMILE SI IN VIETILE SI ASCULTA DE PORUNCILE LUI. ESTE UNA
ATATA TIMP CAT EA ISI INDEPLINESTE MAREA SA MISIUNE INCREDINTATA DE CHRISTOS DE A-I INVATA PE ENORIASI INVATATURA EVENGHELIEI LUI ISUS CHRISTOS (nu schimbonosesc– adauga sau CUVANTUL DOMNULUI, cum fac, spre exemplu, Adventistii, Martorii lui Jehovah, Mormonii, Moonies, care atat de mult au adaugat incat nu mai recunosti Crestinismul). ADEVARATA BISERICA A LUI CHRISTOS NU ISI PIERDE ENERGIILE IN DOGME FARA SENS CARE DETRACTEAZA FOCUSUL DE LA ADEVARTA INVATATURA A LUI ISUS CHRISTOS, CI MAI DEGRABA SE CONCENTREAZA IN A-I INVATA PE OAMENI CUVANTUL DOMNULUI SI CUM SA APLICE CUVANTUL LUI IN VIATA LOR DE ZI CU ZI. (“In deajuns este raul de azi,” zice Isus). BISERICA LUI CHRISTOS DEZAVUEAZA DOGMA/ RELIGIOSITATEA DOGMATICA SI FARISEICA PE CARE CHRISTOS O DETESTA, DEOARECE NU FACE ALTCEVA DECAT SA SUBJUGE SI SA DEZBINE OAMENII IN LOC CA SAI- ELIBEREZE DIN SCLAVIA PACATULUI SI A NEPUTINTEI OMENESTI. Adevarata invatatura a lui Christos nu numai ca-i invata pe oameni care este identitatea lor ca fiinte in planul lui Dumnezeu, dar le da puterea nu numai sa se elibereze de povara pacatelor dar sa-si atribuie promisiunile Dumnezeiesti sa se intareasca in interior pentru a invinge si triumfa impotriva obstacolelor vietii, CA IN FINAL SA OBTINA PROMISIUNEA, ORI “SA DOBANDEASCA PAMANTUL FAGADUINTEI.”
vineri 4 iulie 2008 la 4:19:32 pm
PS: Va recomand din toata inima sa cititi articolul lui Martin Luther King, Jr despre adevarata biserica, ecclesia, intitulat “Letters from Birmingham Jail.”
vineri 4 iulie 2008 la 4:43:25 pm
Am reprodus aceasta scrisoare deoarece este MUST READ pentru orice student de religie, stiinte sociale si politice (cel putin aici la Harvard Univ.), DAR CE O RECOMANDA MAI MULT ESTE SPIRITUALITATEA PE CARE O CONTINE.
Letter From Birmingham Jail, April 16, 1963
MY DEAR FELLOW CLERGYMEN:
While confined here in the Birmingham city jail, I came across your recent statement calling my present activities “unwise and untimely.” Seldom do I pause to answer criticism of my work and ideas. If I sought to answer all the criticisms that cross my desk, my secretaries would have little time for anything other than such correspondence in the course of the day, and I would have no time for constructive work. But since I feel that you are men of genuine good will and that your criticisms are sincerely set forth, I want to try to answer your statements in what I hope will be patient and reasonable terms.
I think I should indicate why I am here In Birmingham, since you have been influenced by the view which argues against “outsiders coming in.” I have the honor of serving as president of the Southern Christian Leadership Conference, an organization operating in every southern state, with headquarters in Atlanta, Georgia. We have some eighty-five affiliated organizations across the South, and one of them is the Alabama Christian Movement for Human Rights. Frequently we share staff, educational and financial resources with our affiliates. Several months ago the affiliate here in Birmingham asked us to be on call to engage in a nonviolent direct-action program if such were deemed necessary. We readily consented, and when the hour came we lived up to our promise. So I, along with several members of my staff, am here because I was invited here I am here because I have organizational ties here.
But more basically, I am in Birmingham because injustice is here. Just as the prophets of the eighth century B.C. left their villages and carried their “thus saith the Lord” far beyond the boundaries of their home towns, and just as the Apostle Paul left his village of Tarsus and carried the gospel of Jesus Christ to the far corners of the Greco-Roman world, so am I. compelled to carry the gospel of freedom beyond my own home town. Like Paul, I must constantly respond to the Macedonian call for aid.
Moreover, I am cognizant of the interrelatedness of all communities and states. I cannot sit idly by in Atlanta and not be concerned about what happens in Birmingham. Injustice anywhere is a threat to justice everywhere. We are caught in an inescapable network of mutuality, tied in a single garment of destiny. Whatever affects one directly, affects all indirectly. Never again can we afford to live with the narrow, provincial “outside agitator” idea. Anyone who lives inside the United States can never be considered an outsider anywhere within its bounds.
You deplore the demonstrations taking place In Birmingham. But your statement, I am sorry to say, fails to express a similar concern for the conditions that brought about the demonstrations. I am sure that none of you would want to rest content with the superficial kind of social analysis that deals merely with effects and does not grapple with underlying causes. It is unfortunate that demonstrations are taking place in Birmingham, but it is even more unfortunate that the city’s white power structure left the Negro community with no alternative.
In any nonviolent campaign there are four basic steps: collection of the facts to determine whether injustices exist; negotiation; self-purification; and direct action. We have gone through an these steps in Birmingham. There can be no gainsaying the fact that racial injustice engulfs this community. Birmingham is probably the most thoroughly segregated city in the United States. Its ugly record of brutality is widely known. Negroes have experienced grossly unjust treatment in the courts. There have been more unsolved bombings of Negro homes and churches in Birmingham than in any other city in the nation. These are the hard, brutal facts of the case. On the basis of these conditions, Negro leaders sought to negotiate with the city fathers. But the latter consistently refused to engage in good-faith negotiation.
Then, last September, came the opportunity to talk with leaders of Birmingham’s economic community. In the course of the negotiations, certain promises were made by the merchants — for example, to remove the stores humiliating racial signs. On the basis of these promises, the Reverend Fred Shuttlesworth and the leaders of the Alabama Christian Movement for Human Rights agreed to a moratorium on all demonstrations. As the weeks and months went by, we realized that we were the victims of a broken promise. A few signs, briefly removed, returned; the others remained.
As in so many past experiences, our hopes bad been blasted, and the shadow of deep disappointment settled upon us. We had no alternative except to prepare for direct action, whereby we would present our very bodies as a means of laying our case before the conscience of the local and the national community. Mindful of the difficulties involved, we decided to undertake a process of self-purification. We began a series of workshops on nonviolence, and we repeatedly asked ourselves : “Are you able to accept blows without retaliating?” “Are you able to endure the ordeal of jail?” We decided to schedule our direct-action program for the Easter season, realizing that except for Christmas, this is the main shopping period of the year. Knowing that a strong economic with with-drawal program would be the by-product of direct action, we felt that this would be the best time to bring pressure to bear on the merchants for the needed change.
Then it occurred to us that Birmingham’s mayoralty election was coming up in March, and we speedily decided to postpone action until after election day. When we discovered that the Commissioner of Public Safety, Eugene “Bull” Connor, had piled up enough votes to be in the run-oat we decided again to postpone action until the day after the run-off so that the demonstrations could not be used to cloud the issues. Like many others, we waited to see Mr. Connor defeated, and to this end we endured postponement after postponement. Having aided in this community need, we felt that our direct-action program could be delayed no longer.
You may well ask: “Why direct action? Why sit-ins, marches and so forth? Isn’t negotiation a better path?” You are quite right in calling, for negotiation. Indeed, this is the very purpose of direct action. Nonviolent direct action seeks to create such a crisis and foster such a tension that a community which has constantly refused to negotiate is forced to confront the issue. It seeks so to dramatize the issue that it can no longer be ignored. My citing the creation of tension as part of the work of the nonviolent-resister may sound rather shocking. But I must confess that I am not afraid of the word “tension.” I have earnestly opposed violent tension, but there is a type of constructive, nonviolent tension which is necessary for growth. Just as Socrates felt that it was necessary to create a tension in the mind so that individuals could rise from the bondage of myths and half-truths to the unfettered realm of creative analysis and objective appraisal, we must we see the need for nonviolent gadflies to create the kind of tension in society that will help men rise from the dark depths of prejudice and racism to the majestic heights of understanding and brotherhood.
The purpose of our direct-action program is to create a situation so crisis-packed that it will inevitably open the door to negotiation. I therefore concur with you in your call for negotiation. Too long has our beloved Southland been bogged down in a tragic effort to live in monologue rather than dialogue.
One of the basic points in your statement is that the action that I and my associates have taken in Birmingham is untimely. Some have asked: “Why didn’t you give the new city administration time to act?” The only answer that I can give to this query is that the new Birmingham administration must be prodded about as much as the outgoing one, before it will act. We are sadly mistaken if we feel that the election of Albert Boatel as mayor will bring the millennium to Birmingham. While Mr. Boutwell is a much more gentle person than Mr. Connor, they are both segregationists, dedicated to maintenance of the status quo. I have hope that Mr. Boutwell will be reasonable enough to see the futility of massive resistance to desegregation. But he will not see this without pressure from devotees of civil rights. My friends, I must say to you that we have not made a single gain civil rights without determined legal and nonviolent pressure. Lamentably, it is an historical fact that privileged groups seldom give up their privileges voluntarily. Individuals may see the moral light and voluntarily give up their unjust posture; but, as Reinhold Niebuhr has reminded us, groups tend to be more immoral than individuals.
We know through painful experience that freedom is never voluntarily given by the oppressor; it must be demanded by the oppressed. Frankly, I have yet to engage in a direct-action campaign that was “well timed” in the view of those who have not suffered unduly from the disease of segregation. For years now I have heard the word “Wait!” It rings in the ear of every Negro with piercing familiarity. This “Wait” has almost always meant ‘Never.” We must come to see, with one of our distinguished jurists, that “justice too long delayed is justice denied.”
We have waited for more than 340 years for our constitutional and God-given rights. The nations of Asia and Africa are moving with jetlike speed toward gaining political independence, but we stiff creep at horse-and-buggy pace toward gaining a cup of coffee at a lunch counter. Perhaps it is easy for those who have never felt the stinging dark of segregation to say, “Wait.” But when you have seen vicious mobs lynch your mothers and fathers at will and drown your sisters and brothers at whim; when you have seen hate-filled policemen curse, kick and even kill your black brothers and sisters; when you see the vast majority of your twenty million Negro brothers smothering in an airtight cage of poverty in the midst of an affluent society; when you suddenly find your tongue twisted and your speech stammering as you seek to explain to your six-year-old daughter why she can’t go to the public amusement park that has just been advertised on television, and see tears welling up in her eyes when she is told that Funtown is closed to colored children, and see ominous clouds of inferiority beginning to form in her little mental sky, and see her beginning to distort her personality by developing an unconscious bitterness toward white people; when you have to concoct an answer for a five-year-old son who is asking: “Daddy, why do white people treat colored people so mean?”; when you take a cross-county drive and find it necessary to sleep night after night in the uncomfortable corners of your automobile because no motel will accept you; when you are humiliated day in and day out by nagging signs reading “white” and “colored”; when your first name becomes “nigger,” your middle name becomes “boy” (however old you are) and your last name becomes “John,” and your wife and mother are never given the respected title “Mrs.”; when you are harried by day and haunted by night by the fact that you are a Negro, living constantly at tiptoe stance, never quite knowing what to expect next, and are plagued with inner fears and outer resentments; when you no forever fighting a degenerating sense of “nobodiness” then you will understand why we find it difficult to wait. There comes a time when the cup of endurance runs over, and men are no longer willing to be plunged into the abyss of despair. I hope, sirs, you can understand our legitimate and unavoidable impatience.
You express a great deal of anxiety over our willingness to break laws. This is certainly a legitimate concern. Since we so diligently urge people to obey the Supreme Court’s decision of 1954 outlawing segregation in the public schools, at first glance it may seem rather paradoxical for us consciously to break laws. One may won ask: “How can you advocate breaking some laws and obeying others?” The answer lies in the fact that there fire two types of laws: just and unjust. I would be the Brat to advocate obeying just laws. One has not only a legal but a moral responsibility to obey just laws. Conversely, one has a moral responsibility to disobey unjust laws. I would agree with St. Augustine that “an unjust law is no law at all”.
Now, what is the difference between the two? How does one determine whether a law is just or unjust? A just law is a man-made code that squares with the moral law or the law of God. An unjust law is a code that is out of harmony with the moral law. To put it in the terms of St. Thomas Aquinas: An unjust law is a human law that is not rooted in eternal .law and natural law. Any law that uplifts human personality is just. Any law that degrades human personality is unjust. All segregation statutes are unjust because segregation distort the soul and damages the personality. It gives the segregator a false sense of superiority and the segregated a false sense of inferiority. Segregation, to use the terminology of the Jewish philosopher Martin Buber, substitutes an “I-it” relationship for an “I-thou” relationship and ends up relegating persons to the status of things. Hence segregation is not only politically, economically and sociologically unsound, it is morally wrong and awful. Paul Tillich said that sin is separation. Is not segregation an existential expression ‘of man’s tragic separation, his awful estrangement, his terrible sinfulness? Thus it is that I can urge men to obey the 1954 decision of the Supreme Court, for it is morally right; and I can urge them to disobey segregation ordinances, for they are morally wrong.
Let us consider a more concrete example of just and unjust laws. An unjust law is a code that a numerical or power majority group compels a minority group to obey but does not make binding on itself. This is difference made legal. By the same token, a just law is a code that a majority compels a minority to follow and that it is willing to follow itself. This is sameness made legal. Let me give another explanation. A law is unjust if it is inflicted on a minority that, as a result of being denied the right to vote, had no part in enacting or devising the law. Who can say that the legislature of Alabama which set up that state’s segregation laws was democratically elected? Throughout Alabama all sorts of devious methods are used to prevent Negroes from becoming registered voters, and there are some counties in which, even though Negroes constitute a majority of the population, not a single Negro is registered. Can any law enacted under such circumstances be considered democratically structured?
Sometimes a law is just on its face and unjust in its application. For instance, I have been arrested on a charge of parading without a permit. Now, there is nothing wrong in having an ordinance which requires a permit for a parade. But such an ordinance becomes unjust when it is used to maintain segregation and to deny citizens the First Amendment privilege of peaceful assembly and protest.
I hope you are able to ace the distinction I am trying to point out. In no sense do I advocate evading or defying the law, as would the rabid segregationist. That would lead to anarchy. One who breaks an unjust law must do so openly, lovingly, and with a willingness to accept the penalty. I submit that an individual who breaks a law that conscience tells him is unjust and who willingly accepts the penalty of imprisonment in order to arouse the conscience of the community over its injustice, is in reality expressing the highest respect for law.
Of course, there is nothing new about this kind of civil disobedience. It was evidenced sublimely in the refusal of Shadrach, Meshach and Abednego to obey the laws of Nebuchadnezzar, on the ground that a higher moral law was at stake. It was practiced superbly by the early Christians, who were willing to face hungry lions and the excruciating pain of chopping blocks rather than submit to certain unjust laws of the Roman Empire. To a degree, academic freedom is a reality today because Socrates practiced civil disobedience. In our own nation, the Boston Tea Party represented a massive act of civil disobedience.
We should never forget that everything Adolf Hitler did in Germany was “legal” and everything the Hungarian freedom fighters did in Hungary was “illegal.” It was “illegal” to aid and comfort a Jew in Hitler’s Germany. Even so, I am sure that, had I lived in Germany at the time, I would have aided and comforted my Jewish brothers. If today I lived in a Communist country where certain principles dear to the Christian faith are suppressed, I would openly advocate disobeying that country’s antireligious laws.
I must make two honest confessions to you, my Christian and Jewish brothers. First, I must confess that over the past few years I have been gravely disappointed with the white moderate. I have almost reached the regrettable conclusion that the Negro’s great stumbling block in his stride toward freedom is not the White Citizen’s Counciler or the Ku Klux Klanner, but the white moderate, who is more devoted to “order” than to justice; who prefers a negative peace which is the absence of tension to a positive peace which is the presence of justice; who constantly says: “I agree with you in the goal you seek, but I cannot agree with your methods of direct action”; who paternalistically believes he can set the timetable for another man’s freedom; who lives by a mythical concept of time and who constantly advises the Negro to wait for a “more convenient season.” Shallow understanding from people of good will is more frustrating than absolute misunderstanding from people of ill will. Lukewarm acceptance is much more bewildering than outright rejection.
I had hoped that the white moderate would understand that law and order exist for the purpose of establishing justice and that when they fan in this purpose they become the dangerously structured dams that block the flow of social progress. I had hoped that the white moderate would understand that the present tension in the South is a necessary phase of the transition from an obnoxious negative peace, in which the Negro passively accepted his unjust plight, to a substantive and positive peace, in which all men will respect the dignity and worth of human personality. Actually, we who engage in nonviolent direct action are not the creators of tension. We merely bring to the surface the hidden tension that is already alive. We bring it out in the open, where it can be seen and dealt with. Like a boil that can never be cured so long as it is covered up but must be opened with an its ugliness to the natural medicines of air and light, injustice must be exposed, with all the tension its exposure creates, to the light of human conscience and the air of national opinion before it can be cured.
In your statement you assert that our actions, even though peaceful, must be condemned because they precipitate violence. But is this a logical assertion? Isn’t this like condemning a robbed man because his possession of money precipitated the evil act of robbery? Isn’t this like condemning Socrates because his unswerving commitment to truth and his philosophical inquiries precipitated the act by the misguided populace in which they made him drink hemlock? Isn’t this like condemning Jesus because his unique God-consciousness and never-ceasing devotion to God’s will precipitated the evil act of crucifixion? We must come to see that, as the federal courts have consistently affirmed, it is wrong to urge an individual to cease his efforts to gain his basic constitutional rights because the quest may precipitate violence. Society must protect the robbed and punish the robber.
I had also hoped that the white moderate would reject the myth concerning time in relation to the struggle for freedom. I have just received a letter from a white brother in Texas. He writes: “An Christians know that the colored people will receive equal rights eventually, but it is possible that you are in too great a religious hurry. It has taken Christianity almost two thousand years to accomplish what it has. The teachings of Christ take time to come to earth.” Such an attitude stems from a tragic misconception of time, from the strangely rational notion that there is something in the very flow of time that will inevitably cure all ills. Actually, time itself is neutral; it can be used either destructively or constructively. More and more I feel that the people of ill will have used time much more effectively than have the people of good will. We will have to repent in this generation not merely for the hateful words and actions of the bad people but for the appalling silence of the good people. Human progress never rolls in on wheels of inevitability; it comes through the tireless efforts of men willing to be coworkers with God, and without this ‘hard work, time itself becomes an ally of the forces of social stagnation. We must use time creatively, in the knowledge that the time is always ripe to do right. Now is the time to make real the promise of democracy and transform our pending national elegy into a creative psalm of brotherhood. Now is the time to lift our national policy from the quicksand of racial injustice to 6e solid rock of human dignity.
You speak of our activity in Birmingham as extreme. At fist I was rather disappointed that fellow clergymen would see my nonviolent efforts as those of an extremist. I began thinking about the fact that stand in the middle of two opposing forces in the Negro community. One is a force of complacency, made up in part of Negroes who, as a result of long years of oppression, are so drained of self-respect and a sense of “somebodiness” that they have adjusted to segregation; and in part of a few middle class Negroes who, because of a degree of academic and economic security and because in some ways they profit by segregation, have become insensitive to the problems of the masses. The other force is one of bitterness and hatred, and it comes perilously close to advocating violence. It is expressed in the various black nationalist groups that are springing up across the nation, the largest and best-known being Elijah Muhammad’s Muslim movement. Nourished by the Negro’s frustration over the continued existence of racial discrimination, this movement is made up of people who have lost faith in America, who have absolutely repudiated Christianity, and who have concluded that the white man is an incorrigible “devil.”
I have tried to stand between these two forces, saying that we need emulate neither the “do-nothingism” of the complacent nor the hatred and despair of the black nationalist. For there is the more excellent way of love and nonviolent protest. I am grateful to God that, through the influence of the Negro church, the way of nonviolence became an integral part of our struggle.
If this philosophy had not emerged, by now many streets of the South would, I am convinced, be flowing with blood. And I am further convinced that if our white brothers dismiss as “rabble-rousers” and “outside agitators” those of us who employ nonviolent direct action, and if they refuse to support our nonviolent efforts, millions of Negroes will, out of frustration and despair, seek solace and security in black-nationalist ideologies a development that would inevitably lead to a frightening racial nightmare.
Oppressed people cannot remain oppressed forever. The yearning for freedom eventually manifests itself, and that is what has happened to the American Negro. Something within has reminded him of his birthright of freedom, and something without has reminded him that it can be gained. Consciously or unconsciously, he has been caught up by the Zeitgeist, and with his black brothers of Africa and his brown and yellow brothers of Asia, South America and the Caribbean, the United States Negro is moving with a sense of great urgency toward the promised land of racial justice. If one recognizes this vital urge that has engulfed the Negro community, one should readily understand why public demonstrations are taking place. The Negro has many pent-up resentments and latent frustrations, and he must release them. So let him march; let him make prayer pilgrimages to the city hall; let him go on freedom rides-and try to understand why he must do so. If his repressed emotions are not released in nonviolent ways, they will seek expression through violence; this is not a threat but a fact of history. So I have not said to my people: “Get rid of your discontent.” Rather, I have tried to say that this normal and healthy discontent can be channeled into the creative outlet of nonviolent direct action. And now this approach is being termed extremist.
But though I was initially disappointed at being categorized as an extremist, as I continued to think about the matter I gradually gained a measure of satisfaction from the label. Was not Jesus an extremist for love: “Love your enemies, bless them that curse you, do good to them that hate you, and pray for them which despitefully use you, and persecute you.” Was not Amos an extremist for justice: “Let justice roll down like waters and righteousness like an ever-flowing stream.” Was not Paul an extremist for the Christian gospel: “I bear in my body the marks of the Lord Jesus.” Was not Martin Luther an extremist: “Here I stand; I cannot do otherwise, so help me God.” And John Bunyan: “I will stay in jail to the end of my days before I make a butchery of my conscience.” And Abraham Lincoln: “This nation cannot survive half slave and half free.” And Thomas Jefferson: “We hold these truths to be self-evident, that an men are created equal …” So the question is not whether we will be extremists, but what kind of extremists we viii be. We we be extremists for hate or for love? Will we be extremist for the preservation of injustice or for the extension of justice? In that dramatic scene on Calvary’s hill three men were crucified. We must never forget that all three were crucified for the same crime—the crime of extremism. Two were extremists for immorality, and thus fell below their environment. The other, Jeans Christ, was an extremist for love, truth and goodness, and thereby rose above his environment. Perhaps the South, the nation and the world are in dire need of creative extremists.
I had hoped that the white moderate would see this need. Perhaps I was too optimistic; perhaps I expected too much. I suppose I should have realized that few members of the oppressor race can understand the deep groans and passionate yearnings of the oppressed race, and still fewer have the vision to see that injustice must be rooted out by strong, persistent and determined action. I am thankful, however, that some of our white brothers in the South have grasped the meaning of this social revolution and committed themselves to it. They are still too few in quantity, but they are big in quality. Some-such as Ralph McGill, Lillian Smith, Harry Golden, James McBride Dabbs, Ann Braden and Sarah Patton Boyle—have written about our struggle in eloquent and prophetic terms. Others have marched with us down nameless streets of the South. They have languished in filthy, roach-infested jails, suffering the abuse and brutality of policemen who view them as “dirty nigger lovers.” Unlike so many of their moderate brothers and sisters, they have recognized the urgency of the moment and sensed the need for powerful “action” antidotes to combat the disease of segregation.
Let me take note of my other major disappointment. I have been so greatly disappointed with the white church and its leadership. Of course, there are some notable exceptions. I am not unmindful of the fact that each of you has taken some significant stands on this issue. I commend you, Reverend Stallings, for your Christian stand on this past Sunday, in welcoming Negroes to your worship service on a non segregated basis. I commend the Catholic leaders of this state for integrating Spring Hill College several years ago.
But despite these notable exceptions, I must honestly reiterate that I have been disappointed with the church. I do not say this as one of those negative critics who can always find. something wrong with the church. I say this as a minister of the gospel, who loves the church; who was nurtured in its bosom; who ‘has been sustained by its spiritual blessings and who will remain true to it as long as the cord of Rio shall lengthen.
When I was suddenly catapulted into the leadership of the bus protest in Montgomery, Alabama, a few years ago, I felt we would be supported by the white church felt that the white ministers, priests and rabbis of the South would be among our strongest allies. Instead, some have been outright opponents, refusing to understand the freedom movement and misrepresenting its leader era; an too many others have been more cautious than courageous and have remained silent behind the anesthetizing security of stained-glass windows.
In spite of my shattered dreams, I came to Birmingham with the hope that the white religious leadership of this community would see the justice of our cause and, with deep moral concern, would serve as the channel through which our just grievances could reach the power structure. I had hoped that each of you would understand. But again I have been disappointed.
I have heard numerous southern religious leaders admonish their worshipers to comply with a desegregation decision because it is the law, but I have longed to hear white ministers declare: “Follow this decree because integration is morally right and because the Negro is your brother.” In the midst of blatant injustices inflicted upon the Negro, I have watched white churchmen stand on the sideline and mouth pious irrelevancies and sanctimonious trivialities. In the midst of a mighty struggle to rid our nation of racial and economic injustice, I have heard many ministers say: “Those are social issues, with which the gospel has no real concern.” And I have watched many churches commit themselves to a completely other worldly religion which makes a strange, on Biblical distinction between body and soul, between the sacred and the secular.
I have traveled the length and breadth of Alabama, Mississippi and all the other southern states. On sweltering summer days and crisp autumn mornings I have looked at the South’s beautiful churches with their lofty spires pointing heavenward. I have beheld the impressive outlines of her massive religious-education buildings. Over and over I have found myself asking: “What kind of people worship here? Who is their God? Where were their voices when the lips of Governor Barnett dripped with words of interposition and nullification? Where were they when Governor Walleye gave a clarion call for defiance and hatred? Where were their voices of support when bruised and weary Negro men and women decided to rise from the dark dungeons of complacency to the bright hills of creative protest?”.
Yes, these questions are still in my mind. In deep disappointment I have wept over the laxity of the church. But be assured that my tears have been tears of love. There can be no deep disappointment where there is not deep love. Yes, I love the church. How could I do otherwise? l am in the rather unique position of being the son, the grandson and the great-grandson of preachers. Yes, I see the church as the body of Christ. But, oh! How we have blemished and scarred that body through social neglect and through fear of being nonconformists.
There was a time when the church was very powerful in the time when the early Christians rejoiced at being deemed worthy to suffer for what they believed. In those days the church was not merely a thermometer that recorded the ideas and principles of popular opinion; it was a thermostat that transformed the mores of society. Whenever the early Christians entered a town, the people in power became disturbed and immediately sought to convict the Christians for being “disturbers of the peace” and “outside agitators”‘ But the Christians pressed on, in the conviction that they were “a colony of heaven,” called to obey God rather than man. Small in number, they were big in commitment. They were too God intoxicated to be “astronomically intimidated.” By their effort and example they brought an end to such ancient evils as infanticide and gladiatorial contests.
Things are different now. So often the contemporary church is a weak, ineffectual voice with an uncertain sound. So often it is an archdefender of the status quo. Par from being disturbed by the presence of the church, the power structure of the average community is consoled by the church’s silent and often even vocal sanction of things as they are.
But the judgment of God is upon the church as never before. If today’s church does not recapture the sacrificial spirit of the early church, it vi lose its authenticity, forfeit the loyalty of millions, and be dismissed as an irrelevant social club with no meaning for the twentieth century. Every day I meet young people whose disappointment with the church has turned into outright disgust.
Perhaps I have once again been too optimistic. Is organized religion too inextricably bound to the status quo to save our nation and the world? Perhaps I must turn my faith to the inner spiritual church, the church within the church, as the true ekklesia and the hope of the world. But again I am thankful to God that some noble souls from the ranks of organized religion have broken loose from the paralyzing chains of conformity and joined us as active partners in the struggle for freedom, They have left their secure congregations and walked the streets of Albany, Georgia, with us. They have gone down the highways of the South on tortuous rides for freedom. Yes, they have gone to jai with us. Some have been dismissed from their churches, have lost the support of their bishops and fellow ministers. But they have acted in the faith that right defeated is stronger than evil triumphant. Their witness has been the spiritual salt that has preserved the true meaning of the gospel in these troubled times. They have carved a tunnel of hope through the dark mountain of disappointment.
I hope the church as a whole will meet the challenge of this decisive hour. But even if the church does not come to the aid of justice, I have no despair about the future. I have no fear about the outcome of our struggle in Birmingham, even if our motives are at present misunderstood. We will reach the goal of freedom in Birmingham, ham and all over the nation, because the goal of America is freedom. Abused and scorned though we may be, our destiny is tied up with America’s destiny. Before the pilgrims landed at Plymouth, we were here. Before the pen of Jefferson etched the majestic words of the Declaration of Independence across the pages of history, we were here. For more than two centuries our forebears labored in this country without wages; they made cotton king; they built the homes of their masters while suffering gross injustice and shameful humiliation-and yet out of a bottomless vitality they continued to thrive and develop. If the inexpressible cruelties of slavery could not stop us, the opposition we now face will surely fail. We will win our freedom because the sacred heritage of our nation and the eternal will of God are embodied in our echoing demands.
Before closing I feel impelled to mention one other point in your statement that has troubled me profoundly. You warmly commended the Birmingham police force for keeping “order” and “preventing violence.” I doubt that you would have so warmly commended the police force if you had seen its dogs sinking their teeth into unarmed, nonviolent Negroes. I doubt that you would so quickly commend the policemen if you were to observe their ugly and inhumane treatment of Negroes here in the city jail; if you were to watch them push and curse old Negro women and young Negro girls; if you were to see them slap and kick old Negro men and young boys; if you were to observe them, as they did on two occasions, refuse to give us food because we wanted to sing our grace together. I cannot join you in your praise of the Birmingham police department.
It is true that the police have exercised a degree of discipline in handing the demonstrators. In this sense they have conducted themselves rather “nonviolently” in pubic. But for what purpose? To preserve the evil system of segregation. Over the past few years I have consistently preached that nonviolence demands that the means we use must be as pure as the ends we seek. I have tried to make clear that it is wrong to use immoral means to attain moral ends. But now I must affirm that it is just as wrong, or perhaps even more so, to use moral means to preserve immoral ends. Perhaps Mr. Connor and his policemen have been rather nonviolent in public, as was Chief Pritchett in Albany, Georgia but they have used the moral means of nonviolence to maintain the immoral end of racial injustice. As T. S. Eliot has said: “The last temptation is the greatest treason: To do the right deed for the wrong reason.”
I wish you had commended the Negro sit-inners and demonstrators of Birmingham for their sublime courage, their willingness to suffer and their amazing discipline in the midst of great provocation. One day the South will recognize its real heroes. They will be the James Merediths, with the noble sense of purpose that enables them to face Jeering, and hostile mobs, and with the agonizing loneliness that characterizes the life of the pioneer. They will be old, oppressed, battered Negro women, symbolized in a seventy-two-year-old woman in Montgomery, Alabama, who rose up with a sense of dignity and with her people decided not to ride segregated buses, and who responded with ungrammatical profundity to one who inquired about her weariness: “My fleets is tired, but my soul is at rest.” They viii be the young high school and college students, the young ministers of the gospel and a host of their elders, courageously and nonviolently sitting in at lunch counters and willingly going to jail for conscience’ sake. One day the South will know that when these disinherited children of God sat down at lunch counters, they were in reality standing up for what is best in the American dream and for the most sacred values in our Judaeo-Christian heritage, thereby bringing our nation back to those great wells of democracy which were dug deep by the founding fathers in their formulation of the Constitution and the Declaration of Independence.
Never before have I written so long a letter. I’m afraid it is much too long to take your precious time. I can assure you that it would have been much shorter if I had been writing from a comfortable desk, but what else can one do when he k alone in a narrow jail cell, other than write long letters, think long thoughts and pray long prayers?
If I have said anything in this letter that overstates the truth and indicates an unreasonable impatience, I beg you to forgive me. If I have said anything that understates the truth and indicates my having a patience that allows me to settle for anything less than brotherhood, I beg God to forgive me.
I hope this letter finds you strong in the faith. I also hope that circumstances will soon make it possible for me to meet each of you, not as an integrationist or a civil rights leader but as a fellow clergyman and a Christian brother. Let us all hope that the dark clouds of racial prejudice will soon pass away and the deep fog of misunderstanding will be lifted from our fear-drenched communities, and in some not too distant tomorrow the radiant stars of love and brotherhood will shine over our great nation with all their scintillating beauty.
Yours for the cause of Peace and Brotherhood,
Martin Luther King, Jr.
vineri 4 iulie 2008 la 5:25:21 pm
Singura bisericile Catolica si Ortodoxe au succesiune apostolica deci sacramente valide.
Baptistii penticostalii si evangelicii nu au euharistia nici in teologie, in forma catolica si ortodoxa, adica de transsubstantiere efectiva.
Ei celebreaza Cina Domnului , ceea ce este cu totul altceva, este comemorare, nicidecum miracol.
Nu mai am nimic de spus asupra subiectului, si asa am spus prea multe. Doar ca documentul de la Balamand a ridicat anathema dintre cele doua Biserici , Catolica si Ortodoxa.
Nici un catolic nu va fi ‘excomunicat” daca se impartaseste cu ortodocsii.
Excomunicarea este o cenzura teologica extrem de grava care in nici un caz nu se poate aplica pentru primirea euharistiei valide de la un ortodox.
Asta e una din dezinformarile pseudoteologului Ciacar , individ care nu a vazut macar cum arata pe dinauntru un seminar, daramite sa mai si studieze teologia.
Iata ce spune Declaratia Dominus Iesus a Congregatiei pentru Doctrina Credintei despre bisericile ortodoxe:
“……………
Acele biseirici care nu sunt in comuniune deplina cu Biserica Catolica, totusi sunt unite cu ea prin legaturi foarte stranse , cum ar fi succesiunea apostolica si di Euharistia valida, sunt adevarate biserici particulare.”
dominus Iesus 17.
Si iata ce spune Catehismul Bisericii Catolice:
“1399.Bisericile orientale,care nu se afla in comuniune deplina cu Biserica Catolica, celebreaza euharistia cu mare dragoste.. Aceste biserici,desi despartite, au sacramente adevarate, si, mai ales, in puterea succesiunii apostolice, au Preotia si Euharistia, prin care raman foarte strans unite cu noi. O anumita comnicare in cele sfinte , si deci in Euharistie, este nu numai posibila,ci chiar de dorit, atunci cand exista imprejuraru favorabile si cu aprobarea autoritatii bisericesti.”
Dupa cum vedeti Biserica Romei recunoaste euhristia ortodoxa, si ii indeamna chiar pe catolici sa o primeasca, iar sfantul sinod al BOR ii depune pe episcopii care o accepta. Atentie, pe cei care o accepta, nu concelebreaza.
Dupa care mai declara si anumiti “teologi” ca s-a tacnit Biserica Catolica si ii “excomunica” pe cei care se impartasesc la ortodocsi.
Asta nu e numai nestiinta, e dezinformare din rea credinta.
vineri 4 iulie 2008 la 5:26:46 pm
Tocmai acum realizez ca in aceasta reproducere a scrisorii lui MLK Jr, nu exista acel “footnote” care explica “ecclesia.” Textul scrisorii care ni s-a dat in clasa avea acest footnote. Trebuie sa ma duc sa caut prin fisierele cursurilor mele sa gasesc link-ul de la care profesorul meu a obtinut textul acestei scrisori care contine si acest foarte important footnote.
vineri 4 iulie 2008 la 5:29:51 pm
E ultima interventie mea interventie pe tema asta. Nu-mi plac disputele si nefiind intelectual nu ma pricep la purtarea lor.
vineri 4 iulie 2008 la 5:30:52 pm
Alex, come on! Dar si bisericile protestante celebreaza Sfanta Impartasanie cu Trupul si Sangele lui Christos. MAI MULT, ELE PUN ACCENTUL PE SELF-ANALYSIS SI MAI ALES PE SCHIMBAREA COMPORTAMENTULUI INSPRE BINE.
vineri 4 iulie 2008 la 5:59:54 pm
Toader, nu-mi pune vorbe in gura. Biserica nu poate avea influente nefaste asupra nimanui. Inchipuie-ti ca te duci la curve, scoti banul, platesti prestatia fetei, te umplii de respect, tagi fermuarul, si apoi iti vezi de drum catre casa. Doar nu credeai ca iti sugerez sa o iei de nevasta, nu ?
Eu semnalam o stare de fapt, o tendinta incurajata de capul bisericii atunci cand a dat dezlegare la electorale slujitorilor sai. Atat, si nimic mai mult.
Toate discutiile derivate din ceea ce am sustinut eu imi aduce aminte de un banc cu Arghezi, care se intoarce de la vanatoare cu o vulpe in spinare.
Domnule profesor, i se adresa un student ce ii iesise in drum, ce veti dori sa faceti cu vulpea aceasta frumoasa? O voi pune la picioare dinaintea patului, ii raspunse maestrul … Bine, bine, dar nu o sa puta?…Eee, se obisnuieste ea! zise maestrul …Bine, bine, dar eu vorbeam despre despre vulpe! … Si eu, asemenea.
vineri 4 iulie 2008 la 6:06:13 pm
ma corectez: imi aduc aminte in loc de “imi aduce aminte”
vineri 4 iulie 2008 la 6:09:52 pm
Gata, si eu, ca si alex, ma retrag din aceleasi motive.
vineri 4 iulie 2008 la 8:08:30 pm
Am primit o veste bună! Deşi, aş fi înclinat către caterisire…
vineri 4 iulie 2008 la 8:38:32 pm
sa-l cateriseasca si puna pe american pastor… ca tot da rateuri in politica, asa … o pune si el pi rumaneste
sâmbătă 5 iulie 2008 la 10:04:46 am
Nu stiu de ce nu-mi apar comentariile… Acum scriu de pe un calculator din oras, nu de acasa.
Un sfarsit de saptamana placut, Roxana.
sâmbătă 5 iulie 2008 la 11:07:18 am
@Zexe. Te cred că-i convingerea ta, dar nu formată, ci indusă. N-ar fi rău să ai surse alternative faţă de presă pentru informare.
Cât despre faptul că tu echivalezi mersul la bordel cu mersul la biserică şi ieşitul de acolo, asta mă scuteşte de orice comentariu.
@Marius Mina. Exagerezi.
@alex dumitrascu. Alex, n-are importanţă ce fac sau ce nu fac eu. M-am consultat cu persoane avizate. Şi de altfel, dacă n-ai sări la concluzii, ţi-ai aminti de anumite premise: consubstanţiere, filioque, pe de altă parte, infailibilitate etc. Bisericile apostolice surori nu s-au pus, încă, de acord. Şi nu cred că acte ca al IPS Nicolae ajută la consens. Sunt mai degrabă un semnal de convertire, ciudat pentru un înalt ierarh.
Ironia finală îţi aparţine. Dar disputele sunt benefice.
@Felicia Mandrea. Exemplul dat de dumneavoastră nu-i relevant pentru speţa noastră. Nici o legătură. Nu-i în chestie, cum ar zice Titu Maiorescu.
@Vania. Nu mi se pare o veste bună. O veste bună ar fi fost nici o veste de genul celei care a dus la situaţia actuală. E, totuşi, vorba de I.P.S. Nicolae.
@Presedinte al Boborului. Forget it, că te pricepi prea bine la teologie:)
@alexandru petria. Nu ştiu de ce. Eu nu am altă moderare decât anti-spam-ul automat. S-ar putea, însă, ca uneori să fie nevoie de închiderea site-ului şi redeschiderea lui. Mi s-a întâmplat şi mie ieri dimineaţă să nu pot posta un comentariu pe blogul meu. Şi a trebuit să restartez.
Un sfârşit de săptămână plăcut şi ţie!
sâmbătă 5 iulie 2008 la 11:22:55 am
@Roxana,
pai, te pui cu toarasul, pe tete le stie.. indactaiile pretioase…
sâmbătă 5 iulie 2008 la 11:54:11 am
@Presedinte al Boborului:)
sâmbătă 5 iulie 2008 la 7:11:07 pm
Mie nu mi-a fost necesar sa ma consult cu cineva, iar concluziile sunt de bun simt. Am aratat ca Biserica Catolica, nu interzice membrilor ei sa se impartaseasca la ortodocsi, in timp ortodocsii sanctioneaza asta.
Tu ai afirmat insa ca acei catolici care se impartasesc la ortodocsi vor fi excomunicati, iar asta dovedeste calitatea indoielnica si reaua intentie a “persoanelor avizate ” cu care te-ai consultat.
Pe de alta parte, recunoasterea reciproca a sacramentelor, si a succesiunii apostololice, interzice sanctionarea celor care le folosesc, adica a celor care se impartasesc cu Preacinsitul Sange si cu Preacinstitul Trup. Aceasta sanctionare, dovedeste dispret fata de Euharistie, adica este o blasfemie.
Faptul ca Biserica Catolica permite si impartasirea cu o singura specie, dar nu interzice impartasirea cu ambele specii nu este relevant, deoarece in fotografia publicata chiar de tine, “inculpatul” este infatisat impartasindu-se din potir.
Filioque si Primatul Paoal, nu sunt nici pe departe ceea ce vor sa priceapa de aici domnii Ciacar si Bachir sau cum ii mai cheama.
Ma revolta faptul ca persoane fara studii teologice ca cei de mai sus, isi permit sa invenineze relatiile dintre ortodocsi si catolici cu tampeniile lor.
sâmbătă 5 iulie 2008 la 8:16:02 pm
@alex.dumitrascu, Eu te apreciez în mod deosebit. Dar în privinţa “speciilor” chiar nu pot marşa. Nu există variante la sfânta împărtăşanie. E un act sacral, care reiterează CINA CEA DE TAINĂ. La noi, nu la voi. Din păcate. Deci, nu e ceva opţional, ci o oficiere asemenea celei descrise în Evanghelii. Voi nu o faceţi.
Chiar nu înţeleg de ce invoci persoane cu care eu n-am nici o tangenţă, nici eu şi nici lecturile mele.
sâmbătă 5 iulie 2008 la 11:41:00 pm
Bine vorbim despre euharistie. In primul rand folosim trei expresii:
-euharistein si eulogein intalnite la sinoptici, cu sensul proclamare a lucrarilor creatiei, rascumpararii si sfintirii, proclamare obisnuita la evrei in timpul mesei.
-Cina Domnului, descriind modul in care a fost instituita euharistia
-Frangerea Painii , ritual ebraic folosit de evrei la cina, sifolosit de Isus ca semn in instituirea sacramentul.
Speciiile:
-Painea: semnifica:
-azimile pascale, semn al grabeieliberatoare cu care a parasit Israel Egiptul.
- amintirea manei din pustiu, in sens de paine a Cuvantului lui Dumnezeu.
- painea zilnica , rodul pamantului fagaduintei, al fidelitatii lui Dumnezeu.
-inmultirea painilor, prefigureaza belugul hranei euharistice distribuite de ucenici, apostoli si urmasii lor.
Vinul semnifica:
–prin “potirul binecuvantarii” obligatoriu la cina pascala a evreilor, speranta eshatologica.
-apa transformata in vin de la nunta din Cana, prefigurarea maririi lui Isus.
Trei texte neotestamentare fundamentale:
1)
‘Adevarat, adevar va spun:daca nu veti manca corpul Fiului Omului si nu veti bea sangele lui, nu veti avea viata in voi. Cine mananca corpul meu si cine bea sangele meu are viata vesnica,iar eu il voi invia in ziua cea de pe urma” I 6.54 su
2)
“In timp ce stateau la masa, Isus lua paine si, dupa ce rosti binecuvantarea, o rupse si o dadu discipolilor sai zicand:
‘Luati si mancati, acesta este corpul meu. Lua apoi o cupa, si dupa ce rosti binecuvantarea,le o dadu zicand: Beti din ea cu totii, caci acesta este sangele meu, de legamant, care va fi varsat pentru multi, spre iertarea pacatelor. Va spun ca nu voi mai bea de acum acest rod al vitei, pana nu il vi bea cu voi, nou, in Imparatia Tatalui Meu.” M26, 26 su
3)
“Toti intr-un cuget, se aflau staruitori zi de zi in Templu, rupeau painea pe la casele lor, si luau masa cu bucurie si iima curata…”
F 2.46
Prima reflectie se refera la faptul ca euharistia nu este o simpla “comemorare”, ea este comemorare si reinnoire a jertfei, de fiecare data cand este oficiat misterul. Comemorarea, adica efectuarea unor gesturi care sa reproduca pe ale lui Isus este proprie protestantilor, deoarece ei nu cred in transsubstantierea reala, in prefacerea efectiva a speciilor in Sangele si Trupul Sfant. Nu exista decat gesturile, mai mult sau mai putin fidele relatarilor neotestamentare, dar nu si sacramentul in sine.
Euharistia este centrul liturgiei si scopul ei final, iar oficierea perpetua a lturgiei este chiar viata Bisericii.
Putina lume a remarcat semnificatia instituirii de catre Isus a euharistiei chiar in ajunul Calvarului.
Semnificatia este ca in liturghie, jertfa este insusi Isus, Om si Dumnezeu iar cuminecarea este prin excelenta actul unirii cudivinitatea. Liturghia nu este deci o simpla reprezentare a jertfe calvarului, ea nu are numai valoarea unei simple amintiri, este o jertfa vertabila, care se savarseste la fiecare oficiere.
Preotul este simultan cel care ofera si cel oferit, jertfa insasi, credinciosul in virtutea preotiei regale se ofera ca jertfa personala si il primeste pe Isus.
Euharistia este deci prezenta efectiva a lui Isus jertfa in Biserica, la fiecare liturghie, perpetuu si vesic, inaintea si terminandu-se cu liturgia cereasca a carei prefigrare este.
Desigur, materiile, speciile, sunt aceleasi in toata Biserica, iar oficierea se face cuaceleasi formule, in aceeasi etapa si cu aceeasi succesiune.
Anamneza, reaminteste cuvintele lui Isus de la Cina epicleza se rosteste asupra painii si vinului cu care se impartaseste preotul, prezentarea si cuminecarea se fac cu Preacinstitul Trup si cu Preacinstitul Sange, cu insasi Sfanta Persoana a Mantuitorului.
Cam asta se petrece la liturghie. Mai este necesara si credinta in prefacerea efectiva, respectul, adoratia si multumirea.
Sfanta Doctrina ne invata si ne explica ce fel se savarseste misterul. Transformarea substantiala a speciilor, adica a painii si a vinului in trupul si sangele lui Isus, nu impiedica persistenta aparentei accidentelor paine si vin, in mod independent, separat de substanta. Existenta accidentelor in mod separat de substanta care le sustine, nu este de regula observata sau inteleasa in ordine naturala. Dar in ordine divina, nimic nu-l impiedica pe Dumnezeu sa intervina, si sa mentina aparenta painii si a vinului dupa transubstantiere, acest fapt fiind compatibil cu adevarul adica propriu lui Dumnezeu.
Totodata, Doctrina ne invata, ca prefacerea este totala si perfecta(altfel nu ar fi substantiala), de unde rezulta ca Isus se fla in totalitate, in fiecare din specii, si in fiecare fractiune de specie. El nu se divide, in sange si carne separat, esl este primit ca persoana divina in totalitatea sa, atat in paine, cat si i vin, cat si in fiecare fractiune de paine si de vin. De aici validitatea impartasirii cu o singura specie.
Impartasirea cu o singura specie, nu este obligatorie la catolici, dar se practica din cauza repectului datorat euharistiei, si datorita impartasirii frecvente a creedinciosilor. Noi ne impartasim cu totii dupa fiecare liturghie, adica cel putin in fiecare duminica. A varsa un stro de vin sau a risipi o farama de ostie, constituie un sacrilegiu veritabil, si este de dorit sa se evite.
Mentionez si faptul ca liturgia greco catolica, unde s-a impartasit “infractorul’ vostru, este cea rasariteana in cele mai mici amanunte.
Iti multumesc pentru ‘apreciere” dar este o forma de politete sunt convins. Daca esti atat de convinsa in privinta speciilor si nu poti marsa, sentimentul firesc ar fi ura sau dispretul.
Regret faptul ca nu putem face dupa gustul tau o ‘oficiere ca in sfintele evanghelii” , vezi insa ca evangheliile in afara formulei de consacrare nu spun nimic despre oficiul liturgic. Ele nu sunt facute pentru a fi interpretate literal, asta e greseala si pacatul pocaitilor. Pentru intelegerea acestor lucruri, nu sunt suficiente lecturile, mai e necesara si frecventarea bisericii, duminica obligatoriu, lecturi din Scriptura si din sfintii parinti, rugaciune zilnica. Pentru a invata si pe altii, se cer obligatoriu studii teologice sistematice nu numai cultura generala.
Trec peste dispretul pentru saracia noastra si iti doresc sa te impartasesi din bogatia voastra. Ma simt de obicei mult mai apropiat de un ortodox practicant decat de un …militant.
Teologia catolica si cea ortodoxa, sunt absolut identice, crede-ma . Zicea monseniorul GHIKA ceva tare interesant despre subiectul asta, dar sigur el n-are autoritate.
Ai folosi cu mai mult discernamant pronumele “noi” si ‘VOI”.
duminică 6 iulie 2008 la 11:05:21 am
@alex. dumitrascu. Ştii foarte bine că nu e doar o formă de politeţe aprecierea faţă de tine. Liturghia greco-catolică este de rit bizantin, dar acest fapt nu-i relevant pentru actul IPS Nicolae.
Nu văd de unde deduci că “sentimentul firesc ar fi ura şi dispreţul”. În general, nu are logică să urăşti în calitate de creştin şi în particular, eu sub nici o formă nu urăsc. Dispreţ mai simt uneori, dar în nici un caz faţă de ceremonialurile bisericilor creştine.
Eşti foarte dur – dreptul tău! Nu înţeleg nici de unde ai dedus că eu am atribuit ortodoxiei bogăţie şi catolicismului, sărăcie. Dacă aş fi rea, aş spune că într-un anumit sens e chiar invers. Dar nu vreau să fiu rea, aşa că salut bogăţia şi puterea materială a Bisericii Catolice, incomparabilă cu influenţa Bisericii Ortodoxe – aproape nulă în afara domeniului sufletesc al vieţii oamenilor.
Cel mai tare mă contrariază deducţia ta privind “militantismul” meu “nepracticant”. Asta chiar că mi-ar fi foarte greu să înţeleg de unde ai scos-o, dacă nu, din păcate, dintr-o abordare alterată de ură.
Am folosit pronumele noi şi voi ca pe un mod de abordare explicativă, nu de delimitare adversă. Aşa cum faceţi voi, din păcate, mulţi aveţi o mare înverşunare, tăioasă, glacială şi nu prea văd dacă se încadrează la învăţăturile creştine.
N-ai decât să mă dispreţuieşti afirmând că monseniorul GHIKA n-are autoritate. Simte-te bine. Deşi mă îndoiesc.
Am tratat această temă pentru că este o exclusivitate şi pentru că nu mă eschivez să-mi spun punctul de vedere. Deşi e foarte dureros pentru mine, ţin foarte mult la IPS Nicolae.
În final, cel mai delicat subiect. Te contrazici cînd recunoşti taina euharistiei ca prefacere actuală, efectivă, dar susţii împărtăşirea cu o singură specie, la fiecare liturghie.
Eu cred că taina euharistiei impune un mai mare respect faţă de sfânta împărtăşanie, decât banalizarea ei duminicală.
Creştinul ortodox nu se împărtăşeşte decât după ce ţine post (cele patru posturi mari ale anului sau cel puţin trei zile înainte, dacă nu este o perioadă de post), se spovedeşte şi îi dă dezlegare preotul.
Nu că dispreţuiesc, ci mă înspăimântă modul a la legere în care catolicii tratează împărtăşania. Cum să te împărtăşeşti fără să te spovedeşti?!
duminică 6 iulie 2008 la 3:23:44 pm
Recunosc din start ca nu ma pricep la acest subiect, da’ totusi insist sa imi dau si eu cu parerea:
-> ambele biserici au avut acelasi punct de plecare.
-> fiecare a mers cam pe drumul ei din motive istorico-politice;
-> deosebirile fundamentale intre cele 2 religii de fapt sunt de forma si nu de fond;
-> biserica ortodoxa recunoaste si respecta biserica catolica. Nu inteleg deci cum poate fi condamnat un act (impartasania) ce are acelasi punct de plecare la ambele biserici si semnifica acelasi lucru si la care difera practic ritualul.
Subcriu la parerile celor de mai sus referitor la faptul ca Biserica Ortodoxa Romana are o agenda politica proprie:
)
-> a avut grija sa ii apere pe popii care au turnat la Manastirea Secu, incalcandu-si astfel unele dintre cele mai sacre juraminte;
-> a avut grija sa ingroape dosarele si sa nu recunoasca verdictele de Politie Politica data de CNSAS; au existat si exceptii, preoti care au recunoscut imediat dupa Revolutie ca au colaborat cu Secu, da’ sunt putine.
-> Televiziune proprie, radio propriu, ziar … maine poimaine si agentie de stiri
-> nu inteleg ce cauta un popa la alegeri, cand locul sau e in biserica sau in mijlocul comunitatii sale, nicidecum in mijlocul Consiliului Local.
-> desi sunt Ortodox (prin nastere), admir Biserica Catolica, ce prin Papa Ioan Paul al II-lea si-a cerut scuze pentru greselile de peste veacuri. Pe cand o va face si Patriarhul BOR?
duminică 6 iulie 2008 la 4:48:25 pm
@Roxana
1-transubstantierea se face asupra ambelor specii, dar impartasirea cu o singura specie e suficienta pentru a-l primi pe Isus. Am aratat asta cu argumentul schimbarea substantiala din paine si vin obisnuit in trupul si sangele, adica persoana lui Isus se face total, astfel incat fiecare specie sau fragment de specie il cuprinde pe Isus in totalitate. Daca nu intelegi asta si iti sustii punctul de vedere, atunci te rog sa fii consecventa, si atunci cant te impartasesti, sa mananci toata painea si sa bei tot vinul, pentru a-l primi pe Isus care se daruieste.
2-Afirmi ca impartasirea in fiecare duminica “banalizeaza” euharistia. Vezi insa ca asta se petrece la biserica in fiecare duminica, se savarsete prefacerea, care este miezul liturghiei.
Banalizare si laxism este sa treci pe langa daruri si sa le refuzi.
De unde stii tu ca nu ne spovedim in fiecare duminica? Sau chiar mai des daca este cazul? In fata confesionalului este coada inaintea fiecarei liturghii si nu numai. Daca nu ma crezi intra si tu undeva, la sf Iosif de exemplu, si vezi cu ochii tai.
Cat despre post, nu mananca nimeni duminica dimineata inainte de a merge la liturghie. Si nici vinerea nu mananca nimeni ‘de dulce” , iar unii chiar de loc.
3- sustii ca biserica ortodoxa nu are influenta decat asupra vietii sufletesti. spre deosebire de Biserica Catolica. Asa sa fie precum zici. Influenta spirituala a fost si desfiintarea Bisericii Greco Catolice probabil. Confiscarea proprietatilor si intemnitarea episcopilor, in buna intelegere cu statul comunist, al carui dusman era de fapt catolicismul, nu…biserica stramoseasca. A fost o colaborare ‘pe plan spiritual” cu securitatea? Ca fara “bratul inarmat al partidului” nu se putea pune inafara legii o Biserica?
4- Cum a fost azi la liturghie, sau si asta se….banalizeaza daca mergi in fiecare duminica?
duminică 6 iulie 2008 la 4:50:29 pm
Si inca un mic amanunt: Biserica Greco catolica creste pe sangele martirilor, al celor 12 episcopi morti in temnitele comuniste.
Vad ca Dumnezeu, in intelepciunea lui infinita, incepe sa ne daruiasca si martiri episcopi ortodocsi. Ii multumim.
duminică 6 iulie 2008 la 8:11:55 pm
@airnbornb. Greşelile pentru care Papa Ioan Paul al II-lea şi-a cerut iertare erau extrem de grave pentru unitatea creştinătăţii. Mai precis, fatale.
@alex.dumitrascu. Nu-ţi răspund, pentru că mi-ai scris cu resentiment şi o undă de ură, nu faţă de mine sau nu neapărat faţă de mine, că dacă era doar faţă de mine, îţi răspundeam.
luni 7 iulie 2008 la 5:11:19 am
Roxana,
Sa ma ierti ca ma bag in discutia asta, fiind un novice, chiar indolent cu “cele sfinte”.
Am citit cu atentie elementele prezentate de alex dumitrascu si pe mine m-au convins. Nu este nimic ilogic, nu este nimic afirmat fara a fi exemplificat si explicat.
Daca lucrurile nu stau asa cum afirma alex (tu de ex. nu pari a impartasi parerile lui), ma intreb de ce nu prezinta cineva o versiune la fel de fundamentata pentru a contrazice.
Ideea principala, inainte de amanuntele care v-au si “aruncat” in cascada de ironii politicoase, a fost la alex faptul ca IPS Nicolae de fapt nu a incalcat “nu stiu ce” prin impartasania respectiva. El a demontat de asemenea informatia promovata de tine care zicea ca biserica catolica aplica exclusivitatea aceasta in impartasanie, la rindul ei.
La aceste afirmatii ale lui alex tu, Roxana, nu cred ca ai raspuns. Ceea ce ai oferit la schimb a fost mai degraba un alt unghi din care sa privesti si judeci gestul lui IPS Nicolae, anume teza prin care gestul nu ar contribui la apropierea … Nu stiu sa judec acest lucru, dar nu vad motive de a nu crede in ceea ce spui. Totusi, unul ar putea nega teoria asta si argumenta ca reactiile clerului ortodox ulterioare actiunii lui IPS Nicolae sint cele care de fapt contribuie la indepartarea momentului apropierii dintre biserici (scuza jocul involuntar de cuvinte).
Dar, ceea ce intradevar as vrea sa comunic aici este impresia mea generala: alex dumitrascu a raspuns, combatut si argumentat comentariul tau initial. Si ma opresc aici cu scuzele de rigoare, daca am jignit in vreun fel
luni 7 iulie 2008 la 9:25:17 am
Roxana, te contrazic , nu e chiar asa cum zici tu: “Greşelile pentru care Papa Ioan Paul al II-lea şi-a cerut iertare erau extrem de grave pentru unitatea creştinătăţii. Mai precis, fatale.”
In plus si-a cerut scuze pentru toate greselile. Ce spui de greselilele preotilor ortodocsi care au turnat la ierarhii de la Manastirea Secu chestii aflate la spovedanie?! Nu ti se pare suficient de grav? Sau de faptul ca i-au vandut pe fratii lor credinta , episcopi si preoti greco-catolici, comunistilor? De faptul ca le-au luat bisericile acum 50 de ani si acum nu vor sa le mai dea inapoi? Pentru toate aceste greseli macar s-a cait cineva?! Nu, dimpotriva, ierarhii ortodocsi s-au acoperit unii pe altii si au facut front comun, mintind cu nerusinare …
Si subscriu la parerea cuiva de mai sus, Alex Dumitrascu m-a convins cu argumente si nu cu o opozitie semi-oarba …
marți 8 iulie 2008 la 2:48:35 am
@agaX. Sunteţi binevenit. Aş vrea să fac o precizare. Afirmaţia privind excomunicarea preotului catolic nu apare în textul meu, ci într-un comentariu al meu.
În mod cert pentru Biserica Ortodoxă actul IPS Nicolae este necanonic. Şi asta o spun cei mult mai competenţi decât mine în materie, teologi şi ierarhi, inclusiv din Sf. Sinod. Nu mă pretind mai deşteaptă decât ei.
Şi o întrebare: aţi auzit vreun ierarh (greco)catolic să comenteze evenimentul?
@airborn. Consideraţiile de acest gen sunt de ordin politic, nu canonic.
Papa Ioan Paul al II-lea şi-a cerut iertare, printre altele, pentru marea schismă şi pentru păcatul capital al vestului catolic de a lăsa Constantinopolul cucerit şi pângărit de islam. De asemenea, şi-a declarat disponibilitatea de a denunţa principiul infailibilităţii papale şi chiar de a lua în discuţie primatul papal. Deci chestiuni fundamentale.
Dă-mi, te rog, un singur exemplu de taină a spovedaniei divulgată de un preot. Dacă nu ai, nu vorbi prostii luate de-a gata, din propagandă nu semi, ci de-a binelea oarbă (cine susţine aşa prostie pun pariu că nici nu s-a spovedit vreodată).
Nu ortodocşii i-au vândut pe greco-catolici. Statul comunist criminal a interzis cultul. În privinţa restituţiei, o parte au fost restituite şi sunt de acord că trebuie restituite toate, chiar dacă între timp, fatalmente, în unele localităţi nici nu mai există practicanţi greco-catolici. Dar principiul restituţiei e inviolabil.
A condamna în bloc ierarhii ortodocşi este un gest de suficienţă morală şi – scuză-mă – de lene intelectuală. Biserica Ortodoxă a avut şi ea milioane de martiri, pentru că toţi suntem biserica, preoţi şi credincioşi. În particular, au fost peste 2000 de preoţi ortodocşi întermniţaţi, martirizaţi, deţinuţi politici. Există memorii ale suferinţei lor, există cărţi cu numele tuturor, în ordine alfabetică.
În orice caz, toate cele pe care le-ai expus nu au legătură cu speţa noastră, un act necanonic conform Bisericii Ortodoxe. Cum să contravin eu, un simplu credincios, canoanelor bisericii mele, la care subscriu? Dacă n-aş subsrie, m-aş converti la alta. De ce îmi cereţi să-mi reneg convingerile şi apartenenţa? Eu nu vă cer vouă asta. Doar mi-am expus viziunea. Nu v-am forţat, aşa cum încercaţi voi, Nu am intrat cu cizmele în convingerile şi în sufletele voastre, aşa cum face Alex cu mine, într-un mod care m-a surprins, la inteligenţa lui.
Nu v-am spus că pentru voi e lejer să mergeţi la litughii de 50 min, gen “curs scrut”, adaptate la graba vremii. Nu v-am obligat să vă asumaţi exigenţele ortodocşilor, la care slujba durează 2-3-4 ore, uneori, cu tot ritualul integral. Nu v-am mustrat că nu ţineţi cele patru posturi mari din an. Doar m-am mirat de uşurinţa cu care vă apropiaţi, duminical, de sfânta taină a împărtăţaniei – care este trupul şi sângele Domnului, inseparabile ca şi Sfânta Treime. Şi nu că m-am mirat, mi-am exprimat spaima. Pentru că la noi, la ortodocşi, nu te împărtăşeşti decât după ce te spovedeşi şi primeşti dezlegare de la preot.
Lui Alex i s-a rupt că lezează sensibilităţi. A făcut-o deliberat. N-am înţeles nici acum duritatea. Când faci un asemenea demers, te gândeşti la consecinţe. Te gândeşti, adică, ce urmăreşti prin el. Prin tonul adoptat, din păcate, Alex nu a urmărit să mă convingă sau să ajungă la o înţelegere cu mine prin dialog, ci să-mi dea o lecţie rece, să mă pună la zid şi pe urmă să se retragă, cu un dispreţ suveran. Dacă asta este o atitudine convingătoare pentru superioritatea catolică, rămâne să vă convingeţi.
marți 8 iulie 2008 la 9:58:05 am
@ roxana. Nu a fost in intentia mea sa te compromit, o faci singura:
1)
Clerul ortodox timisorean alaturi de IPS Nicolae Corneanu
InfoPortal – Vineri, 4 Iulie 2008
Membri ai consiliului eparhial, calugari, preoti si diaconi isi fac auzit glasul inainte de Sinod.
De la Timisoara a plecat spre Patriarhia Ortodoxa inca un mesaj de sustinere fata de mitropolitul Banatului, Inalt Prea Sfintia Sa Nicolae. De data aceasta, este un text venit din partea preotilor ortodocsi din jurul ierarhului banatean. Membri ai consiliului eparhial al Arhiepiscopiei Timisoarei, in numele membrilor adunarii eparhiale, al protopopilor si al preotilor din cele cinci protopopiate din eparhie, al vietuitorilor din asezamintele monahale, al preotilor si diaconilor de la Catedrala Mitropolitana si al credinciosilor eparhiei au semnat un memoriu trimis la Bucuresti astfel incat sa ajunga inainte de 8 – 9 iulie, cand Sfantul Sinod va lua in discutie gestul Inalt Prea Sfintiei Sale Nicolae de a se impartasi intr-o biserica greco-catolica.
Din acest memoriu oferim fragmentul final, prin care se cere ierarhilor “(…) sa aiba in vedere realitatea fratiei si a bunei vietuiri intre culte in Mitropolia Banatului, promovata si cultivata de peste 40 de ani de Inalt Prea Sfintitul Nicolae si faptul ca in aceasta parte a tarii gestul mitropolitului Nicolae a produs admiratie si apreciere, fiind un pas in previziunea viitorului de unitate crestina”. Memoriul se incheie cu aceasta fraza: “Fie ca bunul Dumnezeu sa aseze in inimile tuturor primatul iubirii in realizarea unitatii bisericii, «una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca», implinind astfel testamentul Domnului Iisus, ca «toti sa fie una»”.
Ramona BALUTESCU
Sursa: Timpolis.ro
2)
Ca răspuns la cererea unor jurnalişti pentru a se pronunţa personal cu privire la gestul IPS Nicolae Corneanu, mitropolitul ortodox al Banatului, Secretariatul Vicariatului greco-catolic de Bucureşti publică declaraţia PS MIHAI, auxiliar al Arhiepiscopiei de Alba-Iulia şi Făgăraş cu sediul în capitală.
Poziţia IPS Nicolae, atât de stimat şi respectat de toţi cei care, indiferent de confesiune, fac apel la bunul simţ, este zidită pe darul CONVERTIRII, singurul care aduce apoi IERTAREA lui Dumnezeu.
1. Gestul de a cere împărtăşirea la o sfântă Liturghie greco-catolică, determinat de spiritul de rugăciune şi frăţietate, nu înseamnă că îl face pe mai puţin ortodox pe IPS Nicolae. Din contră. Credem de aceea că de la nevoia de mărturie creştină şi până la parada pe care o facem, cu justificarea de a arăta “cât” şi “cum” suntem de ataşaţi unei confesiuni, este totuşi cale lungă.
La judecată nu vom fi întrebaţi decât de faptele iubirii adresate nu oricui, ci lui Hristos însuşi – în cel nevoiaş şi neputincios. Aşadar, cine se ţine de adevărul Evangheliei poate să-l piardă nu din lipsa cunoaşterii, ci a iubirii. Divergenţele teologice care trebuie să-şi afle rezolvarea înainte de a se putea restabili deplina comuniune între Biserica catolică şi Biserica ortodoxă, gravitează – aşa cum declara şi IPS Nicolae – în jurul primatului Episcopului Romei.
Sfintele Taine sunt reciproc recunoscute, iar aici se poate evoca şi tradiţia românească transilvană a familiilor mixte, unde fetele aveau confesiunea mamei, iar băieţii pe cea a tatei. Fiecare frecventa biserica unde fusese botezat fără să-şi permită să judece sau să acuze poziţia celuilalt. În plus, să nu uităm că preoţii greco-catolici, trecuţi cu forţa la ortodoxie în toamna lui 1948, au celebrat în continuare la ortodocşi pe acelaşi principiu că Sfintele Taine erau recunoscute de Biserica ortodoxă.
2. Credinţa nu este pretenţie spirituală, ci încrederea în prezenţa lui Dumnezeu care zideşte pe conversiune şi iubire în viaţa celor care rămân smeriţi şi încrezători în lucrarea binelui. Dreapta c redinţă – ne învaţă Evanghelia, Sinoadele şi Sfinţii Părinţi ai Răsăritului – nu este doar suma adevărurilor la care Biserica subscrie, ci şi întruparea lor în viaţa membrilor ei, adică moralitatea, verticalitatea şi coerenţa lor.
Fiindcă istoria obligă, şi cu această ocazie greco-catolicii români nu se sfiesc să afirme că s-au împărtăşit împreună cu fraţii ortodocşi nu doar în bucurii, necazuri, la tribuna pentru drepturile întregii românimi, ci şi suspinurile îndreptate către bunul Dumnezeu.
+ MIHAI
Episcop
sursa:
http://www.bru.ro/blaj/pozitia-ps-mihai-fratila-privind-gestul-ips-nicolae-corneanu/
3)
PS Martin Roos în sprijinul IPS Nicolae Corneanu 9 / 279
26.06.2008, Timişoara (Catholica)
Publicaţia Timpolis a obţinut dreptul de publicare a unei scrisori pe care Episcopul romano-catolic de Timişoara, PS Martin Roos, a adresat-o în nume personal fiecărui membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Amintim că în luna iulie Sfântul Sinod urmează să dezbată gestul IPS Nicolae Corneanu de a primi Împărtăşania la o liturghie greco-catolică, unde a participat cu ocazia sfinţirii unei biserici unite în Timişoara. “Am luat la cunoştinţă cu părere de rău despre interpretările grave ale acestui gest şi am urmărit cu îngrijorare escaladarea acestui caz, considerând nedreaptă campania pornită şi susţinută împotriva Înaltpreasfinţiei Sale, Dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului”, scrie PS Martin Roos. “Întrunirea Sinodului Permanent al Bisericii Ortodoxe Romane, la Mănăstirea Neamţ, în ziua de 6 iunie 2008, am sperat să aducă o liniştire a situaţiei, dar cu regret am aflat despre atitudinea unor Înalţi Ierarhi Ortodocşi, care au condamnat dur gestul Mitropolitului Banatului, unii cerând ulterior chiar caterisirea acestuia. Într-un astfel de moment, cu aceeaşi îngrijorare, privesc spre întrunirea Sfântului Sinod, care va avea loc în iulie şi pe a cărui ordine de zi este înscrisă şi dezbaterea acestei situaţii spre luarea unei decizii faţă de Mitropolitul Corneanu.”
Mesajul continuă: “Nu doresc, prin aceste rânduri, să provoc o dezbatere teologică referitor la Euharistie, la Sacramente, la tradiţia şi practicile din Biserică Ortodoxă şi Biserica Catolică. Mă simt însă obligat în conştiinţa să exprim aprecierea mea şi a noastră, a catolicilor din Banat, faţă de gestul Mitropolitului Corneanu de a se împărtăşi în biserica greco-catolica din Timisoara-Elisabetin. Acest gest neobişnuit şi surprinzător chiar şi pentru noi, dar considerat de mulţi o trădare a credinţei ortodoxe, a fost, totuşi, un gest frăţesc şi de mult dorit, faţă de care ne înclinăm cu respect şi care exprimă un comportament nobil al unui adevărat creştin. Chiar dacă, prin această împărtăşire, Mitropolitul Corneanu a procedat unic şi, cum susţin unii, împotriva canoanelor, gestul lui este unul de curaj şi conform voinţei lui Cristos, al cărui Duh este Duhul păcii, al înţelepciunii şi al bucuriei, Duhul care uneşte şi nu dezbina.” Episcopul subliniază apoi că “în Banat există şi în prezent o atmosferă de echilibru, fără tensiuni interconfesionale într-o atmosferă paşnică, unde, în ciuda pluralităţii de confesiuni şi etnii care ne caracterizează, păstrarea identităţii proprii nu a fost pusă niciodată în pericol. Un exemplu elocvent în acest sens, este şi faptul că în Banat există şi astăzi biserici catolice în care, din lipsă de alte spaţii, slujesc sfânta liturghie şi preoţii ortodocşi pentru enoriaşii ortodocşi.”
“Nu în ultimul rând, cazul Mitropolitului Corneanu, amplificat la maxim şi condamnat cu vehemenţă, provoacă semne de întrebare în legătură cu deschiderea Bisericii Ortodoxe Romane faţă de alte confesiuni şi alte religii. Multe semne ale acestei deschideri, care au fost promovate în decursul ultimelor decenii în multiple forme la nivel superior al ierarhilor, al clerului dar şi la nivelul simplelor comunităţi, riscă să pălească în condiţiile în care gestul Mitropolitului Corneanu va avea parte de o condamnare brutală cu urmări grave. Nu numai creştinii catolici din ţară, dar şi mulţi de peste hotare, chiar şi necatolici, ar aprecia negativ o astfel de atitudine, dat fiind faptul că Mitropolitul Corneanu se bucura de apreciere şi stima nu doar în spaţiul bănăţean dar şi în afara hotarelor ţării noastre.” În încheiere PS Martin Roos se explică: “Am dorit prin aceste rânduri să adresez un apel călduros şi sincer, de a cântări în lumina Duhului Sfânt şi cu mare înţelepciune situaţia Mitropolitului Corneanu, astfel încât judecarea gestului prin care Înaltpreasfinţia Sa s-a împărtăşit într-o biserică greco-catolica să nu devină sursa unor noi dezbinări între creştinii ortodocşi, între creştinii ortodocşi şi catolici, între creştinii ortodocşi şi alte confesiuni. Nădăjduiesc într-o abordare plină de Duh şi o judecare creştinească a unui gest creştinesc. În sensul celor aici formulate, îmi exprim repetat tot ataşamentul meu şi al enoriaşilor Episcopiei Romano-Catolice de Timişoara faţă de Mitropolitul Banatului, susţinându-L cu rugăciunea noastră, aşa cum ne rugăm şi pentru că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane să depăşească acest moment prin ajutorul şi susţinerea Harului Dumnezeiesc.”
sursa:
http://www.catholica.ro/stiri/show.asp?id=16112
marți 8 iulie 2008 la 10:15:10 am
4)
Societatea Timisoara a dat publicitatii o Scrisoare deschisa adresata Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, venind inca odata in sprijinul IPS Nicolae, mitropolitul Banatului, amenintat cu caterisirea dupa ce s-a impartasit intr-o biserica greco-catolica.
„In dezbaterile din urmatoarele zile, se spune in scrisoare, Sfantul Sinod va hotari asupra liniei pe care va pasi in continuare Biserica Ortodoxa Romana si, implicit, asupra invataturii pe care o vor primi enoriasii sai de la pastorii lor de acum inainte. (…) Orice gest care pune inainte fratietatea si apropierea este un gest crestinesc, care, departe de a trebui condamnat, trebuie onorat si urmat.Privim aceste momente cu increderea in intelepciunea celor ce compun Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, care nu vor permite fortelor intunecate ale urii, vrajmasiei si dezbinarii sa intervina in spiritul de iubire crestina si de fratietate care a domnit de sute de ani in Banat“, se mai subliniaza in mesajul Societatii Timisoara.
sursa:
http://www.agenda.ro/news/news/8755/sprijin-pentru-ips-nicolae.html
5)
Rectorii universităţilor din Timişoara, scriitori, critici literari, preoţi greco-catolici şi unul dintre co-autorii Proclamaţiei de la Timişoara s-au adunat, sâmbătă, pentru a transmite mesaje de susţinere a ÎPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, transmite corespondentul NewsIn.
Chiar dacă Patriarhia Română a transmis organizatorilor (Institutul Intercultural Timişoara, n.r) un mesaj potrivit căruia întâlnirea de sâmbătă de la Timişoara nu va schimba hotărârea Sfântului Sinod, toţi cei de faţă au considerat că vocile lor trebuie auzite, în speranţa că vor fi şi ascultate. Mesajul este că întreaga Timişoară îl susţine pe Mitropolitul Banatului şi nu doreşte schimbarea acestuia.
Un număr de 51 de cadre didactice de la Universitatea de Vest din Timişoara (UVT) au semnat o scrisoare adresată Patriarhiei Române. „(…)Pe tot parcursul activităţii sale, ÎPS Nicolae s-a remarcat ca fiind un spirit deschis. Gestul său se pliază pe ecumenismul local din oraşul de pe Bega. Nădăjduim că actul Mitropolitului nu va fi luat drept o trădare”, a transmis UVT.
Co-autorul Proclamaţiei de la Timişoara Daniel Vighi a apreciat gestul mitropolitului ca fiind ieşirea din demagogie. „Gestul ÎPS poate fi începutul prin care să ieşim din demagogie. Dacă vrem să urmăm poruncile lăsate de Iisus Hristos, trebuie să le urmăm fără negocieri”, a spus acesta.
“Ar fi dezamăgitor dacă nu s-ar ţine cont de susţinerea pe care o dăm noi de aici. După primul rabin Neumann, el este spiritul Timişoarei, un catalizator. Nu vreau să mă gândesc cu cine am putea să ne trezim aici. Nu aducem presiuni asupra Sfântului Sinod, dar trebuie să se vadă o susţinere”, a declarat, la rândul său, preotul greco-catolic Ovidiu Nicolae Teodorescu.
Mesaje de susţinere au mai transmis criticul şi istoricul Cornel Ungureanu, profesorul Lucian Ionică, rectorul Universităţii de Ştiinţe Agricole a Banatului, Alexandru Moisuc, analistul economic Nicolae Ţăran, Ioan Talpoş, rectorul UVT, care l-a numit pe ÎPS Nicolae – „strălucit fiu al Banatului”, rectorul Politehnicii, Nicolae Robu, directorul Muzeului de Artă din Timişoara, Marcel Tolcea, preotul de la Catedrala Mitropolitană din Timişoara, Dumitru Vana, membri ai Societăţii Timişoara şi directorul Filarmonicii Banatului, Ioan Gârboni.
Analistul Nicolae Ţăran a adresat presei din Bucureşti un mesaj. “Vreau să vă spun că am fost rugat să transmit un mesaj despre Mitropolit la Televiziunea Timişoara. În momentul în care au văzut că îl susţin, cei de la Bucureşti m-au cenzurat cu nesimţire şi fără nicio jenă. Îmi asum responsabilitatea pentru ce am spus”, a afirmat Nicolae Ţăran.
Întâlnirea intelectualilor la Filarmonica Banatului s-a desfăşurat în absenţa mitropolitului Banatului şi are loc la doar o săptămână după ce o altă adunare a fost organizată în Piaţa Operei, unde credincioşii au fost rugaţi să aprindă o lumânare şi să spună „Tatăl Nostru”, în onoarea ÎPS Nicolae.
Evenimentele de susţinere a Mitropolitului vin după ce Sinodul Permanent a hotărât ca în următoarea şedinţă a Sfântului Sinod să discute gestul ÎPS Nicolae de a se împărtăşi într-o biserică greco-catolică. În 25 mai, la inaugurarea Bisercii Greco-Catolice “Sfânta Maria Regina Păcii şi a Unităţii” din Timişoara, ÎPS Nicolae Corneanu a cerut permisiunea de a se împărtăşi. Conform tradiţiei, prezent la eveniment, Excelenţa sa Monseniorul Francisco Javier Lozano, Nunţiul Papal în România, i-a dat în mână Înalt Preasfinţiei Sale Nicolae Sfântul Trup, după care i-a fost înmânat potirul din care ÎPS Nicolae Corneanu s-a împărtăşit singur.
Imediat după eveniment, Sinodul Permanent a hotărât că problema va fi înscrisă pe ordinea de zi a proximei şedinţe a Sfântului Sinod, spre dezbatere şi decizie. Se pare că unii mitropoliţi s-au arătat deranjaţi de faptul că ÎPS Nicolae Corneanu s-a împărtăşit laolaltă cu greco-catolicii şi vor cere la primul Sinod al BOR caterisirea ierarhului. “E părerea lor. Eu îmi văd de treabă”, a declarat, săptămâna trecută, ÎPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului.
sursa:
http://www.pntcd.ro-usa.com/modules.php?name=News&file=article&sid=2724
Intrucat cel care i-a inmanat potirul ips Corneanu este chiar Nuntiul Apostolic.
Intrucat nu-mi permit sa fac din Euharistie subiect de tabloid si de scandal mediatic.
Intrucat nu vreau sa ofer ‘combustibil” pentru dezgustatorul linsaj mediatic la care este supus IPS Nicolae Corneanu, de acum inainte pe mine ma veti asculta tacand, iar pe Roxana Ionescu vorbind.
marți 8 iulie 2008 la 10:15:33 am
Iordache
marți 8 iulie 2008 la 10:16:41 am
Si fara comentariul meu te compromiti asa ca nu-l aproba.
marți 8 iulie 2008 la 11:36:35 am
@alex.dumitrascu. Am spus de foarte multe ori – pentru că, nu ştiu de ce. vizitatorii n-au reţinut – că eu nu am cenzură, nu am moderare, dar sunt reţinute la spam comentariile cu mai mult de un link. Uneori le reţine şi pe cele care conţin anumiţi termeni.
În rest, nu am zis că mă compromiţi, nu prea văd cum, ci că mă lezezi intenţionat, ceea ce nici nu negi, doar substitui termenul ca să nu recunoşti explicit.
Ceea ce ai expus este exterior canoanelor pe care un înalt ierarh ortodox le respectă din momentul în care a ales să slujească Biserica Ortodoxă. Când se răzgândeşte, are ocazia convertirii.
Nu ştiu de unde ai dedus că ar fi vorba de un linşaj, cel puţin din partea mea. Am precizat şi am repetat că eu ţin foarte mult la IPS Nicolae şi îmi pare nespus de rău pentru această situaţie.
Am precizat şi că am dat în exclusivitate informaţia privind pensionarea administrativă, cea mai blândă măsură, ca să nu fie caterisire. Dacă crezi că am scris în stil de tabloid despre cele sfinte, crezi ce vrei. Dar înverşunarea asta nu cred că duce la ceva bun.
marți 8 iulie 2008 la 1:36:50 pm
Bine Roxana, vad ca in opinia ta BOR nu a gresit niciodata
.
Iti dau numai un exemplu, in care episcopul (pe atunci) Teoctist Arapasu si alti ierarhi ai BOR, au inteles sa isi ajute fratii intru Hristos:
”
(…) Istoricii ortodocsi din vechea generatie au apelat la jenante mijloace de a ascunde detentia episcopilor uniti in manastirile ortodoxe in perioadele 1948-1950 si 1955-1970.
De altfel, partea cea mai dureroasa si delicata a memoriilor lui Iuliu Hossu este cea consacrata raporturilor cu ierarhia ortodoxa, episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla consemnand cu o profunda tristete purtarea cinica si lipsita de pocainta a unor prelati ortodocsi, precum patriarhul Justinian Marina, mitropolitii Nicolae Balan si Iustin Moisescu, episcopii Nicolae Colan si Teoctist Arapasu.
Cu cel din urma, Iuliu Hossu a purtat mai multe discutii in contradictoriu atat la Curtea de Arges, cat si la manastirea Ciorogarla. Ierarhul greco-catolic noteaza ca, la 14 august 1956, a fost vizitat la Ciorogarla de episcopul vicar Teoctist si de Alexandru Ionescu, vicar patriarhal, care i-au adus trista veste a separarii de cei doi confrati, episcopii Alexandru Rusu si Ioan Balan.
Aceste intalniri sunt surprinse si de documentele organelor represive: spre exemplu, o nota a Securitatii din 12 septembrie 1956 consemneaza ca:
„din convorbirile avute cu Iuliu Hossu si [Ioan] Balan, se constata ca ei nu renunta cu nimic la credinta lor politica si religioasa. Hossu a declarat in fata episcopului T[eoctist] Arapasu, Al. Ionescu si I. Florea: «Credinta noastra este viata noastra. Atunci cand ni se va lua viata, atunci vom fi dezlegati de credinta noastra»”.
Atat Iustin Moisescu, cat si Teoctist Arapasu, succesorii patriarhului Justinian, desi faceau parte din tabere ecleziale rivale, au ajuns in fruntea BOR datorita loialitatii dovedite fata de conducerea Partidului Comunist, primul avand si o proasta reputatie de politruc.
Amandoi s-au remarcat ca sustinatori ai „luptei pentru pace”, tema favorita a propagandei comuniste, de fapt parte a discursului isteric antioccidental, in care au fost angrenati prelati si preoti, deveniti activisti in asa-numitele Comitete de Lupta pentru Pace.
Cateva documente descoperite foarte recent in fondul CC al PCR – Sectia Cadre, reprezentand fisa de cadre a Prea Fericirii Sale Parintele Patriarh Teoctist, indica cu claritate faptul ca apartenenta la aceste comitete a fost intr-un fel o conditie a ascensiunii sale catre cea mai inalta demnitate ecleziastica, a fost pretul platit pentru ca factorii decizionali de la varful PCR sa-l accepte mai intai ca episcop, apoi mitropolit si, in fine, in 1986, patriarh.
Faptul ca arhimandritul (si mai apoi episcopul) Teoctist a fost inca din 1948 mesagerul puterii politice pe langa episcopii greco-catolici aflati in detentie a avut urmari care s-au vadit chiar si dupa 1989, exacerband resentimentele multor clerici si credinciosi uniti.”
”
Citatul este de la http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1044210-ipocrizii-catafalcul-patriarhului.htm.
Si imi mai ceri dovezi punctuale despre preoti informatori. Din pacate nu le stiu… da’ stau si ma intreb ce crezi tu ca turnau acesti slujitori ai lui Dumnezeu: cati bani au luat pe pomelnice?!
marți 8 iulie 2008 la 1:40:02 pm
Si inca ceva Roxana: colaborarea cu Sfanta Manastire SECU este pentru mine o eroare politica grava a BOR pentru care ca membru al acestui popor, astept scuze. Stiu ca le astept degeaba insa …
Si 2: stiu si eu putina istorie … si parerea mea e ca intr-adevar Occidentul putea sa ajute mai mult Constantinopolul dar … nici acestia nu isi doreau sa fie ajutati prea mult de papistasi. Vorba ceea… traiasca fanatismul religios…
marți 8 iulie 2008 la 3:22:07 pm
Roxana
“Dar în privinţa “speciilor” chiar nu pot marşa. Nu există variante la sfânta împărtăşanie. E un act sacral, care reiterează CINA CEA DE TAINĂ. La noi, nu la voi.”
Pai uite ce zici si dupa aia ma acuzi pe mine ca “mi se rupe” si ca “lezez sensibilitati”.
Cum sa-ti explic, e ca si cum am lua masa impreuna si din senin mi-ai scuipa in ciorba, dupa care te-ai plange ca sunt eu marlan.
Si fiindca tot te-am citat, vreau sa-ti arat ca impartasania, adica cuminecarea e una, si prefacerea adica transsubstantierea e alta. Tu te impartasesi, iar Isus se daruieste sub forma sfintelor specii.
Euharistia nu ‘reitereaza” Cina cea de taina, reinnoieste Calvarul, prin jertfa nesangeroasa. Este jertfa, iar jertfa a fost pe Golgota nu la Cina. Cei care comemoreaza exclusiv Cina sunt neoprotestantii, deoarece ei nu au preotie.
Si nu este un ‘act sacral’ este un mister, adica o minune, un miracol, un eveniment iesit din ordinea naturala. Dumnezeu nu este “fortat” prin ritual sa se prefaca in sfintele specii, dependenta vointei divine de ritual e baza cultului samanilor, nu al crestinilor.
Transsubstantierea se petrece atunci cand:
- e oficiata de un preot succesor al apostolilor
- acesta are intentia si dispozitia necesare
- cand sunt prezente speciile si cand se oficiaza cu demnitate.
Exista variante extreme ale producerii miracolului:
- oficierea in inchisoare, cu paine si apa, pe ascuns
- situatii specifice misiunilor. In China sec. xv a existat un misionar care a ajuns singur foarte departe a trait absolut izolat, si a intemeiat Biserica Chinei. A mii de crestinari, la mii de km. de Roma si de lumea civilizata. Cu ce crezi ca se impartaseau? Crezi ca l-a apucat culturta vitei de vie si a graului, specii total inexistente si exotice pentru chinezii de pe atunci?
Daca era vorba sa insulti un gunoi ca mine sau ca altul, poate te lasam linistita sa te distrezi. Vezi insa ca ai insultat Sfantul Sange si Sfantul Trup, hrana mea spirituala si a doua miliarde de catolici. Credinta noastra e viata noastra, stiai? Iar euharistia e in centrul acestei vieti.
marți 8 iulie 2008 la 6:44:08 pm
@airbornb. Nu mi-ai răspuns.
@alex.dumitrascu. N-are importanţă, tu poţi să ne calci pe noi în picioare. Dar dacă eu chiar ţi-am provocat o asemenea reacţie, te rog să mă ierţi. Sincer. Mă distrez, foarte tare mă distrez. Probabil că va mai dura încă 1000 de ani până la reîntregire, cu asemenea rigiditate catolică.
marți 8 iulie 2008 la 8:07:28 pm
Ei, Roxana, am incercat sa raspund … daca tu consideri ca nu …
Oricum … sincer nu vad de ce atata inversunare.
Conteaza oare atat de mult diferentele dintre cele 2 variante de crestinism ? Sau sunt mai importante asemanarile … ?
marți 8 iulie 2008 la 8:19:30 pm
@Roxana; iar te citez:
“Probabil că va mai dura încă 1000 de ani până la reîntregire, cu asemenea rigiditate catolică.”
Adica a fost cam asa: bietul omul ala, episcop ortodox, s-a impartasit la greco catolici de rigizi ce sunt aia. Dupa aia, PS Anania, de nerigid ce este, adica de elastic ce este, l-a reclamat la sf. Sinod care umbla sa-l depuna, iar ortodocsii cei deschisi si nerigizi, chiuie de bucurie ca la o executie pe stadion.
Concluzia: catolicii sunt rigizi, pentru ca s-au bucurat de comuniunea cu omul acela si nu li s-a parut de scandal, iar ortodocsii nu sunt rigizi de loc, atata ca il infiereaza cu manie proletara, si umbla in haita sa-l sfasie.
Logica.
marți 8 iulie 2008 la 8:34:35 pm
Si inca ceva. Ce fel v-am ‘calcat eu on picioare”?
Poti sa mentionezi o singura idee formulata de mine impotriva ortodoxiei? Va calc in picioare spunand ca ortodoxia si catolicismul au succesiune apostolica si sacramente valide?
Mai citeste o data ce-am scris si cauta o singura fraza potrivnica ortodoxiei. Chiar te-am indemnat cumva sa te duci duminica la liturghie, si asta te-a suparat probabil cel mai mult.
Pai sa stii ca cele doua teologii sunt intradevar identice, si tu te-ai mirat fiindca nu le cunosteai nu fiindca as fi spus eu vreo grozavie.
Exista din pacate anume cercuri care nu stiu sa defineasca ortodoxia altfel decat prin anticatolicism, si astia te-ausfatuit rau. Mai cauta, lumea nu se termina cu ei.
Catolicismul se defineste prin el insusi, nu prin negarea altora.
marți 8 iulie 2008 la 8:40:04 pm
@alex.dumitrascu. Nu fi sofist, că eşti excepţional de inteligent, ştii foarte bine la ce m-am referit, deşi nu am pretenţia că deţin intelectul tău. Şi dacă m-am referit la rigiditate, am făcut-o pentru că noi, creştinii, în primul rând cei apostolici, ar trebui să punem pe prim-plan iubirea, Eu ţin la tine şi îmi cer iertare dacă te-am lezat. Nu am intenţionat asta, Iar dacă am ripostat, a fost pentru ca să înţelegi cum am perceput intervenţia ta, care ne-a lezat pe noi, ortodocşii, pentru că ar fi fost incorect să nu-ţi comunic ce simt şi cum văd eu lucrurile, chiar la un nivel de logică precară,
Repet şi aş vrea să mă înţelegi, deşi ai dat mai multe semne că eşti refractar, Eu nu am vrut altceva decât să dau o ştire în exclusivitate, pentru a pregăti, la acest nivel, opinia publică, pentru măsura cea mai blândă pe care Biserica Ortodoxă o poate lua în acest caz,
Poate că mâine, Sf. Sinod îl va graţia pe IPS Nicolae – pe care mie chiar îmi plăcea să-l asemui cu Sfântul Nicolae, chiar seamănă sensibil şi este un ierarh minunat, Şi poate că IPS Nicolae va fi în situaţia să dea o explicaţie inspirată de Dumnezeu, în aşa fel încât totul să reintre în logica blândă şi bună a dialogului spre reîntregire. Fie că mă crezi, fie că nu, eu mi-aş dori să se poată ajunge la această soluţie. Şi sper ca totul să nu afecteze sănătatea IPS Nicolae, şi aşa destul de şubredă. Şi mi-aş dori mult de tot să ne dea Dumnezeu să trăim minunea reîntregirii Bisericii Una. Dacă asta ar depinde de mine, eu mi-aş cere iertare în fiecare zi, Nu a fost nici cu rea intenţie şi cu absolut nici o răutate demersul meu, Am multe alte păcate, dar nu pe ăsta.
Dumnezeu să ne lumineze pe toţi!
P.S. Complexul relei-credinţe nu poate duce la nimic bun. Nu sunt obligată în nici un fel să-ţi mărturisesc ţie calitatea mea de creştin practicant.
miercuri 9 iulie 2008 la 12:14:37 pm
1- nu sunt inteligent, nu sunt nici macar intelectual.
2- ma bucur ca tii la mine, tin si eu la tine
3- pe mine nu m-ai lezat, nu eram subiectul discutiei
4- nu stiu la ce si de ce nu ar trebui sa fiu refractar. Si tu esti refractara, adica te impotrivesti multor chestii si asta nu e chiar un defect. Dar nu stiu care e obiectul respingerii mele.
Stirea in sine e monstruasa. Sa fie pedepsit cineva fiindca s-a impartasit la tine la biserica. La asta sunt ontradevar ‘refractar”.
Oricum nu-l pot invinui pe ps.Corneanu, si nici gratierea nu poate sa ma bucure, deoarece gratiere inseamna vinovatie.
5- Nu ti-am cerut sa-mi marturisesti nimic, te-am indemnat sa mergi duminica la liturghie, iar intrebarile erau retorice.
Spuneam ca ma inteleg mai bine cu un ortodox practicant, decat cu un vorbitor despre ortodoxie. Amestecul de religie si nationalism este nociv si exploziv. Sunt multe de spus aici, liturghia, rugaciunea zilnica si viata spirituala ne fereste de asta.
6- exista si rea credinta, dar tie personal iti reprosez altceva, si anume oarecare superficialitate in informare. Te-ai bazat probabil pe vesnicii binevoitori care le stiu pe toate, in teologie asta e foarte rau.
Cam atat.
miercuri 9 iulie 2008 la 4:47:18 pm
@alex.dumitrascu.
Repet, sursele mele sunt din cele mai autorizate şi dintre cele mai luminate.
Există canoane. Uite, nu a fost sancţionat, şi-a luat singur penitenţa căinţei. Fapta lui a fost fără precedent şi de fapt asta a şi ajutat Sf. Sinod să nu-l sancţioneze, ceea ce marea lor majoritate voiau din suflet să evite.
Eu cred că, indiferent cât de duri putem fi în mesaj, să fim mai atenţi la modul de exprimare, ca să nu lezăm.
Bineînţeles că fără dragoste, credinţa e moartă şi fără să fie practicant, creştinul e departe de taină. Personal, însă, mă consider mult mai păcătoasă decât mulţi creştini nepracticanţi.
Te aştept şi pe forumurile politice!
P.S. Eşti mai intelectual decât mulţi intelectuali. Ştiu că nu strică modestia, dar excesul ei, da:)