MONARHIA, TOTUL PENTRU ROMÂNIA

În lipsă de alt brand, marca ţării noastre este fratricidul. Păcat naţional şi constantă istorică. Dacă nu exista inspiraţia genială a soluţiei regale, România nici nu exista ca stat. Unirea de la 24 ianuarie 1859 rămânea doar un foc de artificii. Riscam să rămânem simple provincii bezmetice, în război perpetuu, cam aşa cum se întâmplă acum între România şi R. Moldova, provincia sovietizată. Principatele ar fi fost o pradă lejeră pentru imperiul rusesc, iar întregirea cu Transilvania, nici măcar un vis.

 

Simptomatic, unul din rarele momente – cruciale – de unitate naţională, anume, constituirea „monstruoasei coaliţii” liberalo-conservatoare a fost rezultatul disperării de a găsi soluţia salutară care să facă posibilă însăşi constituirea durabilă şi convieţuirea noastră, ca naţie şi stat. În aşa fel încât să nu ne (mai) decimăm fratricid, de la mic la mare. De regulă, ne unim doar ca să dăm jos pe cineva. Ne uneşte demolarea, nu construcţia. După ce am bătut palma ca să demolăm persoana sau structura vizată, ne repliem şi ne demolăm între noi. Aşa a fost mereu, înainte de monarhia europeană şi după înlăturarea ei asiatică.

 

„Monstruoasa coaliţie” a fost cu totul altceva decât o efemeridă distructivă. A fost o iniţiativă întemeietoare de ţară, de stat unitar, recunoscut şi respectat. Liberalii şi conservatorii s-au unit pentru înlăturarea domnitorului Cuza căzut în patima despotismului. Coaliţia n-a fost, de fapt, monstruoasă, ci luminoasă. Ea a constituit premisa ieşirii din fratricid şi a intrării în zodia – scurtă, dar temeinică şi glorioasă – a unităţii şi construcţiei naţionale. Oamenii politici ai vremii, de fapt, oameni de stat, şi-au asumat frontal realitatea că neamul nu era guvernabil fără un reper non-partizan, deci străin de carnagiul intern şi că nu ne puteam constitui ca stat fără să avem stabilitate, deci continuitate dinastică.

 

          Venirea Principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost momentul de graţie al istoriei naţionale. Român din momentul în care, după ce a sosit clandestin pe apă la Galaţi şi a intrat, la propriu, pe calul alb în Bucureşti, cel ce avea să devină primul Rege al României, Carol I a construit nemţeşte, piatră cu piatră, România modernă. Pe toate planurile: social, politic, instituţional, cultural, arhitectonic şi nu în ultimul rând, al infrastructurii. A fost cu adevărat ctitorul naţional. Câştigătorul războiului de independenţă, pentru care s-a bătut atât pe câmpul de luptă, cât şi în cancelariile europene. Devenită Regat, România, abia constituită ca stat, intra în etapa unei dezvoltări fulminante.

 

Monarhia a consacrat România pe plan intern şi internaţional. I-a dat deopotrivă statalitate şi proiect naţional. Proiectul construcţiei – primul şi unicul în istoria noastră. Tot ce avem durabil ne-a rămas de la monarhie. Am avut cea mai liberală Constituţie din Europa vremii şi cea mai puternică monedă naţională, valută forte, din aur fin, de 24 de karate. Evident că nu aveam cum să fi scăpat ca prin farmec de păcatele naţionale, dar aveam un nivel de viaţă decent şi o dinamică de dezvoltare. Eram un popor voios, cu farmec şi potenţial. Fără crima comunistă impusă de Moscova la 30 decembrie 1947, România era azi o putere europeană.

 

          Şi putem redeveni. Îl avem printre noi pe M.S. Regele Mihai I. Ne mai trebuie doar o nouă „monstruoasă coaliţie”. Voi reveni.

 

P.S. Succesiunea regală este grija ce frământă analişti ca Rodica Culcer, ca să uităm de succesiunea securistică fără grijă a ofiţerilor acoperiţi, începând cu preşedintele republicii. Republica şi Moscova…

 

EPILOG (PROVIZORIU)

 

Nu am apucat să revin pe această temă în paginile publicaţiei, pentru că, imediat după demisia lui Sorin Roşca Stănescu din funcţia de director al ziarului „Ziua” – singurul şef de publicaţie care semnase Apelul Naţional pentru România, Monarhie Constituţională –, am fost anunţată că nu voi mai colabora la ziar. Textul de mai sus a fost ultimul meu editorial la „Ziua”.

 

De altfel, APELUL LEGITIMITĂŢII naţionale, semnat în primul rând de un reper naţional ca doamna Doina Cornea, a fost boicotat în stilul caracteristic al serviciilor rămase cu pitici stalinişti pe creiere. Singura publicaţie care a mediatizat Apelul a fost „Ziua” (bine că aţi scăpat de mine, monarhiştilor!). În rest, nimic, nicăieri în mass-media din România.

 

Clar, nu?