MĂTUŞA MEA CARE NU MAI ESTE. SAU DESPRE COMUNICARE

Mimi, cu mine în braţe şi mama, Lila, lângă noi

Nici acum, după şase ani, nu-mi vine să cred că nu mai trăieşte. S-a întâmplat

într-o zi superbă, de vară timpurie. 8 mai 2002. A luat-o Dumnezeu ca pe un copil pe care-l urci la cer. În Săptămâna luminată.

 

O zi pe care n-o voi uita şi pe care nu mi-o voi ierta. Niciodată. Pentru că am comis hybris. Ceva de neiertat. Niciodată n-ai voie şi nu merită să pui profesia mai presus decât viaţa. Chiar dacă profesia este definitorie pentru viaţa ta.

 

Plecasem nu de multă vreme de la „România liberă”, ieşisem din presă hotărâtă să nu mă mai întorc. Şi nu m-am mai întors. Publicistica e un pic altceva decât jurnalistica. Dar nu-i locul să detaliez, pentru că o trădez din nou pe ea.

 

Eram ca şi copilul ei. Ea era una dintre mamele mele. Îi datorez atât de multe încât nici n-aş putea surprinde în cuvinte. A rămas iepuraşul copilăriei mele, aşa îi ziceam, era scumpă.

 

Nu fac diferenţa între mamele mele, surorile mamei. Fiecare are o contribuţie aparte la viaţa mea şi n-aş putea niciodată să le mulţumesc îndeajuns. Dacă primii ani din copilăria mea au fost o poveste li se datorează determinant.

 

Mimi era profesoară de franceză şi română. A suferit cumplit în anii ei cei mai fragezi şi mai frumoşi, atunci când toată lumea ar trebui să ţi se deschidă ca o floare. La fel mama, surorile ei, fratele ei, părinţii – bunicul meu, deţinut politic.

 

Din cauza-asta, studiile şi le-au făcut ca nişte ciumaţi. Ceea ce era simplu pentru oricine – mai ales pentru cei care nu meritau –, pentru familia mamei era cumplit de greu. Origine nesănătoasă, dosar de exploatator, trădător, etc. Ioan.

 

Trădător cu două războaie mondiale. Trădător cu Crucea Carpaţilor pe piept. Trădător cu tot ce a făcut pentru oameni. La rându-le, unii din ei aveau să-şi rişte libertatea şi chiar viaţa pentru bunicul meu şi familia lui. Era, încă, România.

 

Cât au suferit ai mei ştiu la fel de bine milioanele de oameni care au trecut prin asta. Şi urmaşii lor. Cei 2 milioane de deţinuţi politici – şi familiile lor, nerecunoscuţi în documentul prezidenţial de condamnare a comunismului.

 

EA MI-A DAT TOTUL, EU NU I-AM DAT NIMIC

 

Enorm am divagat de la ceea ce am vrut să comunic despre mătuşa mea care nu mai este. De fapt, n-am divagat. Altfel nu s-ar înţelege despre ce fel de sacrificiu

pomenesc. Ea mi-a dat totul şi eu nu i-am dat nimic.

 

N-am să-mi iert niciodată că n-am mai prins-o în viaţă, deşi nu era decât o distanţă de un sector între noi. De la 1 la 3. Era bolnavă, dar eu tot nu-mi puteam închipui că va muri cândva. Oricum, nu în viaţa asta.

 

Şi lucram nebuneşte pentru tembelul de partid cu a cărui vocaţie sinucigaşă mă băteam prosteşte. Atât din punct de vedere profesional – pentru că mă deprofesionalizam, muncind patriotic, cât şi financiar, din aceleaşi motive.

 

În loc să mă fi dus să o văd pe mătuşa mea, tot mai eterică în raport cu lumea, deşi nici nu era prea în vârstă, făceam proiecte, planuri de acţiune, scriam comunicate ş.a., rareori mediatizate şi mai rareori aplicate. Lucram în Liga a II-a.

 

Făceam consultanţă pentru un partid căzut din Parlament. Încercam din răsputeri să-l ajut să se salveze, să se reabiliteze, în memoria unui Senior care ar fi trebuit să fie nemuritor pentru ca partidul pentru care a trăit să supravieţuiască.

 

Şi aşa mătuşa mea s-a dus, iar eu, când sora ei, Ioana Olimpia – cea care i-a dat niste replici preşedintelui Basescu în ZIUA, m-a sunat şi mi-a spus, textual, “Cred că s-a întâmplat”, am reacţionat la fel ca atunci când am aflat de internarea domnului Coposu în spital cu stare terminală. Vă povestesc, cândva.

 

(Nu acum, că e vorba şi de Sorin Oprescu, iar el încearcă să-şi facă un capital electoral din modul în care l-a îngrijit la Municipal. Nici nu-l susţin, nici nu-l combat pe tema asta. Depinde doar cum joacă mai departe).

 

O scurtă perioadă, n-am procesat. N-am vrut să cred şi nici să văd. Am terminat de scris comunicatul la care lucram – că doar se termina lumea dacă l-aş fi lăsat neterminat!, i l-am dus preşedintelui partidului şi dusă am fost.

 

Abia când am ajuns la ea mi-am dat seama că, într-adevăr, era prea târziu. Ultima dată când trecusem pe acolo, chiar trecusem, n-am stat decât puţin, că trebuia să ajung înapoi la partid: după Paşti, venea mare delegaţie de la PPE.

 

Fratele Frattini şi alţii mult mai importanţi, ca Martens şi Wim. Pentru idioţenia-aia de întâlnire de la Hilton – nu doar fără rezultatul aşteptat, ci nefastă la culme pentru tembelul de partid, eu mi-am neglijat mătuşa care mi-a fost o mamă.

 

Am fost o idioată.

 

Ultima mea imagine cu ea este figura bucuroasă, cu ochi rotunzi şi infinit de blânzi, când m-a revăzut. Şi mirarea ei pură şi simplă, fără absolut nici un reproş, când Olimpia i-a spus că eu trebuie să plec. De ce? A întrebat ea, atât de mirat pe cât numai copiii. Abia venisem. Şi deja plecam.

 

N-am să-mi pot ierta că n-am rămas atunci, cum n-am să-mi iert că n-am venit la timp să o mai văd în viaţă.

 

Am ratat şansa de a o mai găsi vie, pentru ce? O prostie. Să nu (mai) facă nimeni aşa! Nu e nimic mai important decât viaţa. Cei dragi sunt cei mai importanţi.

 

P.S. 8 mai era şi ziua de naştere a tatălui meu, Nicolae. Nici el nu mai este. Pe el îl pierdusem mai de mult, pe când eram copilă. Deci, credeţi-mă, ştiu despre ce scriu.