NU-MI PLACE STILUL PAMFLETAR, DAR UNEORI E NECESAR

 

Ţin să fac nişte precizări, pe care intenţionam de mai multă vreme să le aduc la cunoştinţa cititorilor şi a vizitatorilor mei.

 

Nu agreez stilul pamfletar, foarte multă vreme am evitat să îl folosesc. Când scriu, oricât de dură e ideea, prefer cuvintele elegante.

 

Ideea este că nu rahatul taie, ci diamantul. Este un principiu al meu. Din păcate, am fost nevoită, uneori, să recurg la un limbaj frust, pentru că realitatea însăşi a impus-o. Şi se întâmplă în continuare.

 

Când ai în fruntea ţării un preşedinte de asemenea factură, care foloseşte expresii de asemenea natură şi care nu ezită să apară public sub influenţa alcoolului şi să se ia de oameni, inclusiv sub aspectul fizic.

 

Când partidul prezidenţial, PD, dar şi ramura cealaltă a FSN, PSD, cu toate că ştiu bine cine sunt, ce au făcut şi continuă să facă – numai „ce trebuie” pentru ei – nu ezită să se prezinte ca Albă-ca-Zăpada, fariseism insuportabil.

 

Când ofiţerii acoperiţi dau lecţii de morală şi se erijează în campioni ai deconspirării Securităţii.

 

Când, după toată suferinţa familiei tale, cu deţinuţi politici, nici după 18 ani nu ţi se face dreptate, iar cei care te nedreptăţesc mai pretind să-i şi votezi.

 

Şi mai păcălesc şi o mulţime de oameni condamnând comunismul de pe urma căruia au profitat şi pe care îl perpetuează ca mentalitate.

 

Şi aşa mai departe. E prea mult. Şi uneori trebuie să spunem lucrurilor pe nume.

 

Nu regret nimic din ceea ce am scris. Îmi pare doar rău că a trebuit să recurg la expresii care nu fac parte din stilul meu. Dar n-am avut încotro. Unii altfel nici nu înţeleg, iar criticile, fără vorbe grele, trec pe lângă ei fără să-i atingă.

 

Şi nici aşa nu-i impresionează decât aspectele care le-ar putea afecta interesele personale. În rest, nimic. Dar măcar ştim şi noi că le-am zis-o. Uneori, cu atâta ne alegem. Dreptul de a huidui, cucerit la revoluţie, cum spunea Gabriel Liiceanu.